Author: Simple Cuvinte

IANCU

– Iancu! La tablă!
Ne făceam mici în bănci, chircite şi chinuite care pe unde puteam, pâna când cineva prindea curaj şi de undeva, se auzea o voce subtire:
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Profu’ de mate se uita serios în catalog şi îşi muşca mustaţa să nu-l bufnească râsul; era chelios, mustăcios şi bărbos, fan declarat Metallica. Nu cred să-l fi văzut altfel decât în blugi şi tricou. Aştepta să-şi facă una dintre noi curaj să iasă la tablă. Eram patru în clasă (aşa se nimerise) şi la toate ne plăcea matematica precum sarea-n ochi, două machedoance, două mucance, două verişoare, două fără nicio legătură. Oricum nu înţelegea nimeni nimic, cum naiba reuşisem, într-un oraş atât de mic să ne strângem în aceeaşi clasă patru cu acelaşi nume, a rămas un mister.
În clasa a noua, toţi profesorii au crezut că-i o greşeală în catalog. Parcă îi aud şi acum: “Iancu. Iancu Adina, Iancu Aida, Iancu Andreea, Iancu Simona, bă da mai sunteţi multe? V-aţi strâns toate aici?”
Familie nu erau decât doua, dar când strigau profii catalogul, ne simţeam, de aceeaşi mamă.
Ne-am împraştiat acum; ne vedem rar, poate o dată pe an, uneori mai rar. Îmi plăcea ideea de familie pe care o împărţeam cu ele. Iancu ai mei au fost puţini, din ce în ce mai puţini, pâna când am mai ramas şase; dintre noi, numai trei născuţi, nu făcuţi.
Zilele astea se împlinesc cinsprezece ani de când am terminat liceul. Două fete din “familia” Iancu s-au măritat, au alt nume acum.
De atunci, nu mi-au mai rămas decât câteva chipuri, multe şterse; câteva amintiri, de care ţin cu dinţii; orele de română, singurele înaintea cărora nu mă tăiau transpiraţiile.
Am fost corigentă de două ori. L-au chemat pe tata la liceu să-i spună că o să ajung în şanţuri, e clar, nu am nicio speranţă,  vai de capul meu, să-şi scoată din cap orice plan, orice speranţă ar fi avut pentru mine.
Mie nu mi-a fost ruşine. Renunţasem de bună voie la învăţat. Simţeam că-mi pierd vremea degeaba; oricum nu luam note mari, oricum nu-mi plăcea nimic din ceea ce se întâmpla acolo, aşa că am decis să-mi folosesc timpul cum mă taie capul, să citesc, să mă târăsc cum oi putea prin materii până scap de coşmar. Am scăpat până la urma, dar cu un preţ destul de mare.
L-am simţit speriat atunci pe tata. Şi daca aveau dreptate? Dacă, chiar nu era nimic de capul meu? Dacă… Se uita temător în ochii mei când îmi povestea. Încerca să afle singur adevărul, ştia că nu-l mint şi că până la urmă avea cum să-şi dea seama singur.
Mi-a fost ruşine de situaţia prin care l-am silit să treacă. Îmi zicea: “Când mi-au spus Domnule Iancu!, am simţit că se crapă pământul sub mine”. Nu ştia cum e să-i spună cineva Domnule. Simţea că-şi bat joc de el.
Am ştiut că nu renunţă la mine, că nu crede ce i-au spus, doar atunci când i-am zis că nu îmi place decât să citesc, că doar asta vreau cu adevărat, că e cam singurul lucru cinstit din viaţa mea. Atunci, doar atunci, a fost cu adevărat Domnul Iancu, i-au scânteiat ochii.
Câteodată râdea de mine; îmi povestea de profu’ lui de franceză de la şcoala profesionala: Silance! Silance, Iancu! Silance!!! Treci la loc boule! Vroia ca măcar la franceză să fiu OK. Am fost
Când s-a terminat liceul, am răsuflat uşuraţi amândoi. Puteam să plec în lume, să nu mă mai ştie nimeni şi să citesc cât poftesc. Aşa am făcut. Am plecat în lumea largă, dar câteodata mi-e dor, mi-e chiar dor să mai aud:
– Iancu! La tablă!
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Acum, după cinsprezece ani sunt singură, singura Iancu ce mai poate ieşi la lecţie, iar mie în continuare nu-mi place decât să stau şi să citesc.

Încă ceva Domnule Iancu. A mai cedat un raft de la bibliotecă sub greutatea cărţilor. Am nevoie de ajutor.

