Simple Cuvinte Simple cuvinteSimple Cuvinte - A blog about literature and emotions

ATÂT DE MULT

Mi-am adus aminte astăzi de vorba cuiva: „multă lume greşită”…fundamental greşită…cel puţin în opinia mea, conform criteriilor în funcţie de care judec eu astfel de lucruri. Ultimele câteva zile m-au făcut să îmi reamintesc de lucruri care mă revoltaseră de-a lungul timpului şi pe care am început să le uit din cauza altor mult mai importante şi stringente probleme, dar care acum, parcă pălesc, parcă şi-au pierdut din ţepi şi din otravă.

Atât de multă muzică frumoasă s-a făcut de-a lungul timpului, încât parcă nicio clipă nu trebuie pierdută. Zicea cineva că nu-i înţelege pe cei care merg pe stradă şi în autobuz cu căştile în urechi, pentru că pierd o felie săvuroasă de viaţă reală, de discuţii şi fărâme din realităţile altora. Astăzi, mi-am uitat „muzica” în rucsac, astfel încât mi s-a aplecat copios de la o felie de viaţă de care m-aş fi lipsit bucuroasă: domniţa din spatele meu, lipită de mine, cât era ea de lungă şi eu de scurtă, îşi flencănea guma de mestecat în pauzele de conversaţie la telefon, conversaţie formată exclusiv din „fată, da fată”. Mulţumesc frumos, promit să am mai multă grijă de acu’ încolo, iar căştile mele vor fi acolo unde ne place mai tare…şi mie şi lor.

Mă uitam zilele trecute la nişte oameni atât de frumoşi pe exterior şi atât de găunoşi pe interior încât mi-am dat seama cu adevărat că nicio clipă nu aş schimba asimetria feţei mele, ochiul meu pe jumătate închis, cu frumuseţea lor rece şi sprijinită pe nimic. Dacă nu există ceva dincolo…nu are sens, nu mă interesează. Mulţumesc.

Am ascultat nişte oameni cărora atât de mult le place să ridice tonul, să se contrazică şi să se aricească din nimic, atât de tare le place să ia totul personal, să se contrazică şi să se ia la harţă, încât mai mult preţuiesc tăcerile mele, parcă aşa inutile sunt cuvintele câteodată, aşa de puţin te învaţă.

Am văzut atât de mulţi oameni aşa de urâţi, aşa goi şi plini de măşti, încât mai tare îi iubesc pe oamenii din jurul meu. Sunt aşa de frumoşi şi de curaţi, şi sunt atât de mândră de ei, de fiecare în parte, încât parcă nu-mi vine să cred că sunt atât de norocoasă, că am atras atât de mult frumos lângă mine. Mă bucur că am avut la momentul potrivit suficient de multă minte încât să arunc balastul în mare.

Atât de multe sunt lucrurile pe care le-am câştigat din cărţi, încât nu regret nicio clipă renunţările la care m-am supus de bună voie. Avea dreptate tata, o să ştie să-mi spună lucruri pe care el doar le simţea, nu ştia atât de multe cuvinte încât să mi le povestească. Abia acum, după ani de investiţii de timp, au început să-mi deschidă şi uşi.

Atât de multe amintiri frumoase, atât de mute poveşti am legate de foştii mei iubiti, incât nici macar o data nu m-am gândit la ei altfel decât cu duioşie si nostalgie.

Atât de multe sunt lucrurile pe care le mai am de învăţat, atât de multe poveşti de spus, atât de multe nopţi de poveşti şi de iubire, atât de multe melodii de ascultat, atât de multe de făcut şi de schimbat, încât îmi doresc să se întâmple cumva, o magie, să dispară atacurile de panică, să revină seninul, să mă trezesc cumva, nu ştiu cum, peste câteva luni, când totul se va fi terminat.

DOMNULE DOCTOR

“Domnule doctor, operaţi?”

„Nu, că nu am cu ce. Am operat până acum o lună, da’ s-au terminat fondurile şi nu mai am materiale.”

„Păi cumpăr eu tot ce trebuie, aduc eu. Mă operaţi?”

„Nu, că nu mă lasă spitalu’. Nu am voie să operez cu materialele clienţilor. Ăsta-i sistemu’ domnişoară. Io vă operez şi după aia ne daţi în judecată să vă recuperaţi banii pe care i-aţi cheltuit. Nu mai merge aşa.”

