Author: Simple Cuvinte

Mă tot întreb ce voi face în ziua în care mi se vor termina poveştile. Oare este posibil ca poveştile să ia într-o bună zi sfârsit? Despre ce o să vă mai povestesc atunci?

Să vă povestesc despre mine? Nu cred că are sens; e plictisitor. Ce e de ştiut despre mine s-a strâns în postările de până acum. Cea-mai-frumoasă-fată-cu-un-ochi-pe-jumătate-închis, ochi care se mai închide în fiecare zi câte puţin peste mine şi sufletul meu; care încă se mai gândeşte la taică-su, după atâţia ani; care a avut un an douămiitreişpe de toată groaza, şi cu asta am terminat.

Ochiul ăsta, ochiul meu stâng, nu mă lasă să uit nimic. De ficare dată când mă uit în oglindă, îmi amintesc tot, indiferent cât de tare mă chinui să ignor, să uit, să trec peste, e mereu acolo, îmi bântuie coşmarurile. E parte din mine şi nu mai am cum să-l dau deoparte. Ar trebui să facem pace după cinci ani, să nu ne mai duşmănim cu atâta patimă.

Nu sunt tristă şi pesimistă cum îmi spunea cineva zilele trecute. Poate doar scriu cam leşinat şi fără forţă, dar îmi place să îmi amintesc toate poveştile copilăriei, îmi place să vă spun, să readuc la viaţă personajele mele de poveste. Ştiu că pentru alţii nu înseamnă nimic, sau înseamnă prea puţin.

Îmi creşte inima când celor care au avut aceeaşi copilărie ca şi mine le trezesc la viaţă amintirile; cei mai mulţi uitaseră.

Sunt nostalgică incurabilă a vremurilor când ochiul meu stâng era deschis spre tot, spre orice, când tata îmi spunea poveşti în curte şi ne făceam în fiecare vară planuri să mergem la licurici.

Nu am pretenţii să scriu aici Amintiri din Copilărie, dar parcă parfumul ăla prea degrabă se risipeşte, prea ne-am risipit toţi şi am uitat.

Ce voi face când voi termina poveştile?

Nu cred că ştiu să inventez, dar până la urmă voi învăţa să fac şi asta. În acea zi voi şti să spun poveşti suprarealiste despre iubirile mele cuminţi, despre frumuseţea din mine, despre vieţile mele paralele ca filele de carte. În ziua în care voi învăţa să inventez, să-mi scriu poveştile în vieţile altor personaje, atunci, abia atunci se va deschide din nou şi ochiul meu stâng. Măcar în sufletul meu şi tot se va deschide.

Dincolo de geamul ăla se întâmpla lumea, dincolo era Ţara Minunilor şi de cele mai multe ori, ei îi era frică.

Stătea cu nasul lipit de fereastră, se uita afară şi pe suflarea caldă, lipită de geam desena stângaci flori. Giurgiuveaua albă a geamului, vopsită şi chituită în fiecare toamnă, să nu bage crivăţul zăpadă în casă, mirosea mereu frumos, a lemn umed şi curat.

La început, în faţa geamului era vişinul, cel care dirija anotimpurile, în care în fiecare vară se suia să se joace, să fugă de răutăţile copiilor de pe stradă. Stătea acolo ore în şir, până o strigau la masă. Era turnul ei, pe care nu îl cucerea nimeni. Uneori ar fi vrut, dar a înţeles repede că nu interesează pe nimeni. Se închidea ermetic printre umbrele verzi şi visa.

O lăsau acolo, bucuroşi că în arşiţa verii nu “umple strada”, o ştiau la umbră, cuminte în curte. Iarna, vişinul se ascundea sub zăpadă şi nu avea cum să ajungă să se suie în el, visa mereu la vara ce urma sa vină; stătea în spatele ferestrei desenate cu flori de gheaţă, prin care intra în casă o lumină lăptoasă.