ISTERICA

În fiecare zi învăţ lucruri noi. Nu neapărat că aşa mi-am propus eu, deşi şi asta este adevărat, ci pentru că, în ultima vreme, toată lumea mă învaţa lucruri. Despre mine.
Învăţ şi tot învăţ. De fapt aflu, pentru că nu cer amănunte. Încerc să mă conving că fiecare om are dreptul la opinie şi atunci respect acea opinie, indiferent dacă îmi dă crampe la stomac sau nu.
Îmi cam dă insomnii treaba asta. Stau şi mă tot gândesc. Uite, spre exemplu, tocmai am aflat că sunt isterică.
Portretul pe care îl văd în faţa ochilor este absolut monstruos. Îmi imaginez o muiere cu părul în dezordine, cu ochii ieşiţi din orbite, urlând neîntrerupt şi ascuţit.
Nu prea mă potrivesc cu descrierea. Nu mă ajută vocea şi am şi ochii mici tare. Ştiu că sunt căpoasă şi fixistă de multe ori, însă nu-mi amintesc să-mi fi dat cineva argumente logice şi să nu mă fi convins, în cele din urmă, după mai multă sau mai puţină luptă, de la caz la caz.
Sunt greu de digerat oamenii care nu fac şi nu spun ceea ce aştepţi de la ei, care nu-ţi cântă-n strună, care fac tot pe dos faţă de ceea ce aştepţi de la ei, care îţi terfelesc, cumva, valorile, îţi dau senzaţia că te tratează de sus; şi eu am probleme cu ei, îmi pierd răbdarea – şi aşa puţină – îi las în plata lor, plec.
Mereu am zis că este inutil să-mi irosesc energia încercând să conving pe cineva de ceva, de orice, pe lumea asta. Sunt prea obosită, sau am băşini de superioritate, cum am mai auzit, habar n-am. Toţi suntem liberi să credem ce ne taie capul şi priceperea. Facem paradă de flerul pe care-l avem la oameni şi ne batem în piept cu treaba asta. Eu nu mă pricep la oameni şi mi-am luat-o de multe ori în bot, mai mult de atât nu ştiu.
Încerc în fiecare zi să depăşesc cercul ăla pufos de vată care înseamnă zona mea de confort, nu reuşesc de prea multe ori şi asta numai din cauza fricii. De câte ori am reuşit să îmi testez limitele a fost fără voia mea, împinsă de jocuri ciudate ale sorţii. De fiecare dată am amuţit. Îmi amintesc perfect. Am amuţit. O dată, o singură dată am cazut în genunchi şi mi-am muşcat pumnii, dar nu reuşesc să-mi amintesc că am fost isterică.
Am trăit de-a lungul vieţii diverse, mai multe decât unii, mai puţine decât alţii. Am reuşit să-mi ies din pepeni greu, în urma unor episoade lungi. Mi s-a reproşat de multe ori că nu ripostez, că nu ştiu să mă cert, că nu fac altceva decât să-mi încleştez maxilarele şi în cele din urmă să mă pun pe plâns.
Totuşi, într-o bună zi, după 34 ani în care trăieşti cu tine în fiecare clipă, vine cineva şi-ţi spune că eşti isterică.
Stai, te gândeşti, întorci informaţia pe toate părţile, scrii un articol pe tema asta, îţi asumi să ţi se spună că “Bă nene, da tu aşa de puţină minte ai, te laşi destabilizată de toate căcaturile? Mai creşti şi tu”, pierzi inutil câteva ceasuri din viaţă, ceasuri în care ai fi putut să faci ceva mai bun cu viaţa ta.
În fond, ideea e câtă dreptate avea omul ăla, sau cât de puţină. E o informaţie care ţi-ar putea completa în vreun fel tabloul despre tine, sau de care te poţi lipsi cu uşurinţă? Cam care este importanţa pe care în mod normal trebuie să o acorzi informaţiilor care vin de la alţii în ceea ce te priveşte, indiferent cât de importanţi au fost, sau sunt oamenii respectivi pentru tine. Oglinda pe care ţi-o ţin ei în faţă este strâmbă, sau a ta?
Legat de asta, îmi amintesc de un episod simpatic din adolescenţa mea, când am acuzat pe cineva de isterie. S-a iscat un scandal imens, pentru că persoana respectivă, neavând proprietatea termenilor şi o bună cunoaştere a sensurilor cuvintelor a crezut că înseamnă ceva…orice, legat de nimfomanie. Mi-a luat mult pâna am recompus puzzle-ul şi am realizat că e ceva necurat la mijloc şi m-am prezentat la judecată cu un DEX.
Deci:
ISTERÍE, isterii, s. f. Tulburare mintală manifestată prin descărcări emoționale, leșin, sugestibilitate, simptome fără bază organică. — Din fr. hystérie, it. isteria.
Sursa: DEX ’09 (2009) |
ISTERÍE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.
Sursa: DEX ’98 (1998) |
ISTERÍE ĩ f. 1) Excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane. 2) med. Boală de nervi manifestată prin convulsii și prin accese de râs sau de plâns. [G.-D isteriei] /<fr. hystérie, it. isteria
Sursa: NODEX (2002) |
ISTERÍE s. f. formă de nevroză manifestată prin excitabilitate mărită, accese convulsive, agresivitate etc. (< fr. hystérie, it. isteria)

Sursa: MDN (2000) |

SHAWARMA CU DE TOATE

Shawarma cu de toate.
Fix aşa a fost ultima vacanţă. Destinaţia: Israel; mijloc de transport: avion aparţinând companiei aeriene naţionale israeliene ElAl (this is not just an airline, this is Israel – zic dumnealor şi mă bucur că nu au dreptate). Şi la dus şi la întors, în avion doua grupuri cu popă şi un grup fără popă, adică noi, cele patru crăiese.
Tot ceea ce am citit pe internet înainte de plecare cu privire la controalele de securitate de pe aeroport este adevărat, cu un adaos de condimente.
A venit un tânăr cu cămaşa dehulată şi scoasă din pantaloni, ne-a întrebat care este relaţia dintre noi, dacă vorbim toate engleză şi ăla a fost semnalul. Cre’ că lucrează şi ei la normă şi nu aveau cum să ia la întrebări babele pelerine. Bine, nu am să înţeleg niciodată de ce nu am avut voie cu poşeta în avion, de ce a trebuit să umblăm cu bunurile fâlfâind în mână, de ce a trebuit să ne rupă trolerele în loc să pună un afiş civilizat (cum era la Tel Aviv) să ne lăsăm genţile deschise, de ce o parte dintre bagaje au ajuns abia cu zborul următor, de ce ne-am chinuit degeaba să ne călcăm hainele.
A fost “simpatică” tare o tanti de la security, care m-a întrebat cu un zâmbet zeflemitor în colţul gurii “şi…pe unde aveţi voi de gând să turisaţi?”.
Asta a fost partea neplăcută din shawarma. În momentul în care ajungi acolo, este altă lume, alt univers, la care aproape nici nu mai sperai după demonstraţia de “prietenie” de pe Otopeni.
Nu degeaba îţi vine să exclami la fiecare pas: Holy!!! Holy land, holy water, holy food, holy men, la toate te uiţi ca la sfintele moaşte: mâncarea este senzaţională, apa scumpă (e importată aproape toată), iar barbaţii…printre cei mai frumoşi pe care i-am văzut vreodată; în plus, aleargă cât e ziulica de lungă la bustul gol pe malul mării.
Nu vă fac jurnal de călătorie, vă spun doar că recomand cu căldură Israelul ca şi destinaţie de vacanţă – musai în extrasezon altfel, e cumplit de cald. Noi în ziua plecării am ajuns în aeroport în şlapi, costume de baie şi nisip în buric. Erau aproape patruzeci de grade.
Au o vorbă acolo: Ierusalimul se roagă, Haifa munceşte şi Tel Aviv-ul se joacă. Mare dreptate au! Despre alte oraşe nu ştiu ce să vă zic, pentru că o săptămână nu ne-a fost de ajuns să ajungem şi în altă parte.
Dacă ajungeţi în Tel Aviv să nu rataţi, sub nicio formă Muzeul de Artă Contemporană; galeria artiştilor impresionişti şi postimpresionişti este absolut fabuloasă.
Oraşul în sine este, ca şi întregul Israel este o shawarma cu de toate, oraş vechi, oraş nou, port vechi, port nou, mâncarea, Dumnezeule inimaginabila mâncare, o poezie, sau mai bine, o poveste de iubire, plaja, faleza, nisipul, apusul de soare în Mediterana, luminile, oamenii, cladirile, zgârie nori lângă minarete, cartierul musulman, chemarea muezinului peste valuri, vinul rou sec şi parfumat din podgoriile locale, sucul de rodie, fructele care au un gust surprinzător, falafelul sau shawarma care nu au nicio legătură cu nimic din ceea ce ştiam de acasă.
Nimeni nu se strâmbă când aude că eşti din România, mai toţi au o rudă de origine româna, au fost cel puţin o data în romania, îţi zâmbesc.
În cazul nostru, latura religioasă a excursiei a fost redusă la minim. Am făcut un tur de forţă, un fel de Istoria Religiilor pe scurt: Altarul Baha’i, Zidul Plângerii, Biserica Scientologică, Biserica Sfântului Mormânt, Peştera Sfântului Ilie, Domul de pe Stânci. În fiecare dintre aceste locuri m-au încercat emoţii puternice, diferite, stranii, greu de definit; poate din cauza energiilor adunate acolo de mii de ani, poate rugăciunile oamenilor, poate chiar e adevărat ceea ce se spune că este locul cel mai aproape de poarta din ceruri. Nu ştiu şi nici nu mai contează.