Peste două zile: „Domnu’ doctor, am făcut rost de bani pentru intervenţie, am toată suma (glumă ordinară, doar că domnu’ doctor nu avea de unde să ştie şi a pus botu’), mă operaţi?”.

„Poftiţi, luaţi loc, (mi-a ţinut scaunul să mă aşez), să discutăm…cum ziceaţi?”

„Am făcut rost de bani pentru intervenţie…haideţi să mai discutăm încă o dată cum facem…ce e de făcut, să ştiu şi eu, să înţeleg mai exact.”

Atunci mi s-a explicat că ţinem legătura, că are speranţe totuşi, că i se aprobă fonduri, cam în două săptămâni, că mă anunţă, doar are adresa mea de e-mail, nicio problemă; bine, tot va trebui să cumpăr eu bucata aia de plasă de 3000 de euro, da’ nu-i bai, îmi zice el de unde, şi să ştiu că o să-şi cheme şi prietenul, pentru mai multă siguranţă, că e caz greu, eu sunt aşa tânără…nu se poate să rămânem descoperiţi în caz de Doamne Fereşte.

Legile cinice ale monopolului funcţionează fără greş şi în medicină: suntem trei care putem face un lucru, stabilim regulile, facem cum credem de cuviinţă, fără bun simţ, doar după bunul plac, tragem ce şi cât putem. Dacă erau câteva zeci, se schimbau datele problemei, făceam noi regulile, iar ei s-ar fi purtat decent. Din păcate, nu este posibil, pentru că, vorba domnului doctor, nu ne lasă sistemu’. Până una alta, este inflaţie de pacienţi, nu de medici capabili să rezolve anumite probleme.

Până când ne va lăsa sistemul, scotocim internetul să găsim clinici în ţări unde nu plătim impozite, unde nu contribuim la sistemul asigurărilor de sănătate, unde suntem străini şi nu avem pile, unde nu avem relaţii şi nu intervine nimeni pentru noi. Căutam un sistem mai puţin bolnav, mai puţin sarcastic, încercăm să fim şi noi mai puţin bolnavi, încercăm să ne vindecăm, să înţelegem ce se întâmplă. Eu nu reuşesc să înţeleg nimic. Asta nu este din cauza perioadei complet halucinante pentru mine, este pentru că…nu este nimic de înţeles.

Vă rog iertaţi-mi consternarea că în timp ce eu aştept să-mi bubuie capul, la propriu, sistemul se ţine de şotii; iertaţi-mi lipsa de simţ al umorului când nu pot primi un bilet de ieşire din spital pentru că la ora opt dimineaţă nu este nimeni disponibil să încaseze cei 10 lei pe care îi datoram spitalului pentru noaptea pe care am petrecut-o acolo.

Iertaţi-mi şocul în faţa unor cearşafuri curate pe patul din salon, în faţa băii care era complet utilizabilă, mai mult de atât, era chiar curată, în faţa personalului care nu a ridicat vocea nici măcar o dată. Nu-mi venea să cred. Noroc că o doamnă şi-a dat ochii peste cap ca să nu cumva să-mi imaginez că am murit şi am ajuns în raiul spitalelor, un rai unde am căpătat permisiunea să stea cu mine trei persoane o zi întreagă, să am o pernă moale, să fie cald în salon, să miroasă decent pe coridor. E adevărat! Aşa ceva a fost posibil şi nu mi-a venit să cred; şi cei care erau cu mine se uitau la fel de nedumeriţi în jurul lor…se poate. Şocul de nedescris în faţa normalităţii şi a decenţei care par rupte din alt film când vine vorba de acest sistem bolnav, ne-a amuţit pe toţi.

Domnule doctor, vreau să vă mai întreb ceva: dacă nu operaţi, că nu sunteţi lăsat de sistem, deşi în regim privat se poate, aşa mi-aţi zis, n-ar fi bine să ieşim la o cafea? Numa’ bine, ne petrecem timpul agreabil în timp ce dumneavoastră aşteptaţi să vi se aprobe fonduri, iar eu aştept să mor.

DESPRE OBOSEALĂ

Declar în mod oficial că am obosit. Atât. E simplu. Am obosit să cred, să cred când toţi cei din jur îmi spun că o să fie bine, că se va termina totul, am obosit să mai zâmbesc şi eu strâmb din când în când şi să îi asigur că am moralul sus, că da aşa va fi.