Când nu a mai fost vişinul bătrân, orizontul s-a închis brusc, nu se mai vedea până dincolo de colţul străzii. Au tăiat pomul şi au ridicat în locul lui un garaj urât, din placaj, l-au vopsit cu grund vişiniu. Fereastra rămăsese la locul ei, doar desenele de pe geam s-au schimbat, în timp a învăţat să deseneze pescăruşi.

La un moment dat a încetat să mai stea cu nasul lipit de sticlă, ocolea cu grijă, de la distanţă fereastra care nu mai dădea spre nicăieri, ieşea pe scări, în faţa casei. De acolo vedea cum plouă, uneori stătea să vadă cum viscolul învârtejeşte zăpada în poarta cu balamaua stricată, de acolo a descoperit mirosul străzii, tei cu aromă de şuberek cald, de acolo se vedea măcar până la Mazis Alai în curte.

Privea acum fereastra de pe partea cealaltă a casei şi îşi amintea că mai demult îi era frică, dar că ştia să deseneze pescăruşi zburând pe sticlă.

Îşi amintea că nu i-a cucerit nimeni turnul, i l-au dărămat într-o bună zi cu toporul. A plâns pe ascuns în gangul din spatele casei, să nu o vadă nimeni pentru că toţi erau bucuroşi; doar ea nu înţelegea de ce şi nu îi explicau. A ieşit de acolo cu ochii închişi să nu vadă locul gol care o durea ca o rană. A trebuit să îi deschidă, până la urmă, ca să vadă frunzele căzute pe jos, deşertul rămas în urmă.

Îşi amintea tot, stătea pe scări, camuflată în umbra unui colţ. O lăsau şi acolo în pace. Nu era chiar ca în turn, dar măcar tăceau toţi. Fereastra o privea pieziş, oglindind în asfinţit placajul urât al garajului.

Şi au mai trecut iar nişte ani. Le-a spus că vrea să plece, că o strânge oraşul ca într-o menghină, că nu mai poate respira.

Au privit-o fără să înţeleagă şi au lăsat-o să se ducă. Inainte să iasă din casă cu maică-sa, cărând greu bagajele spre gară şi-a mai lipit încă o dată nasul de geam şi a desenat stângaci ca întotdeauna un pescăruş.

Când a venit prima dată acasă a văzut că îi puseseră gratii ferestrei care dădea spre nicăieri. Prea târziu; ea deja plecase.

M-a întrebat cineva zilele trecute dacă-mi plac furtunile. De fapt nu întreba, pentru că ştia sigur; verifica doar, să vadă dacă are dreptate. Tocmai fulgerase şi o lumină neobişnuită, cumva orizontală brăzdase cerul, dincolo de parbrizul maşinii. Ador furtuna, îmi place ploaia de mor. Cred că, cu cât plouă mai violent, cu atât mai bine. Iubesc mirosul ploii şi zgomotul pe care îl fac picăturile lovind frunzele.

Când eram mica, fugeam din casă să văd cum se preling fulgerele prin paratrăznetul cel mare de pe Casa Armatei, să văd în curte jgheaburile pline cum gâlgâie, să aud viţa de vie biciuită de picăturile de ploaie, să mă înfior la ficare tunet care spărgea cerul.

Nu mă interesa nimic. Stăteam pe scări, cu mintea golită, îmi amintesc şi acum cu câtă poftă inhalam mirosul de ploaie curată. Ieşeam în faţa porţii şi de sus veneau spre Kemal-Agi-Amet şuvoaie repezi, pe care puneam bărcuţe de hârtie, frunze, coji. La colţ eşua mereu o întreagă flotă, săream cu picioarele goale în bălţi, arătam ca nişte pisoi uzi, scoşi din butoiul cu murături.

Apoi creşti, ajungi, nici tu nu mai ştii exact cum, într-un Bucureşti unde plouă murdar, unde nu ai făcut niciodată bărcuţe la marginea trotuarului, unde frunzele lovite de ploaie sună fals, nu cântă cum ţineai tu minte şi te întreabă cineva, cineva de nicăieri, dacă îti plac furtunile.