Habar nu am dacă mă voi mai întoarce curând acolo. Cred că va mai trebui să treacă ceva timp până când se va şterge gustul amar lăsat de security, sau poate va învinge pofta de shawarma cu de toate.

WIND OF CHANGE

În momentul în care stabileşti tu un sfârşit, măcar ştii pe cine să dai cu capul de pereţi. 
Termenul ăsta “sfârşit”, nu-mi place. Cred că e mai corect spus schimbare de direcţie. Orice schimbare de direcţie presupune că te-ai gândit, măcar un pic înainte. Se presupune că îţi asumi deciziile, că porneşti pe drumul pe care l-ai ales cu capul sus. Sigur, se întâmplă uneori, ca o pală de vânt care te prinde la răscruce să îti dea un brânci într-o dircţie sau alta. Astea sunt cazuri excepţionale, care merită tratate separat.
Nu îţi interzice nimeni dreptul ca pe drum să te răzgândeşti. Poate ajungi cumva la concluzia că hotărârea ta nu a fost chiar cea mai fericită şi atunci, ai tot dreptul din lume să o schimbi. Trebuie doar să îţi stea în putere să faci asta, să nu răneşti pe nimeni (victimele colaterale nu sunt acceptate), şi desigur, măcar de data asta să fii sigur că dacă te apuci de mâncat un rahat o să-ţi faci temeinic treaba până la capăt.
Mă lovesc în ultima vreme de oameni care iau decizii, schimbă direcţia, în urma unor îndelungi reflecţii; cel puţin teoretic. 
Există bază şi motivaţie, există un mobil al acţiunii, au fost analizate nişte probleme, catalogate ca fiind fără rezolvare, fără ieşire. 
Apoi, fără ca fondul problemei să se schimbe, fără ca problemele să se rezolve, cineva-ul acela ajunge la concluzia că noua potecă e cam buruienoasă, că parcă drumul vechi era mai sigur, că parcă acolo era mai simplu să te aşezi fără bătăi de cap pe o bancă la umbră, să găseşti un mod de a îţi răcori fruntea sau odihni picioarele. Parcă era mai bine înainte. 
Lipsa asta de asumare mă irită teribil, îmi provoacă o stare de vomă vecină cu greaţa de după o sticlă de vodcă. 
Dragi prieteni, în momentul în care deciziile voastre îi deturnează şi pe alţii din drum, zău că nu are niciun haz să va mai suciţi.
E ok aşa. Toţi greşim, tuturor ni se întâmplă să o dăm în bară, dar e o dovadă cruntă de laşitate, egoism feroce să-i supui pe ceilalţi capriciilor tale. Este crud. Dacă ţie ţi-e greu să-ţi desţeleneşti poteca, nu-i treaba nimănui.
Dai pe cineva afară de la serviciu şi pe urmă te duci să-i spui “Dă-ţi demisia de unde eşti acum, pentru că mie mi-e tare greu să mai organizez nişte interviuri. E drept că nu eşti angajatul perfect, da’ te cam vreau înapoi”.
Pui capăt unei relaţii pentru că nu mai poţi trece peste nişte chestii la celălalt, apoi, după trei luni îţi dai seama că e cam aiurea şi parcă nici nu mai ai chef să ieşi la vânătoare. Era mai călduţ înainte. Vorba cartieristului: “Say What?!?”. 
Cam la fel fac şi copiii când dau cu îngheţata de pereţi, apoi bocesc de mama focului că o vor înapoi. Ei măcar au scuza vârstei. Trezirea! 
Avem nevoie de discernământ, să ştim cum şi când să cernem situaţiile pentru care are sens să schimbăm ordinea firească a lucrurilor, pentru care nimic să nu fie imposibil pe lumea asta, de cele pentru care cea mai bună abordare este “Cât noroc am avut că am fost acolo. A fost un real privilegiu; acum merg mai departe mult îmbogăţit.”
Ştiu că e greu, cunosc privirile aruncate furiş peste umăr, zecile de întrebări, oare am făcut bine, oare cum ar fi fost dacă… De fiecare dată îmi amintesc cu precizie motivul iniţial de la care a plecat decizia. Oricât de greu este de înţeles şi/sau acceptat, motivul este acolo. Rareori se schimbă, pentru că, culmea, oamenii nu se schimbă. Mă simt de parcă aş fi inventat fix acum apa caldă. Mă iertaţi, dar pentru unii chiar aşa este. Hello, sunt tot eu, ăla care la un moment dat ţi-am fost insuportabil. Nu m-am schimbat eu; tu eşti cel care a dat de greu şi bate în retragere. Cam atât de simplu este.
Schimbările de direcţie, chiar şi cele mai mărunte sunt adesea năucitoare. Ai nevoie de timp să clipeşti pentru a te reobişnui cu o lumină nouă. Mi s-a întâmplat ca năuceala asta să dureze şi câţiva ani. 
Importantă este liniştea pe care o recîştigi dupa tot zbuciumul ăsta, linişte care de cele mai mult ori s-a numărat printre motivele primordiale ale furtunii, chiar dacă uneori nu ne dăm seama.