Am obosit de toate acele „TREBUIE”: trebuie să gândeşti pozitiv, trebuie să speri, trebuie să atragi, trebuie să ai feeling-uri bune, trebuie să aia, trebuie să ailaltă. Ştiu că aşa este, dar pur şi simplu am obosit.

Mă frustrează faptul că am o grămadă de treabă, o grămadă de planuri, o grămadă de lucruri de făcut, idei în aşteptare, iar eu irosesc resurse preţioase, pe o armată de trebuie, în care trebuie (iată, din nou trebuie) să cred orbeşte, fără nicio garanţie.

Îmi răsună, fără să vreau, în minte, refrenul ăla: „sometimes in life, you feel the fight is over”. Încerc să-l alung. Nu e de-al meu, nu-i recunosc maternitatea, iar paternitatea şi mai puţin. Îl alung, dar este mereu acolo, după primul colţ. Vreau doar să mă încovrig pe covor, să închid ochii în întuneric şi când îi deschid din nou, refrenul să fi dispărut, să fie altă muzică, să fie alte gânduri şi alte speranţe şi poate, dacă nu cer prea mult, să fiu un pic, măcar un pic mai odihnită.

Vorba unei prietene: e sătulă lumea de drame. Nu asta e ideea de bază, nu dramatizez, nu îmi plâng de milă. Mereu am preferat tăcerile, suferinţele în cerc închis, lipsa de expunere. Nu e treaba nimănui ce se întâmplă dincolo de cercul extrem de intim al acelor puţini oameni în prezenţa cărora îţi permiţi slăbiciuni.

Oboseala, e umană. E simplă, firească şi naturală. Câteodată eşti îndreptăţit să simţi asta, să te laşi doborât, să îţi permiţi luxul, după ani de luptă, când nu te mai aştepţi decât să te agăţi de o rază de soare şi în schimb vezi că te întorci acolo unde nu vrei să te afli, în punctul de care credeai că te-ai îndepărtat, câteodată îţi permiţi luxul de a fi obosit. E un lux, e drept, şi îl câştigi greu, sau doar ai senzaţia că ai câştigat dreptul la acest lux. De cele mai multe ori eşti antrenat să crezi că nu ai dreptul să simţi asta, că e nefiresc şi cumva contra naturii, dar declar în mod oficial şi asumat, că am obosit.

DESPRE ALTE ANOTIMPURI

A fost vreme mohorâtă zilele astea. Prea mohorâtă. Sunt prea bătrână şi prea meteo-sufleto-dependentă ca să mă mai pot bucura de aşa ceva. Mă înspăimântă nevoia mea de a mă ascunde, de a nu lăsa nicio picătură de ploaie, niciun fulg de zăpadă să ajungă până la mine. Mă ascund sub geaca groasă, îmi trag fesul pe nas, gluga, îmi îndes bine căştile în urechi, să nu aud nici măcar sunetul picăturilor de ploaie, să nu aud vântul, să nu aud oamenii. Am renunţat şi la umbrela lila. E prea colorată.

În jur e aceeaşi desfăşurare penibilă de forţe: umbrele mari, foarte mari, cât mai mari, haine cât mai groase. Uneori, cred că sunt utilizate pentru a îi ţine la distanţă pe ceilalţi, mai degrabă decât ploaia sau frigul; scuturi contra oamenilor. Privirile furioase, privirile goale, privirile topite în asfaltul cenuşiu, caută o bucăţică de albastru. În zadar. Problema este că sub cerul monocrom al umbrelelor, albastrul nu are loc.

Şi în ploaie, ca şi în viaţă, uneori e simplu: dai umbrela deoparte, laşi stropii să vină spre tine, nu te fereşti, pentru că oricum, o să calci în cele din urmă într-o baltă. Nu e nicio problemă; nu creşti, cum ne spuneau când eram mici, dar nici, nu o să te topeşti, lasă-te să te bucuri…

Când eram mici nu ne păsa. Nu ne păsa că ne curge tuşul din gene, că ne facem praf manşetele jeanşilor, nu ne păsa că ne stricăm părul, săream în bălţi, stropeam, ţipam. Ne feream mai puţin. Ne feream mai puţin de toate. Nu prea ne păsa ce se revarsă asupra noastră, pentru că eram mici şi ştiam să luăm altfel în piept tot ceea ce apărea.