Mai stai un timp şi într-o altă seară te apuci să povesteşti, despre furtuni, despre ploaie, despre jgheabul de la marginea trotuarului. Nu că ar fi cine ştie ce, dar simţi uneori, că dacă nu povesteşti, dacă se întâmplă să uiţi, mori. Nu ai cum altfel.
E ca atunci când respiri greu într-o zi cu arşiţă, captiv între betoane şi dintr-o dată un fulger crapă cerul orizontal în faţa ta, lumina ţi se oglindeşte în lentilele ochelarilor şi tu ciuleşti urechea. Poate de data asta ai să auzi din nou cântecul viţei de vie sub stropi.

Îmi spunea într-o zi un vechi prieten că în fiecare dimineaţă când se trezeste, primul lucru pe care îl face este să dea drumul foarte tare la muzică şi să danseze de bucurie că s-a mai trezit încă o data. Sinceră să fiu, atunci l-am crezut un pic ţicnit. Deşi mi se întâmplaseră atâtea şi aş fi putut înţelege ceva mai mult, am zâmbit; omul mi s-a părut un pic nebun. De atunci până acum am început să înţeleg din ce în ce mai bine.

Fiecare zi, aşa cum vine ea, cu plictiseală, banală, anostă, fără nimic deosebit, care poate nu îţi aduce nimic altfel, în care poate nu ai făcut nimic altfel, fiecare zi care îţi aduce o nouă dimineaţă ar trebui preţuită până ce storci din ea fiecare eon de bucurie. 

Suntem atât de idioţi încât facem să fie adevărate toate clişeele si imbecilităţile spuse de câte un neica nimeni de-a lungul timpului. Toţi anoştii au dreptate: nu preţuim decât când pierdem, nu înţelegem decât când ne aruncă alţii cu prostia în faţă, nu mai putem decât atunci când suntem morţi. Abia atunci.

Pâna atunci, putem absolut tot ce vrem. Nu este decât alegere. Nu te priveşte decât pe tine şi nimeni, indiferent cât de mult te iubeşte nu are dreptul să îţi spună altceva. Cu atât mai puţin, indiferent cât de mult te urăşte. 

Este dreptul tău să crăpi bocind, până simţi tu că este gata, până simţi tu că te-ai curăţat, indiferent că îţi spun alţii ca nu are sens, că trebuie să treci peste, că te consumi dintr-un rahat, că viaţa e mai mult de atât, sau că oamenii dintr-o mică ţară africană mor de foame. 

Este dreptul tău să te bucuri dintr-un rahat dacă pentru tine contează, să faci din nimicul ăla o enormitate, nu contează că lumea celorlalţi oameni este compusă din alte elemente, ai voie să râzi prosteşte până faci febră musculară, pentru că aşa ai tu chef, chiar dacă ceilalţi se uită la tine ca Rihanna la Dacie.

Toata lumea judecă la fundul tau orice, stau pe poziţie de prindere şi toacă tot: plângi prea mult, râzi prea mult, te enervezi prea repede, te consumi prea puţin, eşti prea superficial, te-ai dus prea repede la el, tragi prea mult de timp. Toată lumea te învaţă să ai răbdare, să fumezi mai puţin, să nu te mai enervezi, să simţi mai mult, să dansezi mai mult, să faci orice mai bine, mai mult, să simţi mâine, să faci mâine, dar nimeni nu ştie să îţi spună ce e de făcut dacă mâine nu mai vine, dacă mâine vine la pachet cu o tragedie. Nimeni nu ştie să îti spună cum e să trăiască o secundă în locul tău. 

Exista un loc al bucuriilor care ar fi trebuit să fie astăzi, al zâmbetelor pe care le-am băgat în buzunar, există un loc al măngâierilor după care tânjim, al săruturilor care s-au dus pe apa sâmbetei, numai pentru că mâine ar fi fost mai bun? Există măcar un singur deştept care să mă ducă acolo? De ce toată lumea ştie că numai că nu e bine aşa, dar atât de puţini ştiu să îti spună cum era mai bine?