BELĂ ŞI COTROCHITOARE

Belă şi cotrochitoare! Aşa să rămâi mereu măicuţa mea!
Iată mă apucă iar nostalgiile aici pe blog, în loc să-i spun femeii în faţa ce şi cum. M-am obişnuit ca între noi, lucrurile să fie subînţelese, sau dacă le spunem, să le spunem aşa, în glumă, să nu cumva să rămână careva cu garda jos.
Ultimele isprăvi a lu’ Genel sunt epice, că doar nu ne încurcăm cu bazaconii. S-a pierdut pe aeroportul din Munchen cu douăj’ de minute înainte sa ne suim în avion (noroc că mi-am dat seama ce se întâmplă şi am plecat după ea în timp util) şi “surpriză”, nici de data asta nu i-a plăcut nimic de mâncare. Ştiam că aşa va fi, aşa că nici măcar nu m-am mai enervat. Eu cu mama în vacanţa, toate-s vechi şi noi sunt toate.
Spre deosebire de celelate dăţi m-am înarmat cu răbdare, am respirat adânc şi i-am citit cu mare grijă ingredientele înainte, cât să fim bine înţelese, să ştie clar ce mănâncă, să nu ne mai certăm aiurea.
Nu ştiu dacă i-a plăcut mai mult ca în alte părţi, dar ştiu că a îndurat cu stoicism tot. S-a răzbunat la shopping cât pentru următorii cinci ani. N-am zis nimic, de data asta am tăcut mâlc, am lăsat-o să se răsfeţe. Parcă prea nu i-am făcut niciodată capriciile, aşa că acum am îndemnat-o să-şi facă de cap, să-şi aleagă lucruri vesele, să se bucure.
Mi-a fost cel mai drag de ea, nu când am cules-o speriată din aeroport deşi era la o aruncătură de băţ de mine şi nu mă vedea, ci pe terasă la Starbucks.
Mama neaoşă, băutoare înveterată de cafea clasica (ca şi mine, de altfel), făcută simplu la ibric, faţă în faţă cu imaginea tipică a capitalismului, a consumerismului occidental, paharul alb de carton cu zeama colorată de la Starbucks.
Faţa ei din clipa în care a gustat a meritat toţi banii din lume, la fel ca şi prima replică pe care a debitat-o: “Mai pot s-o dau înapoi acum?”. Nu mamă, nu mai poţi să o dai înapoi acum, da’ serios, cât de rea este?. Mama încruntată: “Cea mai rea cafea pe care am băut-o vreodata”. Am râs cu lacrimi; ştiam sigur că aşa este. A mai înghiţit cu greu trei guri după care, cu părere de rău a aruncat-o. I-as fi luat altceva, da’ nu-i place cu lapte, cu frişcă, cu caramel, cu arome, cu paiul, cu nimic în afară de caimac, ori asta nu aveau.
Ne-am dus să ne plimbăm şi am râs de ea tot drumul, că e cafea de înainte de culcare, să poa’ să doarmă, să nu o ia cu inima.
I-am cuprins umerii cu braţele şi am întrebat-o dacă mai vine şi altă dată cu mine în vacanţă, asta după ce-i spusesem, de mai multe ori, că în următorii cinci ani vacanţele noastre vor intra într-o binemeritată pauză. Mi-am dat seama că peste cinci ani, o să aibă şaptezeci de ani, că poate va trebui să am grija ei în alt fel, că poate peste cinci ani, nu vom mai ajunge nicăieri împreună. S-a uitat la mine aşa cum numai ea ştie şi mi-a spus: “Dacă mă mai iei…”. Mi-am dat seama că iar se chinuie să nu plângă, da’ nu m-am mai luat de ea. M-am luat de mine. Meritam.
Am râs amândouă că iar a făcut una dintre schemele ei cotrochitoare: nu s-a abţinut nici în Franţa să nu-l ia de gât pe profesorul care m-a operat. A uitat că omu’ nu pricepe o boabă din ce-i spune şi l-a îmbrobodit pe limba ei. A funcţionat iar, prin nu ştiu ce minune.
Dezinvoltura asta a maică-mii e o trebă pe care regret că nu am moştenit-o şi nu e singura. Îi spun mereu că îi mulţumesc pentru toate câte m-a învăţat, dar că mor de ciudă că a ratat vreo câteva de pe check-list. Nu ştie ce înseamnă asta şi degeaba îi explic. Uită.
Mai nou, suntem într-o nouă etapă. Citeşte cu colega ei de muncă articolele de pe blog şi după aia mă sună să mă certe.
Nu prea îi place cum scriu sau nu înţelege, aşa ca marţea avem lungi conversaţii explicative despre ce-am vrut să zic, de ce am zis aşa si nu invers, ce înseamnă aia, ce înseamnă ailaltă. De data asta m-a avertizat: “Vezi! Nu care cumva să mă faci de râs, să povesteşti toate alea, acolo unde scrii tu şi zici că citeşte lumea.”
Nu te fac de râs, draga Genel! Nu te-am făcut niciodată; doar povestesc lumii cât de belă şi cotrochitoare eşti, să ştie toată lumea că sunt de mândră de tine…doar că am felul meu de a îţi spune (un pic mai altfel).