Acum ne-am pierdut curajul. Stăm gârboviţi, ne doare spatele, ne ucide vremea care odinioară ne bucura. Nu mai avem timp să râdem, pentru că ne încruntăm la vânt, la ploaie, la soare.

Mi-e dor de grădina de pe Dumbrava Roşie, unde stăteam mereu, indiferent de vreme, mă jucam cu lighioanele mele, unde noroiul era sursă de distracţie, unde ploaia lovea cu furie frunzele de viţa de vie şi lăsa în urmă miros de fructe coapte, de copilărie, unde la o secundă după ce se oprea vijelia auzeai ţipătul fericit al unui copil (mai prompt decât claxonul la verde al maşinii din spate, la Bucureşti). Abia aşteptam să se însenineze un pic şi să o luăm la goană prin bălţi.

Ultima dată când nu m-am ferit de ploaie: îmi amintesc exact; eram în timpul liceului, era cald şi purtam cămăşi în carouri roşii şi bocanci, aveam părul lung şi sufletul mai puţin împovărat. Am ieşit în curtea liceului şi am dansat în ploaie.

De atunci, nu-mi amintesc decât goana mea de a mă feri de orice strop. Nu răcesc prea uşor, nu am haine pretenţioase, nu ştiu de ce mă feresc mereu…şi totuşi, ironie, niciodată nu reuşesc să fug la timp din faţa maşinilor care trec cu viteză prin bălţi.

Într-o zi am văzut într-o stăţie o tânără doamnă care stătea impasibilă sub umbrela ei roşie, fără nicio picătură de noroi pe hainele impecabile. Era dreaptă, senină, fredona melodia din căşti, zâmbea abia ghicit. Mă uitam la ea şi mă întrebam care este secretul, de unde răsărise minunea în asfaltul de plumb topit al oraşului. Nu m-am dus la ea să o întreb şi mi-a părut rău imediat ce a dispărut cu primul tramvai. Aş fi vrut să ştiu cum, ce ştia ea să facă să zâmbească în ploaie, ce „accident” modern i-a transformat încruntarea?

Uneori, am impresia că singurii care mai ştiu să râdă sunt copiii şi fularul meu în culorile curcubeului.

DESPRE OAMENI OBIŞNUIŢI

Oameni obişnuiţi cu poveşti neobişnuite…

Mereu, la tot pasul, oamenii aceia fără nume şi fără chip la început, ale căror poveşti devin povestea ta, îţi schimbă povestea sau te fac povestea lor.

Oamenii obişnuiţi pe care nu dai doi bani, pe care îi tratezi cu o uşoară indiferenţă, ca să descoperi apoi un întreg univers ascuns în spatele lor, ale căror poveşti te uluiesc prin bogăţie, complexitate şi modestie.

Oamenii obişnuiţi care ţi-au zâmbit timid de la masa de alături, din uşă, din faţa orarului, de partea cealaltă a scenei, de la distanţă, fără a părea cumva posibil să vă mai intersectaţi vreodată şi totuşi îţi schimbă viaţa şi visele.

Oamenii obişnuiţi care par a avea potenţial de a îţi îmbogăţi viaţa măcar un pic şi ajung să îţi otrăvească zilele, să îţi întunece dimineţile, de care vrei să scapi şi parcă nu mai poţi…ţi se lipesc de viaţă şi de zori.

Am fost toate astea pe rând şi de prea multe ori toate astea la un loc. Ştiu sigur că am fost, cum se spune, şi mumă şi ciumă.

Am reuşit cu succes de-a lungul timpului să uimesc şi să dezamăgesc în egală măsură, să alin şi să lovesc, să ridic cortine şi să cobor cortine, să schimb decorul şi apoi să astern praful peste tot.

Suntem oameni obişnuiţi şi ne complacem în mediocritate şi în tăceri. Ignorăm puterea pe care o avem să facem bine. Niciodată aproape nu alegem să ardem lângă alţii, să închidem ochii şi să ne lăsăm duşi mai departe.

Suntem oameni obişnuiţi, ne lipsesc curajul şi inteligenţa de a ne lăsa purtaţi de val.

Suntem prea obişnuiţi să avem curajul de a renunţa. E greu. E greu să renunţi la tine şi să îl laşi pe altul să te înveţe. E atât de târziu când ne dăm seama că am pierdut şi atunci ne învârtim înnebuniţi în loc, încercăm să scoatem din cenuşă ce a mai rămas. Avem noroc doar dacă cei din jurul nostru nu sunt oameni obişnuiţi, dacă au genă de Phoenix, dacă pot şi vor, dacă ştiu cum să îţi crească înapoi aripile.