Cum nu mai înveţi un cal bătrân să meargă în buiestru, nici eu nu pot fi învăţată să mă împac cu oamenii care se iau prea în serios, cu oamenii care scuipă unde au lins, sau ling unde au scuipat, cu oamenii care deşi nu înţeleg nimic sunt maeştri în toate.

Majoritatea ne-am plictisit să ne tot spună alţii cum ar fi varianta noastră îmbunătăţită. Prietene, ia-ţi maşina şi du-o la tunning, dacă vrei să schimbi ceva. Ăştia-s banii, ăsta-i omu’. Dacă nu îti place, pleacă în drumul tău, nu mă supăr, numai te rog, nu îmi mai spune la fiecare pas că trebuia să calc mai la stânga, ca trebuie să fac mai bine orice. Mă simt precum copilul ăla dintr-a doua care niciodată, indiferent ce-ar face nu poate să-l depăşească pe colegul de bancă. Nu mă motivezi şi sincer îţi spun: dacă nu îţi place nimic din ceea ce am eu de dat, vezi-ti de drum. Ştiu sigur că nu se naşte nimeni degeaba. Io zic să nu ţii locul ocupat, poate altcineva ar vrea să se cuibărească aici.

Povestea merge mai departe.
Târâş, grăpiş, povestea trebuie să meargă mai departe. Nu are de ales.

Nu prea cred eu în trăitul ăla fericit până la adânci bătrâneţe, cred doar în poveştile care merg mai departe, orice ar fi.

Clocoteşte fiecare zi de mărunţişuri, de fapte care plutesc în jurul meu ca praful. Le aştept cuminte să se aşeze, să se decanteze în penumbra zilei, ca să pot scrie despre toate. Nu acum, nu când încă plutesc, dansează cu neastâmpăr în jurul meu.

Povestea merge mai departe de trei ani, ani care nu mai ştiu cum au început, nu mă mai ştiu parcă nici pe mine. Au trecut trei ani de neastâmpăr, ani în care atunci când nu am mai putut (mi se sfărâma sufletul de groază), v-am/mi-am spus poveşti, când s-a făcut zid în jurul meu, zid de poveşti şi prieteni.

M-am bucurat de fiecare dată când v-au plăcut poveştile mele, când mi-aţi spus, când m-aţi întrebat ce s-a întamplat în zilele când nu am scris, când atunci, în zilele cele mai înspăimântătoare şi mai grele am ştiut ca sunteţi în povestea mea.

S-au întâmplat multe de când am început să ne întâlnim aici. Pe unele le ştiţi, pe altele le ştiu prea puţini, pe multe nu le bănuie nimeni sub straturile de măşti.

Unele lucruri nu se vor schimba niciodată, orice va fi, aşa că:
Va salut, la fel ca în prima zi, CEA-MAI-FRUMOASĂ-FATĂ-CU-UN-OCHI-PE JUMĂTATE-ÎNCHIS.

Cu drag,
BU, BAM, IANCU, BUBU, BUBULICĂ, ŢUCHINA, IAGO, ANDRIUŞA, FALCONETE, BEMULICA, BOMBIŢA, ANDREEA, IANCUŞORU’, IANCUŢA, pentru fiecare cum mă vreţi, în cea mai bună variantă disponibilă.