IN A RELATIONSHIP

“You’ re in a relationship with your own balls!!!”
După câteva clipe de uluială şi clipit mărunt din gene, am început să procesez ce vrea să spună dom’ doctor. Îi povestisem că am momente când mă simt foarte rău, că se întâmplă lucruri ciudate în capul meu, la propriu.
Mi-a spus că vrea să vadă despre ce este vorba, apoi discutăm. A terminat ceea ce avea de făcut, a venit la mine şi mi-a spus că nu e nimic în neregulă cu capul meu, nu există fundament medical pentru nimic din ceea ce simt. Toate lucrurile pe care le-a auzit de la mine le mai auzise deja de la majoritatea pacientilor lui.
Şocul resimţit a fost atât de puternic, încât de la un punct încolo ajunge să te domine, să domine tot ceea ce faci, să îţi otrăvească fiecare înghiţitură de aer. Atacurile astea de panică, pentru că până la urmă despre asta este vorba, sunt pe fond psihic; mi-a spus să îmi reconsider un pic priorităţile pentru că este păcat să irosesc timp preţios gândindu-mă fără rost la lucruri care nu mai pot fi schimbate, să iau situaţia ca atare şi să-mi vad de ale mele.
Prima dată când l-am auzit spunând “You’ re in a relationship with your own balls”, m-am întrebat de unde naiba ştie ăsta ce soi de superfemeie sunt eu, de pune aşa de corect problema? Mi-am dat seama că nu despre faptul ca sunt eu superfemeie cu supercoaie vorbeşte el, ci strict despre bilele pe care el însuşi mi le-a montat în cap.
După ce m-am întors din Franţa am luat decizia de a nu mai scrie niciodată despre ceea ce a fost. Nu este tehnica struţului, nu îmi închipui că dacă nu mai vorbesc despre anumite probleme ele vor dispărea. Bilele mele sunt acolo, ne cunoaştem îndeaproape, acolo vor rămâne întotdeauna, asta este deja ştiut, este premisa de la care plec. Mai departe de atât, problema care se pune este ce e de făcut în situaţia dată. Mă domină două fiare pe mine, sau eu pe ele? Cale de mijloc nu există. Nu discutăm despre o situaţie win-win.
Deci, subiectele neurologice au luat sfârşit în ceea ce mă priveşte, dacă nu va mai interveni ceva nou şi sper să nu mai fie cazul, anevrismele, accidentele cerebrale şi toate celelalte “minunăţii” ţin de o altă viaţă.
Parcă până acum, toate lucrurile frumoase care încercau timid să-şi facă loc în viaţa mea nu aveau loc de două bile, fie ele şi din platină.
M-am decis să-mi aşez coaiele la cap, dacă nu a fost să fie locul lor în altă parte şi daca tot e să avem o relaţie, să fie una constructivă.
Aveam salvată în telefon o imagine de la prima angiografie, cea care anul trecut pe 4 aprilie mi-a adus veştile. Am şters-o. Nu vreau sa o mai văd, nu vreau să mă mai minunez de ciudăţeniile pe care le dospesc în cutia craniană, vreau să uit. Nu mai scriu, nu mai vorbesc, nu mai povestesc decât în cazuri extreme care presupun ajutorarea cuiva. Cel mai probabil şi realist vorbind uitarea asta nu se va întâmpla, dar mi-ar plăcea ca la un moment dat să realizez că au trecut câteva zile în care nu m-am mai gândit, să regăsesc măcar o parte din seninătatea de înainte.
In momentul în care asta se va fi întâmplat, voi şti că în viaţa mea se pregăteşte să işi fac loc o nouă etapă. Până atunci, I’m in a relationship with my own balls, oricât de ciudat ar suna asta.

P. S. spărgătorului de relaţie, promit recompensă

LOCUL PE LUME

Nu  înţeleg multe lucruri pe lumea asta, am mai spus şi o repet. În continuare nu pot pricepe de ce nu avem loc unii de alţii?!?!
Cât de greu poate fi? Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: nu îţi place – schimbi canalul, dai foaia, schimbi postul de radio, întorci capul, te ridici şi pleci, schimbi anturajul, faci ceva.
Până în punctul în care ceea ce se petrece în jur îţi lezeaza integritatea, demnitatea, liniştea, confortul, libertatea, ai de ales. Altfel, ripostezi. Dacă nu ripostezi, nu ai dreptul să te plângi; dacă nu faci ceva, dacă nu împingi, măcar un grăunte de nisip către schimbare, taci.
Evident, mai sunt şi ceilalţi, cârcotitorii de profesie, care în orice, dar absolut orice, găsesc de cuviinţă să arunce cu ceva: ocări, gunoi, rahat, vorbe goale, mizerii gratuite, numai aşa, de dragul exerciţiului, fără a găsi vreun motiv de admiraţie în nimic.
Văd la fiecare pas, suflete pline de otravă care, în loc să tacă, sau să îşi vadă de ale lor, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să numere bobiţele de la curul caprei vecinului. Ar fi mai constructiv pentru toată lumea să scape de râie şi capra mea şi a vecinului, ar fi mai simplu ca în momentul în care nu ai ceva de spus, să taci.
Treaba cu capra (în toate formele de agregare posibile şi imaginabile) a devenit un soi de exerciţiu de afirmare a românismului. Mă nene, uită-te şi-n ograda vecină, nu zice nimeni nu, dar dacă nimic din ceea ce-ţi aparţine nu se găseşte acolo, concentrează-te în altă direcţie. Timpul e preţios, zău aşa.
Mă irită peste poate răutăţile gratuite, oamenii seci fără vise, care nu au altceva de făcut decât să se ia de visele altora. Auzi la ei: “dacă nu vrei să mori de foame, fă ceva cu faţa ta”. 
Ce are de-a face faţa cuiva, a oricui, cu visul pe care îl are, cu ambiţia, sau cu munca pe care o depune? Adică, trag concluzia, eu că-s mai greişită de la natură, nu mai am voie să visez? Există un nivel, pe o scară necunoscută mie, de la care am voie, pot, îmi este permis să am planuri şi să-mi doresc lucruri? Nu cred. Visul cuiva nu ţine cont de coşul din frunte, de negul de pe nas, de ridul din colţul gurii, de asimetria feţei, de kilogramele în plus sau minus, de anii pe care i-ai adunat sau împrăştiat în spate. Visul te alege, da el te alege, pentru a îl împlini. Mai departe de asta, doar noi, fiecare în parte ştim cu adevarat ce se ascunde în spate. Laboratorul în care fiecare dintre aceste vise se naşte e o nebunie întreagă de dezamagiri, lupte, trânte şi tăvăleli cu noi, soarta, limitele, răutăţile, amarul, cuvintele, coşmarurile.
Am tot respectul pentru cei care, indiferent de culmile nebuniei pe care îşi ridică visele, nu pregetă nimic pentru a ajunge acolo. E greu, e tare greu şi sper ca într-o zi, inspirată de aceşti oameni să îmi regăsesc şi eu cadenţa.
Vorbeam mai la început despre ripostă, despre încercarea de a schimba ceea ce nu îti place, ceea ce consideri greşit, sau te lezează. Zilele trecute, pentru prima dată în viaţă am făcut o reclamaţie. Mie mi s-au făcut o mulţime de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin fondate.
Până acum am trecut de fiecare dată cu vederea toate dovezile de lipsă de bun simţ, toate dovezile de lipsă de profesionalism. Ziceam mereu: “lasă mă, o fi avut şi omu’ ăla o zi proastă, i-o fi şi lui greu acasă, cine ştie…”
Sâmbată seara, un şofer al unei companii de taxi ne-a abandonat efectiv, într-o cu totul altă parte decât adresa indicată (destinaţia i s-o fi părut prea aproape, nu ştiu), iar cel care ne-a preluat ulterior (sofer al aceleaşi companii, greşeală care nu se va mai repeta cu siguranţă) să ne ducă acasă a fost total nemulţumit de bacşiş. Atât de nemulţumit, înât nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să scoată capul pe geam în toiul nopţii şi să strige cât l-au ţinut plămânii: “ce mă, voi nu ştiţi că e sâmbată seara? Daţi bani aşa ca la tramvai?”
Serios? Păi dacă e aşa, atunci să facem reclamaţie, civilizată, dar cu obidă. Oamenii ăia de la firmă nu au nicio vină, că nu au cum să controleze comportamentul tuturor angajaţilor, dar mi se pare cinstit să ştie. Nu m-a mai durut absolut deloc de ziua “domnului” care, fără nicio remuşcare m-a lăsat la dracu’ cu cărţi şi sper să-l taxeze cumva. Mi-a răspuns cineva de la firmă sec, standard, diplomat, dar mi-a răspuns. Asta nu mă încălzeşte cu nimic acum, dar ştiu că cineva ştie şi mai ştiu că nu voi mai apela la ei. Trăiască legile pieţei şi concurenţa.
În fond, nu contează, este minor şi lipsit de importanţă. Mereu vor exista vise frumoase şi luptele pentru a le face să devină realitate, mereu va fi de admirat curajul şi determinarea cuiva, mereu poţi găsi inspiraţie dincolo de orice mizerie. Mai ştiu şi că în alte curţi alte capre vor fi mai dihai decât a mea, dar stăpânii lor nu merită decât admiraţie pentru grija pe care le-au purtat-o. 
Am început deja să le cer sfaturi.