Suntem doar oameni obişnuiţi şi ne e frică, şi ne e greu, şi nu ştim, şi nu ascultăm, şi nu dăm voie, şi ne pricepem să interzicem, să spunem nu, să fugim, să minţim, să înşelăm, să preferăm calea uşoară, să bem un pahar în plus, să citim o carte în plus, când uneori, tot ceea ce avem de făcut este să deschidem ochii. Atât.

SUFLETUL

Când eram mică, m-am apucat să scriu poezii. Aveam impresia că tre’ să fiu io aşa un fel de geniu neînţeles. Nu era interesant să-mi văd de treaba mea şi să merg la cercul de lucru manual, că mi-ar fi prins mult mai bine.

Îmi luasem o mină tristă şi un pic tenebroasă, că dădea bine, trebuia să fiu răzvrătită, mă certam cu lumea, peroram chestiuni pe care nu numai că nu le înţelegea nimeni, dar uneori nu le înţelegeam nici eu.

Depăşisem momentul când dacă mă întreba cineva ce vreau să mă fac când voi fi mare răspundeam că vreau să mă fac tomberonistă. Acum vroiam să mă fac poetă, deşi niciodată nu am fost în stare să produc nici cele mai banale rime. Nu conta, se purta poezia fără rimă şi mi-am schimbat polul de interes, aveam mai multă libertate de exprimare, şi până la urmă, ideea conta, nu trebuia să fie musai exprimată în metru iambic.

Am găsit foile cu jalnicele mele încercări literare de atunci, şi m-a pufnit râsu’. Mergeam la cenaclu’ literar care, în afara faptului că mi-a ordonat cât de cât lecturile, şi că m-a ajutat să-mi petrec timpul util, nu a adus niciun beneficiu scrisului meu. Ba mai mult de atât, m-am îndrăgostit nebuneşte de Şolohov, ca să aflu peste ani de tot scandalul din jurul Nobelului său. Nu contează cine l-o fi scris-o până la urmă, dar povestea Donului Liniştit mi-a plăcut.

Tare mă mai frământam când vedeam cum toţi colegii mei, sâmbătă de sâmbătă aduceau minunăţii de poezii, îi lăuda dom’ profesor Aldea şi eu mă alegeam doar cu îndrumări generoase şi îmbrăcate frumos, cu diplomaţie, plus că, nu cred să fi avut mai mult de trei poezii la panou în toţi anii ăia.

În fiecare sâmbătă, dom’ profesor ne punea pe fiecare să aducem câte un citat dintr-o carte, sau pe care îl auzeam pe undeva. Cel mai de soi era ales citatul săptămânii. Nici aici nu am avut cine ştie ce noroc, citatele mele nu erau niciodată cele mai inspirate, dar m-am ales în felul ăsta cu trei caiete cu însemnări.

Am găsit de curând o poezie pe care am scris-o cam acum douăzeci de ani pe vremea asta şi parcă prevesteam cu ea toate perechile de ochi albaştri care de-a lungul timpului mi-au bântuit somnul şi de care nu am avut niciodată parte.

Se pare că nu m-am vindecat complet de boala scrisului, numai că acum nu mai încerc să inventez nimic, m-am convins că nu are sens, că nu mă pricep să fac asta. Acum mă mulţumesc cu povestitul.

SUFLETUL

Sufletul meu,

Uneori e o lacrimă mare, albastră

Alteori e o floare

Căreia tu,

Ca un copil neştiutor

Îi rupi din petale

Fără să ştii că o doare

Că se transformă din nou,

Devenind

O lacrimă albastră şi mare

1993

DESPRE SAVOIR VIVRE

Savoir vivre…cine oare o mai şti ce înseamnă să trăieşti frumos.

Habar nu am, dar mi se pare că în jur nu mai văd oameni care să depună niciun efort în sensul ăsta. Nu ne învaţă părinţii acasă, râdem de cei care ne arată cum. Respingem din start alternativele frumoase. Este foarte grav când cineva îţi spune că exista alternativă la mâncarea ta de zi cu zi, la felul în care îţi petreci timpul, la felul în care vezi lucrurile. Nu zic să încerci neapărat, dar măcar ascultă, poate într-o zi îţi va prinde bine.