Tocmai am aflat despre un tânăr domnişor care s-a gândit el aşa, că nu are chef să ia B.A.C-ul. Dacă îl ia, se află într-un real pericol de a fi forţat de părinţi sa meargă şi la facultate, ori aşa ceva este absolut de neconceput.
Cea mai simplă variantă, în concepţia domniei sale, este de a nu lua examenul, pentru că altfel, fire slabă şi sensibilă, ar putea, ferească sfântul, să cedeze la vreo rugăminte, să se lase impresionat de promisiunea vreunui cadou scump, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în trecut, să se trezescă faţă în faţă cu realul şi înspăimântătorul pericol de a mai trebui să înveţe incă trei ani. Aşa, a luat decizia să dea cu piciorul la doisprezece ani pe care, mai mult forţat de sistem decât de bună voie i-a pierdut pe băncile unui obscur liceu de provincie.
În momentul ăsta nu am cum să ştiu dacă îşi va duce sau nu intenţia la bun sfârşit, dar tind să cred că da. Întâmplarea face să cunosc destul de bine ansamblul general în care se desfăoară povestea.
Nu îmi sunt necunoscute (până într-un punct, evident) niciunul dintre elementele esenţiale ale cadrului: oraşul, liceul, familia, domnişorul în cauza, contextul social în care s-a dezvoltat, impulsurile educaţionale primite din familie, mediul economic în care a crescut.
Fără a învinui pe cineva, sau ceva cu precădere, capcana care i-a fost întinsă în faţă de când era foarte mic nu putea avea decât un singur rezultat. Educaţia, orice formă de dezvotare şi evoluţie i-au fost prezentate în derâdere, ca fiind apanajul unor sărăntoci, nu al unor elemente cu o poziţie financiară bună. Cred că în momentul în care un copil aude de când este foarte mic: “Ce să faci tu cu şcoala, noi avem bani, nu trebuie să înveţi nimic”, rezultatul este mai mult decât previzibil. În momentul în care un copil este crescut într-un profund dispreţ faţă de orice formă de educaţie, este antrenat să privească cu cel mai profund dezgust orice carte, orice mijloc de culturalizare, un copil care nu are alt sistem de valori şi alt raport decât banul, este un copil pierdut.
Din punctul meu de vedere, tânărul în discuţie este atât de dezorientat în momentul de faţă încât alege singura cale viabila, singurul drum, cel care i-a fost descris, de când era mic, ca fiind presărat cu flori. Pe de altă parte, cred că i-a fost insuflat atât de profund dispreţul pentru şcoală încât îi este şi ruşine să continue vreo formă de învăţământ.
Facultatea este o etapă cât se poate de facultativă, nu constituie o etapă obligatorie în viaţa nimănui, nu este o tragedie decizia lui de a nu urma o facultate, este o chestiune strict subiectiva. Pe mine mă năuceşte în acest moment motivaţia lui, mă uimeşte faptul că acest tânăr domn nu intenţionează măcar să termine, să dea o finalitate acelor doisprezece ani despre care vorbeam, că alege de bună voie, deşi în necunoştinţă de cauză, să îşi trântească toate uşile peste nas. Mă miră, în egală măsură şi panica ce i-a luat brusc în stăpânire pe părinţii lui.
Nu mă interesează să judec opiniile, acţiunile şi strategiile de viaţă pe care oamenii le aleg. M-a interesat cazul în măsura în care părinţii acestui tânăr fac parte din categoria celor care sunt veşnic critici la adresa profesorilor – deloc lipsiţi de păcate, pe de altă parte, din categoria celor care veşnic râdeau de colegii mai învăţăcioişi ai odraslei, din categoria celor care se trezesc brusc faţă în faţă cu o problemă delicată, pe care nu par a şti cum să o gestioneze, dar pe care au generat-o în mare măsură.
Nu sunt ei singurii care au contribuit la poveste, nu sunt ei singurii vinovaţi, dar nu îmi dau seama unde s-a rupt firul. Instituţia şcolii, instituţia familiei, societatea, toate câte puţin, cine l-a dezorientat pe acest tânăr în asemenea măsură? Aş fi curioasă să aflu, peste ani, pe cine va considera vionvat pentru barierele care i-au fost ridicate în faţă. Din punctul meu de vedere, acest băiat este o victimă complet lipsită de apărare, victima tuturor elementelor care ar fi trebuit să contribuie la dezvoltarea şi evoluţia lui, care ar fi trebuit să îl aibă în grijă până în punctul în care era capabil să ia propriile lui decizii în condiţii optime.
De câţiva ani mă fascinează în fiecare vară bacalaureatul şi toate poveştile pe care le aduce. În fiecare an e din ce în ce mai rau, în fiecare an, copiii ăştia care se trezesc brusc într-un pustiu, sunt din ce în ce mai dezorientaţi, mai pierduţi, mai departe de ei înşişi şi de ceea ar vrea să fie.