FERICIREA

Fericirea nu este un exerciţiu de zen. Fericirea nu este o lumină de vara, nu e pastel. Fericirea nu este una dintre păşunile Raiului. Fericirea nu este norul pufos pe care leneveşti o veşnicie ascultând râsul cristalin al îngerilor.
Fericirea este un exerciţiu de răbdare şi încredere.
Fericirea este un exerciţiu de “mulţumesc” şi “ce bine îmi pare că te văd”, este cartea pe care refuzi să o termini, este staţia în care ai uitat să cobori pentru că erai tu însuţi captiv între coperţi, este râsul care nu se mai opreşte, uneori este hăhăială, sau doar chicoteală, este bucuria din ochii celor din jur, este cadoul pe care îl poţi face, este drumul până acolo, nu “am ajuns”.
Fericirea înseamnă prieteni şi bucuriile lor.
Fericirea este lecţia recunoştinţei pe care o înveţi în urma unor alte lecţii grele. Prea grele.
Ultimele zile din viaţa mea au fost exemplificarea perfectă a tuturor acestor lecţii. Cred cu tărie că golul pe care l-am simţit în stomac înseamnă fericirea simplă, după care am tânjit ani, ani în care m-am mânjit cu tăciuni şi negru, ani în care am ajuns să nu mai mai cred în nimic.
Fericirea pe care am văzut-o în jurul meu a însemnat aşteptare şi neprevăzut, a însemnat răbdare, până aproape de sfârşitul răbdării şi “ce mi se întâmplă?”, a înseamnat “mi-e teamă să primesc minuni în viaţa mea, nu ştiu dacă sunt pregătit”.
După atâta amar de timp în care ajunsesem să spun iarăşi “Bă frate, da’ chiar nu se mai întâmplă nimic bun?”, ultimele zile mi-au dat peste nas.
M-a luat tremuratul, mi s-a tăiat respiraţia şi mi-au dat lacrimile. De multă vreme nu am mai plâns cu atâta bucurie.
Fericirea înseamnă veşti bune trăite alături de prieteni, înseamnă îmbrăţişări şi felicitări, înseamnă “mă bucur enorm pentru tine”, înseamnă “în sfârşit”, înseamnă “te iubesc”, din senin, înseamna “tu îţi dai seama că în sfârşit se întâmplă?”.
Fericirea înseamnă bucuria căreia îi dai voie să iasă  la lumină, înseamnă curaj şi seninul din suflet.
Mai nou, de câte ori simt că cineva îmi îneaca fericirea sub negru, mă ridic şi plec. Îmi fac de lucru oriunde în altă parte, nu vreau să stau, să ascult, să las să ajungă la mine energii străine. Mi-e teamă ca nu cumva orice răutate, oricât de mică , să nu distrugă, să nu otrăvească, mi-e teamă pentru bucuriile parcă atât de rare şi greu câştigate.
Uneori îmi vine să îmi cer iertare pentru toate momentele când am tânjit făra rost, pentru toate clipele când mi-a fost teamă şi încă îmi mai este, îmi dau palme pentru toate momentele pe care le pierd fără să înţeleg nimic şi mă bucur atunci când văd că am reuşit să mă trezesc la timp, când încă mai este o gură de aer curat de respirat.
Fericirea nu e niciodată întreaga, e o lipitură de cioburi, îi vezi mai mult pe alţii decât pe tine, e un zumzet care îti trece pe la urechi. Fericirea nu e niciodată serioasă şi crâncenă, dar este luptă.
Îmi ascultam vocea într-o înregistrare şi, cum se întâmplă pentru majoritatea dintre noi, nu am recunoscut-o. A trebuit sa întreb: “aia eram eu?”. Aşa se întâmplă adesea şi cu fericirea, nu îi recunoaştem paternitatea, oprim stânjeniţi “înregistrarea”, ne ascundem, ni se pare stridentă, sau ţipătoare, nu înţelegem cine vorbea acolo. Fericirea e sunetul pe care îl recunoaştem cel mai greu dintre toate, deşi ne răsună în fiecare zi în urechi.
Fericirea este sârma ghimpata dintre vreau dar nu pot, dintre mi-ar plăcea, dar mi-e frică, dintre îmi plac dulciurile, dar îngraşa, dintre cuta dintre sprîncene şi da-ţi voie.
Fericirea cred că are un singur chip: al tău.