Definiţia e cuprinzătoare, poate vagă pe alocuri, e un concept pe care nu ni-l explică nimeni, a devenit aşa un cerc închis, pentru iniţiaţii în domeniu care vehiculează termeni şi idei în interior. E simplu în esenţă: începe cu „mulţumesc”, „te rog”, pune hârtia la coş, zâmbeşte, îmbracă-te frumos, încearcă să scrii şi să vorbeşti corect, fă în fiecare zi un minim de efort să nu te absoarbă masa care abrutizează spirite.

Apropos de savoir vivre, un foarte „savuros” exemplu am avut intr-o zi…la teatru. Una bucată doamnă de târg, cu un hot-dog picurător de ketchup şi maioneză ca şi recuzită, a ţinut musai să ajungă la locul numărul opt începând rândul din capătul cu numărul treizeci şi opt. Nu i-a trecut nicio clipă prin tărtăcuţa buclată că era mai simplu să coboare un pic să o ia pe culoar şi apoi să ajungă la locul domniei sale fără a teroriza treizeci de persoane sub ameninţarea hot-dog-ului care se bălăngănea periculos în chiflă. În locul telenovelei, sau a serii petrecute la mall, doamna a ales să meargă la teatru. Păi bine mon cher, da fix cu cârnatu printre oameni? Nu are a face. Şi-a umplut domnia sa şi burta şi mintea…sperăm.

Sunt uimită, să constat la persoane, mai fragede la vârstă decât mine, că se cutremură de spaimă, ori de câte ori le mai povestesc una alta: ce-am făcut (nu că fac eu lucruri ieşite din comun, da acolo, cât de cât), unde am fost, ce-am mai mâncat.

Pe mama o înţeleg că două excursii la rând m-a chinuit, refuzând să mănânce altceva decât hamburgeri şi salată de varză. Se temea femeia să nu găsească în farfurie vreo lighioană de văzuse ea vie pe tarabă în „La Boqueria”. Hai să zicem…nu am insistat. Obiceiurile culinare nu se schimbă la şaizeci de ani, nu înveţi calul bătrân să meargă în buiestru şi nici pe mama savoir vivre. Am lăsat-o să se bucure de tot ceea ce i-a cuprins ei mintea, m-am enervat în gând, am bătut seara străzile singură, cu un trist pahar de carton în mână. Asta e.

În schimb, nu pot să îi înţeleg pe cei de vârsta mea, sau mai mici decât mine, cărora limitele autoimpuse nu le dau voie să vadă dincolo de zăbreaua din dreptul nasului.
Nu spun de aruncatul gunoaielor pe jos, deja mă plictiseşte subiectul. Explicaţia este mereu aceeaşi: şi aşa este murdar, crezi că hârtia mea face diferenţa?

Da, cred că hârtia ta face diferenţa. La fel face diferenţa şi faptul că într-o zi te îmbraci frumos şi ieşi pur şi simplu să te plimbi. Eu una, am învăţat să zâmbesc şi să am o zi mai frumoasă dacă văd oameni frumoşi în jur. E drept că treaba asta am învăţat-o de la alţii, dar i-am lăsat să mă înveţe. Sunt atât de multe lucrurile frumoase care trec în fiecare zi pe lângă noi, în timp ce suntem prea ocupaţi să fim posaci, să bodogănim, să înjurăm, să nu avem timp să zâmbim, să nu ridicăm ochii din pământ. Măcar dacă i-am ţine toţi aţintiţi în câte o carte. Aş mai înţelege: pierzi zâmbetul celui de lângă tine, dar măcar câştigi un gând bun. De cele mai multe ori, nici atât. Stăm cu ochii în gunoaiele de pe jos şi cu atât rămânem în minte.

Revin cu ceea ce am mai spus de atât de multe ori: este esenţial să ştii, să preţuieşti lucrurile mărunte, care chiar au puterea de a îţi face ziua mai bună.

Cred că până la urmă, savoir vivre înseamnă câte ceva frumos în fiecare zi, ceva frumos pentru tine, sau pentru ceilalţi.

Fericite cazurile când se întâmplă amândouă.

MULŢUMESC!

Astăzi, cândva, undeva între secunde, voi împlini 33 de ani

În locul lamentărilor patetice în privinţa vârstei îmi doresc ca acum, să le mulţumesc celor care de fiecare dată au fost acolo când am strigat, am şoptit, sau vorbele mi s-au oprit în gât, celor care au fost lângă mine de-a lungul unui an plin de învăţăminte, bucurii, experienţe noi, maturizare, râs cu lacrimi, plâns în hohote, în locuri noi şi vechi, în zile mai mult sau mai puţin însorite sau faste: mulţumesc Elena, Maria, Dan, Mamă…

Mulţumesc celor care în fiecare marţi citiţi cuvintele simple pe care vi le spun din inimă

Mulţumesc celor cu care m-am intersectat prea puţin, dar care invariabil mi-aţi schimbat viaţa, cei cărora în fiecare dimineaţă, le dau mailul cu „Bună! Bună să vă fie inima şi ziua!” Anduţa, Cristi, George, Cristina, Gabi, Teo

Mulţumesc prietenilor mei din copilărie, de la grădiniţă chiar, Elmi, Cris, Gabi, Sim, Sergiu şi Lumi

Mulţumesc îngerilor mei, care mi-au îndreptat de fiecare dată paşii: tata, bunica şi Monisa

Mulţumesc celor care mi-au schimbat ,fără niciun dubiu, cursul vieţii Dragoş, Steluţa şi Ferdi

Mulţumesc îngerilor de aici care au avut cândva grija mea Dr. Predescu, Daniela şi Mariana

Mulţumesc lui Mihai cel care m-a reînvăţat la un moment dat să visez

Mulţumesc mama şi tata Manolache pentru sfaturi, sprijin şi suflet

Mulţumesc CC şi Ana, pentru momente frumoase

Mulţumesc pentru zile frumoase şi mult frumos, în general, Alina

Mulţumesc pentru culori, pentru încurajări, pentru speranţe, pentru tot ceea ce însemnaţi în viaţa mea

Mulţumesc tuturor celor cărora din ignoranţă, uitare sau prostie nu le-am mulţumit la timpul potrivit

DESPRE LICURICI

Mereu, de când mă ştiu, an de an îmi promitea că o să mergem să vedem licuricii. Ştia el un loc, undeva spre Dropia, la linia ferată, aia neelectrificată de duce la Tulcea. Îmi povestea cum se strâng sute de mii de licurici, cum se luminează noaptea de vară feeric, cum o să stăm întinşi pe o pătură şi o să ne uităm cum dansează, cum o să ne uităm la stele (deja mă învăţase să găsesc Carul Mare şi Carul Mic), cum o să spunem poveşti, cum o să ne întoarcem acasă abia în zori, când ultimele licăriri de stele şi licurici se vor fi stins.

Ştiam toate poveştile din copilăria lui, când fugea verile de acasă, la licurici. Nu ştiu dacă numai acolo se întâmplau minunăţiile de care povestea; şi dacă da, de ce acolo, în locul ăla uitat de timp, pustiu, lipsit de grandoare, plin de bălării, scaieţi şi praf.

Bineînţeles, că nu am ajuns niciodată. În fiecare an făceam planuri, stabileam, promiteam, era totul clar şi de fiecare dată intervenea câte ceva, astfel încât licuricii trebuiau să mai aştepte încă un an şi încă un an, până când s-au stins de tot. Au rămas undeva departe în urmă, copilării prăfuite nostalgic.

Cândva, când eu eram deja mare, om în toată firea, iar el nu era deloc bine, mi-a bolborosit printre toate tuburile alea care intrau şi ieşeau din el: „dacă nu mor acum, anu’ ăsta te duc să vezi licuricii”, apoi a adormit răpus de anestezice. Dacă l-aş fi întrebat, nu cred că ar fi fost în stare să spună cum îl cheamă, dar trebuia să îşi aducă aminte de licurici, ca să facă totul mult mai greu decât era deja.

Până s-a mai înzdrăvenit un pic s-a făcut toamnă; nu mai era chip de mers. Am încercat să tac; şi aşa mereu îl amăram de câte ori mă supăra: îi reaminteam că m-a amăgit, că nu s-a ţinut de cuvânt.

Anul ăla am fost în Maroc. Jur că într-o seară m-am întrebat dacă cumva, o fi posibil, printre palmieri şi cămile să zăresc vreun „licuric”. Am zâmbit în sinea mea: copil prost, nu ai cum să vezi licurici; e imposibil, el nu e aici cu tine. E la mama naibii, departe, şi cred că sezonul licuricilor s-a dus de mult, parcă aşa zicea.