NOAPTEA TOATE PISICILE SUNT NEGRE

“Ce teneşi frumoşi ai! Joci fotbal?”
Pe bune? Am ajuns la treizeci şi proaspăt patru de ani, ca să fiu agăţată aşa într-un club? Este chiar culmea! “Nu joc fotbal, eşti de treabă, da’ nu!”.
E drept, nu pe mine vroia el să mă agaţe, ci pe una dintre prietenele mele, care părea mai apropiată de vârsta lui, dar probabil că am părut mai comunicativă, ca să nu zic mai puţin fioroasă şi şi-a făcut puştiul curaj. Am uitat să precizez: nu cred că avea mai mult de 21-22 ani; nu contează că a zis că are 29, ne-am făcut că-l credem. Fie!
Data trecută când am ieşit, cică aveam “o mutră inabordabilă”, poate de prea inabordabilă mi-am pierdut şi telefonul. Zic să iau măsuri. Netezesc cuta dintre sprâncene, o supraveghez cu grijă să nu reapară, mă hlizesc la tot ce mişcă şi capul mărgică. Reţetă sigură, îmi spun în gând.
Masa noastră numai cu fete. Apare la un moment dat un grup de băieţi, se stabileşte “eye contact”, băieţii fac rapid şedinţă, ”aici rămânem”. Şi-au marcat destul de discret teritoriul cu o sticlă cu bere pe un colţ de masă.
După două ore, timp în care si ultimul chinez de pe plantaţie se plictisise de aşteptare şi noi de panaramă şi de râs, au mişcat. Fetele mele se hotărâseră să filmeze, că de mult nu mai văzuseră aşa ceva, dar s-au repliat ei la timp, de fapt, şi-a luat ăsta micu’ inima-n dinţi. Cel mai tânăr şi mai puţin experimentat dintre toţi,
Vede că nu muşc, după astea două replici şi alte zece minute de pauză, se orientează printr-o piruetă către prietena mea, şi îi lasă loc lângă mine unui prieten de-al lui. Mai ia şi ăla două guri de bere, pentru curaj cred, şi o dă cu avânt la fileu: “Sunteţi colege de facultate? Sunteţi în sesiune, nu?”. Îmi înghit un icnet şi un hohot de râs şi-i zic: “Nu! Am terminat”. El: “Ati terminat sesiunea, nu?”. “Nu, am terminat facultatea”. Stă un pic pe gânduri, recalculează, mai ia o gură de bere şi tot ce poa’ sa spună este: “De mult?”. Zic “Da, de zece ani”.
Aşa reacţie, de mult nu am mai văzut. Îl pufneşte râsu” cu berea-n gâtlej, se îneaca, zic na beleaua, numa’ p’ăsta nu-l mai aveam pe conştiinţa acum, Doamne Sfinte. Îşi revine într-un final, îşi recapătă suflul şi articulează: “Hai bă, nu mă lua la mişto, cum să terminaţi de zece ani? Poate de zece ani aţi terminat liceul”. Mai calculez încă o dată, că nu am stat prea bine la mate; din 2004 pâna acum, tot zece ani sunt, oricum ai lua-o, deci “Da, prietene, am terminat de zece ani facultatea”.
Nu am realizat prea bine când s-a evaporat de lângă mine. S-a dus la amicii lui, i-a informat şi uşor, uşor, în şir indian, s-au mutat vreo douăj de metri mai încolo.
Şoc şi groază. Noi avem o vorbă pentru fazele astea: elegant spus, “noaptea, toate pisicile sunt negre”.
Nasol moment, nu numai că niciuna nu era in her early twenties şi uşor de abordat, ba ne mai şi ştim dracului una pe cealaltă de paişpe, optişpe ani. Greu, greu tare.
Ce-or fi vorbit, ce-or fi stabilit ei în întunericul clubului, poate nu era altă pradă mai tentantă, cert este că s-au întors; tot în şir indian, în aceeaşi ordine în care au plecat. Ne-au înconjurat masa strategic, adică s-au plantat fiecare pe lânga câte una din noi, mai puţin vreo doi, mai discreţi, sau mai timizi (mă tem că nu vom afla niciodată).
Au dat băieţii tot ce-au putut şi tot ce-au avut. Primul care a picat a fost mititelul ăla curajos şi neiniţiat (prost moment să înveţe câte ceva şi-a găsit), pe care l-a informat prietena mea, după ce l-a tolerat cu mărinimie preţ de două dansuri şi un antebraţ aruncat stângaci pe după umeri, că ei îi place altcineva.
Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred, cu câta seninătate se purta ea cu bietul băiat, ce frumos şi liniştit i-a explicat, înţelept şi cât a putut de delicat, să nu-i provoace vreo avarie, aşa tânar şi frumuşel cum era.
În timpul ăsta, conform strategiei deja stabilite, probabil, fiecare încerca să afle cât mai multe informaţii, din cât mai multe direcţii, să verifice cumva ăia treişpatru de ani lansaţi iniţial de mine.
N-au avut noroc. Una măritată, una combinată tare, una anunţase deja “că-i place altcineva”. Mai rămâneam două. Focul pe ei, oşteni!
Întreabă copilul ăla: “Da’ ea, ce are? E măritată? Că are inel pe deget.” Nu a băgat de seamă mititelu’ că era degetul greşit, nu ăla care poartă de obicei verighetă, sau că măritişul nu-i cine ştie ce boală. Când a auzit că nu, nu-i măritată, nu a putut să intrebe decât de ce-i sictirită.
Nu a înţeles în timp util că niciuna nu era sictirită, numai că ne pufnea râsul copios, că suntem prea “bătrâne” pentru copilării d-astea, şi că “Ce teneşi frumoşi ai” nu mai este de douăzeci de ani o replică valabilă de agăţat, în cazul niciuneia dintre noi, la fel cum nici “Hai să dansăm aşa ca între moldoveni” nu sună sexi. Deloc.
Între timp, eu mă conversam cu altul, care se dădea managerul lor. Nu ştiu daca asta trebuia să mă impresioneze în vreun fel, cert este ca i-am dat câteva capete în nas, de i-a trecut de toate. Eram încălţată cu teneşi, ăia de agăţat, şi ca să aud ceva din ce spune trebuia să mă ridc pe vârfuri, se pare că în acelaşi timp în care el se apleca către mine pentru a se face înţeles. Nu contează asta. I-am explicat doar că este un manager foarte prost, indiferent ce fel de manager o fi el, că işi vinde baieţii foarte prost, nu-i pune deloc în valoare.
Aflase el de la una dintre fete că îmi serbez ziua. M-a întrebat şi el câţi ani am făcut şi dacă ziua mea e fix atunci, în seara aia. I-am zis la fel: treişpatru. Nu, nu e ziua mea fix azi, pentru că-s născută pe douăşnouă februarie. ”Dooooooo-te bă de aici, mă iei la mişto.”
Nu-l luam la mişto, da’ nu mai contează. S-a făcut târziu, băieţii au obosit de atâţia treiştrei-treişpatru de ani, pentru că nu aveau cum să ne scoată din ale noastre, am cerut nota şi am plecat.
Unu dintre ei, ăla mai norocos şi mai interesant, a plecat acasă cu un număr de telefon şi o poză, numa’ bună să te lauzi cu ea. Ce credeţi, a sunat? Da’ de unde. S-o fi speriat şi el ca ăla micu’ de numărul de ani şi de grupul înspăimântător de hoaşte.
Adevărul e că ar fi fost mult mai simplu dacă am fi fost un grup făcut ad-hoc, după vreun examen, dacă nu am şti de ani de zile cum să facem zid una în jurul celeilalte, cum să ne apărăm sau cum să ne dăm avânt, ce ne place şi ce nu, dacă ne-am respecta şi ne-am iubi mai puţin. Cred că am fi mai “delicioase” aşa.
Ca mirajul din deşert am atras în mreje malefice un grup de tineri domni care sperau la o cucerire sau măcar un flirt ceva mai facil. Ce să-i faci, noaptea, toate pisicile par negre iar noi păream tinere studente.
P.S. Înainte să apară acest grup de băieţi, doar ce comandasem, vine un domn de la o masă din spate. Mă intreabă ce beau, fără să salute (nu că ar fi fost obligatoriu, da’ zic şi eu), fără nicio introducere. Îi zic, uitându-mă lung la sticla care, evident conţinea vin: “Vin”. Cică “De care?”. Mă uit la paharul din faţa mea, zic “roşu”, pe tonul “bă eşti tâmpit, nu vezi???”, la care, omul ma întreabă, cu cel mai senin aer din lume cât costă o sticlă.
Îi spun că nu ştiu şi înainte de a face stânga împrejur să plece îmi mai spune “Aha, deci bei vin roşu şi atat”.
Aşa se face acum? Daca da, aş vrea să ştiu şi eu, să nu mai visez în zadar la barbaţi inteligenţi şi cu vorbele la ei.