A fost prima promisiune pe care nu şi-a ţinut-o; şi singura. Nu ştiu de ce. Nu a fost să fie cred. Mereu, de câte ori mă gândesc la el, îmi aduc aminte de gâzele astea, şi parcă îmi vine să râd. Mereu îmi promit că o să mă duc, dacă nu acolo la linia ferată, undeva orinde, să-i văd, pur şi simplu. Până acum nu am zărit în viaţa mea niciun fund luminos de insectă, şi mi se pare absurd. Sunt atât de multe minunăţiile care mi-au trecut prin faţa ochilor, atât de multe, neaşteptate, nesperate, atât de mult noroc am avut, că am ajuns în locuri pe care nici nu îndrăzneam să le visez, dar nu am văzut niciodată, în viaţa mea, bâzdâgăniile alea mici, la care speram în fiecare iarnă. Abia aşteptam să se încălzească şi să se facă vremea să mergem.

Aşa gust amar mi-a lăsat povestea asta… Nu-i vorba că mă simt trădată, dar parcă undeva lipseşte o bucată, şi eu nu voi găsi niciodată cuvintele potrivite şi simple, să scriu povestea de la marginea câmpului, când în miros de praf şi scaieţi, undeva sub oiştea Carului Mare s-ar fi putut umple cerul de lumini; nu ştiu să îmi imaginez asta, să desenez pe cer arabescuri de lumini. E prea greu. Prea am sperat în gol…o copilărie întreagă.

SCURTA LAMURIRE

Ceea ce primim înapoi reprezintă oglinda, măsura întreagă a ceea ce suntem, a ceea ce dăm. Din fericire, aici nu se poate cu ocaua mică.

Mă uimeşte să văd persoane mature care încă se întreabă de ce nu au prieteni, de ce nu îi ajută nimeni, de ce sunt singuri, de ce alţii „au”. În schimb, nu îşi pun întrebări. Nu se întreabă niciodată ce au dat în schimb, de ce au pretenţia să primească atunci când nu dau nimic. Nu se întreabă niciodată ce au dat ceilalţi, care este „preţul” pe care alţii l-au plătit, care şi câte au fost momentele în care au dat…

Prietenia este o investiţie riscantă, fără beneficii cuantificabile pe termen scurt. Întâi te întrebi ce poţi da tu, abia apoi, ce poţi primi de la celălalt. Nu porneşti cu un capital pe care să îl tranzacţionezi sigur, în obligaţiuni garantate de stat, să îţi primeşti cuminte dobânda anuală. Îţi asumi riscul; aşa e fair-play.

Sunt lecţii care se învaţă în copilărie. Mă întorc la perioada de aur, la cei 7 ani de acasă, perioadă în care unii dintre noi sunt crescuţi sălbatic, ca nişte fiare, cu lecţii simple şi violente de supravieţuire, cu egoism, cu ură şi ciudă; alţii în schimb, sunt învăţaţi de acasă, de ai lor să dea…sentimente, prietenie, voie bună, altruism. Atunci învăţăm să fim prieteni; în primul rând nouă înşine, apoi celorlalţi. Atunci înveţi să laşi de la tine, să înţelegi, să faci concesii, să respecţi. Mai ales să respecţi. Asta este o lecţie pe care o învăţăm greu, unii dintre noi, niciodată.

Am simţit nevoia acestor rânduri, pentru că în ultima vreme, în jurul meu văd din ce în ce mai mulţi nedumeriţi. Din ce în ce mai mulţi oameni care nu înţeleg, din ce în ce mai mulţi îmbufnaţi, înrăiţi, mărunţitori din buze, mincinoşi, prefăcuţi…Îmbracă haina bunului prieten până când invariabil arama îşi arată faţa urâtă.

Mi-e milă de ei; de fapt, mai mult silă decât milă. Mă amuză, şi mă fac să zâmbesc cinic dintr-un colţ de gură, amar, dezamăgită.

Spuneam zilele trecute că nimeni şi nimic pe lumea asta nu mă poate vindeca de optimism. Mereu voi crede în oameni, mereu, voi spera că nu s-a pierdut totul.

Vă urez dragii mei, vă ţin pumnii strânşi, m-aş şi ruga pentru voi să aveţi parte de momentul ăla de sclipire, de geniu, de atingere divină, care să vă facă să înţelegeţi. Atât. E simplu.