SEARA ÎMI SPUN POVEŞTI

În fiecare seara îmi spun poveşti. 
De când mă ştiu îmi spun poveşti. Altfel nu pot să adorm. În afara serilor din copilărie când îmi citea bunica “1001 nopţi” şi adormeam dusă, nu am avut parte de poveşti la capul patului, a trebuit să învaţ să mi le spun singură ca să mă pot odihni.
Eu nu visez. Mi-e tare ciudă, dar nu ştiu cum să schimb asta. Visez rar şi zbuciumat, nu-mi amintesc dimineaţa ce am visat, de cele mai multe ori este un chin. Îmi dau seama că visez, că visez lucruri groaznice, mă stradui să mă trezesc şi adesea îmi este teama să adorm la loc, pentru că grozăvia continuă de unde am lăsat-o. Rareori este altfel.
Când eram mica visam mereu aceeaşi monstruozitate, în fiecare seara. Ajunsesem să refuz să dorm. Nu le-am spus alor mei pentru că, undeva în mintea mea prinsese viaţă gândul că dacă le spun, se va întâmpla.
Cam atunci am început să îmi spun poveşti. Mă strădui să rămân trează cât mai mult timp să am răgaz de povestit. Uneori îmi dau seama ca şoptesc, alteori mi se întâmplă să plâng, să ţip mut în întuneric. Cele mei frumoase poveşti mi le-am spus atunci când, ghemuită pe partea mea de pat ascultam respiraţia monotonă a bărbatului de lângă mine.
Rescriu ceea ce mi se întâmplă peste zi, aşa cum mi-aş fi dorit să se întâmple; în poveştile astea am mereu replicile le mine, prezenţă de spirit şi idei geniale. Îmi scriu viaţa aşa cum mi-o doresc, îmi pun ochelarii de visătoare (nu ăia cu lentile groase de fiecare zi) şi redesenez tot. Îmi scriu dramele şi tragediile, îmi compun poveştile care vor umple cândva cărţi, îmi scriu poveştile de iubire care nu s-au întâmplat încă, reînvii oameni care nu mai sunt pentru a le putea spune şi lor, pentru a îi mai simţi încă o dată aproape, călătoresc mult, îmi povestesc mirosuri şi culori, ca atunci când încerci să le povesteşti unui copil care nu le-a cunoscut înca.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Nu încerc să mă mint. Încerc să îmi spun poveştile de care nu am avut parte, încerc să îmi imaginez alte vieţi, unele ale mele, posibilele mele vieţi dacă aş fi ales alb în loc de negru, poveştile mele posibile, însă improbabile. Câteodată, nici măcar nu sunt eu acolo, e geamăna mea mai bună, prietena mea imaginară, acea Andreea care ştie şi poate orice, acel personaj posibil, dar improbabil, cu un milion de nume şi de vieţi.
Uneori, poveştile mele au fost atât de reale încât în zilele ce au urmat s-au întâmplat “în carne şi oase”. Nu mi-am imaginat niciodată că am vreun dar premonitoriu, ştiu că nu eu eu sunt cea care face să se întâmple, însa m-am speriat atât de tare, încât dupa aceea, timp de câteva săptămâni am renunţat să îmi mai spun vreo poveste.
M-am temut, la fel ca atunci în copilărie, că undeva, în timp şi spaţiu se poate crea o breşă către un univers paralel, unde orice se poate întâmpla, unde totul devine posibil, iar eu voi rămâne captivă acolo. Nu mi-am mai spus poveşti o perioada apoi, ca într-un ritual, vechiul obicei revine, teama piere undeva într-un fum şi mă regăsesc povestaşa de fiecare seară.
De multe ori deschid ochii brusc, ca pentru a găsi lângă mine pe cineva, pe tata, vreun prinţ venit de cine ştie unde, bunica cu macrame-ul in mână, orice, pe oricine. De fiecare dată, lumina lunii strecurată printre perdelele galbene din balcon arunca umbre ciudate în oglinda de lângă pat, de fiecare dată e o  linişte groasă care pare că tocmai s-a închis în urma cuiva.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Cred atât de tare în ele, încât dimineaţa mă trezesc cu mirosul poveştii în nări, cu conturul unui profil în vârful degetelor, cu mângâierea unei şuviţe pe tâmplă, cu un aer străin lângă mine.

Citisem undeva, când eram copil, că atunci când visezi devii nemuritor. La început mi-a fost un pic ciudă că eu nu ştiu să visez, apoi, ca într-un vis, am început să îmi spun în fiecare seară poveşti.

…sau cum m-am împrietenit cu Cortazar
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter