Author: Simple Cuvinte

Se spune că nu ştim niciodată ce urmează: respiraţia următoare sau viaţa următoare. Nu ştii niciodată când şi dacă respiraţia următoare va mai fi…pentru oamenii de lângă tine, sau pentru tine. Ar trebui să învăţăm să ascultăm mesajele criptate dincolo de cuvintele banale pe care le spun cei din jur. Dincolo de „nimic” sau de „bine”, se ascunde adesea un întreg univers de gânduri, tristeţi, nefericiri, bucurii.

Ascultăm, dar nu auzim. Îi privim cu ochi goi pe cei din faţa noastră, suntem cu mintea aiurea, până la noi ajunge doar o mică parte din mesajul care ni se transmite. Până la noi ajunge rareori ceva, cu adevărat. Nu mai ştim să ascultăm nimic, nu mai auzim nimic în jurul nostru. Dincolo de zidul de siguranţă pe care îl construim, nu mai trece nimic: vocile celor din jur, muzica, natura, râsetele, bucuria, lacrimile celor dragi.

Când v-aţi făcut ultima dată timp să-i ascultaţi cu adevărat pe cei de lângă voi; când “bine” a însemnat şi altceva decât un paravan în spatele căruia să ne ascundem, de care să profităm pentru a o lua repede la fuga? Când ai tăcut ultima dată şi privindu-l în ochi pe cel care îţi vorbeşte, l-ai auzit cu adevărat?

Nu învăţăm niciodată nimic. Singura tactică pedagogică ce dă roade este lovitul tărtăcuţei de pragul de sus. Din păcate, de abia atunci, trist că doar atunci, îl vedem şi pe cel de jos. Asta ar putea fi uneori şi un semnal că nasul ne este mai sus decât este cazul. Nu învăţăm pentru că nu vrem. Ne credem a toate ştiutori, bagatelizăm totul, de la lecţiile mărunte de zi cu zi, la exemplele pe care le vedem în jur. Avem impresia că ştim orice, despre orice. A devenit o ruşine să spui simplu: nu ştiu…spune-mi tu. Nu este semn de înfrângere; este doar sinceritate, dar ce mai înseamnă sinceritatea? Mai înseamnă, de fapt, şi altceva decât vulnerabilitate?

Taci. Prin tăcerea ta, îţi vei face loc şi drum către cei care vor cu adevărat să te audă; altfel, totul este zgomot dogit de tinichea. Lătratul la lună nu înseamnă nimic. Toată lumea vorbeşte prea mult şi prea tare. Toată lumea iroseşte cuvinte preţioase fără să exprime nimic, toată lumea vrea să se facă auzită fără să aibă, de fapt nimic de spus. E incredibil când vezi că oamenii nu mai au nici măcar decenţa de a îi lăsa pe ceilalţi să îşi termine propoziţia. Orice ai vrea să spui, mai poate aştepta câteva secunde. Nu îţi fie teamă, vei apuca să spui.

Tăcerea şi discreţia merg împreună, semne ale eleganţei spiritului, şi nu îţi fie teamă să abuzezi de ele, chiar dacă vor fi destui cei care vor crede că eşti sărac cu duhul, că nu ai nimic de spus. Taci şi ascultă. Ai mai mult timp să înveţi.

Dacă fiecare ar vorbi atunci când trebuie, multe neplăceri ar putea fi evitate, sau cel puţin, toată lumea ar avea timp şi spaţiu de manifestare.

Ascultă-i pe cei din jurul tău, auzi fiecare sunet, fiecare nuanţă, învaţă la fiecare pas ceva nou, fii deschis şi onest cu neştiinţa ta şi…taci. 

Toate „Ani” ale mele erau mici de statură, slabe şi crăcănate. Aveau părul rar, alb, lung şi îl purtau împletit în cozi subţiri, atât de subţiri, încât la vârfuri păreau nişte ace. Aveau degetele cărămizii de la kâna, şi toate purtau shember subţire, de pânză albă, brodat de mână migălos, în cruciuliţe mici, colorate.

Nu o să le uit niciodată cum plecau toate sau se întorceau când era câte o nuntă în cartier. Gătite frumos, parfumate cu apă de trandafir, îşi puneau inelele pe degete şi se duceau agale, mergând legănat, atemporal, marcând cu pasul lor, alt ritm, alt cântec de stepă mongolă.

Ani Razie stătea gard în gard cu noi, era mama lui Babai Feuzi. Ea mi-a dat găurile pentru cercei. Teoretic, era experta străzii. Probabil că atunci când mi-a venit mie rândul era prea bătrână, pentru că mi-a dat cele mai urâte şi inegale găuri care s-au văzut vreodată: una mai sus una mai jos, una mai la stânga, una mai la dreapta. Nu contează, oricum o voi ţine minte; nu numai din pricina asta.

Ea mi-a pus în urechi prima pereche de cercei: mi-i amintesc şi acum: flori mititele de aur cu miez albastru de peruzea. Mi-a zis mama că nu am plâns deloc. Probabil că mirosul de la ea din casă mă liniştea. Aşa a fost întotdeauna: mirosul de seu de oaie, amestecat cu dulceagul de baclava şi acadele m-a relaxat, aşa cum se întâmplă în general cu toate mirosurile care ne sunt familiare din copilărie.

Ani Melia stătea la colţ pe Kemal-Agi-Amet, şi la ea în casă ajungeai urcând mai multe trepte înalte, obstacol greu de trecut pentru copilul care eram atunci. De câte ori avea mama de făcut injecţii acolo mă ţineam scai de ea. Ani Melia mi-a făcut cadou, cu puţin timp înainte să moară, o batistă din mătase vişinie, cu margine din dantelă, lucrată migălos cu acul. Mi-a zis: „kizim, să o porţi la tine când o să fii mireasă şi să şteargă de pe faţa ta numai lacrimi de bucurie”. Nu am folosit-o niciodată până acum; nu că nu aş fi avut destule lacrimi de bucurie, dar o ţin ca pe o piesă de muzeu, mi-e teamă să nu o stric, să nu distrug minunea dantelată de pe margine.

Ani Şucurie era neîntrecută la făcut acadele de zahăr. Nu prea aveam noi dulciuri pe vremea aia, aşa că bomboanele albe şi dulci făcute de tătăroaicele de la noi de pe stradă erau la mare căutare; acadele lungi, răsucite, cocoşei roşii pe băţ, bomboane cu nucă…Îi ducea mama zahăr, îi dădea bani şi ne făcea acadele de sărbători. Mereu insistam să meargă la ea, pentru că bomboanele ei nu erau sfărâmicioase, aveau miezul tare şi îmi plăceau la nebunie.

Peste stradă mama lu’ nea Izmail, Ani Zeinep era maestră la făcut baclavale şi „minuni”. Am stat odată o zi întreagă lângă ea să văd cum întinde pe măsuţa joasă cu trei picioare foile subţiri de baclava. Ea făcea cel mai bun şuberec, geantâk, şi cus-cus cu unt de casă.

De câte ori mă lăsau ai mei să dorm peste stradă la vecini era motiv de sărbătoare pentru mine. Dimineaţa mâncam pâine prăjită cu unt, ceai de izmă şi dulceaţă aurie din piersici.

Totul avea la ele alt gust, alt aer. Şeherezade dobrogene, ştiau nenumărate poveşti minunate. Stăteam şi le ascultam seara cu gurile căscate. Ştiau leacuri care vindecau orice julitură a trupului şi a sufletului. Uneori ne fugăreau cu mătura prin curte dar întotdeauna ne iubeau fără măsură, ne boscorodeau în româneşte şi ne dezmierdau în tătăreşte. La sfârşitul zilei eram din nou yaurum – sufletul meu.

P.S. Mulţumesc Elmirei pentru ajutor

Săptămâna asta împlinim un an. Nu mă gândeam să scriu ceva aniversar, dar parcă ar merge ceva legat de subiect.

Ştiu că este la modă să ai un blog. Toată lumea are păreri legate de orice şi fiecare ţine să şi le exprime cumva, aşa că profităm cu toţii de găselniţa modernă a blogului, metodă comodă, pe care toţi o folosim pe post de răspândac.

Am ales ziua de marţi, pentru că este o zi complet nebăgată în seamă, stătea acolo tristă şi anostă, dar am hotărât că este, totuşi, o zi care merită atenţie: miercuri, este fix la mijlocul săptămânii, capătă un statut special, pentru că dincolo de ea ne gândim la week-end, joia este la fel de antipatizată ca şi lunea, una pentru că începe, cealaltă pentru că nu se mai termină odată, vinerea este plină de freamăt şi de planuri, iar sâmbăta şi duminica se bucură din start de aere de vedete, pline până la refuz.

Am ales ziua de marţi, mai mult din întâmplare şi s-a dovedit a fi o zi excelentă, pentru că toate postările mele de marţea s-au legat de întâmplări, de evenimente potrivite minunat de soartă.

M-am străduit să scriu în fiecare marţi câte ceva. Până acum am reuşit şi pentru mine s-a dovedit a fi un exerciţiu excepţional de constanţă şi disciplină, amănunte care, între noi fie vorba, nu mă caracterizează.

Nu voi face acum o listă de mulţumiri, ca la Oscar, pentru că de fiecare dată, atunci când a fost cazul am mulţumit pentru susţinere, pentru încurajare, observaţii, critici, corecturi (gramaticale, de exprimare, chiar şi asupra subiectului uneori).

După un an, lumea văzută de după un blog, nu pare altfel decât o ştiam, dar parcă e un pic mai bună. Probabil că, scriindu-vă despre oameni, întâmplări şi lucruri dragi mie, mă simt mai aproape de fiecare dintre cei care au citit. Am început acest blog din motive strict personale, egoist, ca o supapă de eliberare pentru gândurile care nu aveau cum să iasă la iveală. Mai apoi, a început să mă fascineze graficul de monitorizare al vizualizărilor, apropiaţii mei fiind terorizaţi de întrebarea, mai în glumă, dar mai ales în serios „întreabă-mă câte vizualizări am!”.

Titlul nu a fost ales întâmplător. Scriitura mea nu are pretenţii mari, nu se vrea a fi operă de artă. Sunt doar cuvinte, simple cuvinte despre fapte reale. Rar, ficţiune. Am încercat să vă povestesc în cuvinte simple şi adevărate întâmplări adevărate, poveşti despre oameni adevăraţi.

Când am început să scriu nu m-am gândit ce fel de cititori voi avea. Scriam pentru mine, şi mai departe de atât, puteam să sper doar la prietenii mei, însă s-a dovedit funcţională legea atracţiei: blogul meu a atras exact cititorii pe care mi i-am dorit.

Anul care a trecut m-a îmbogăţit considerabil. Despre bogăţie spirituală vorbesc, pentru că au fost destui şi cei care m-au întrebat dacă am câştigat ceva de pe urma blogului. Nu am câştigat niciun ban, dar mă consider norocoasă şi sunt fericită cu decizia pe care am luat-o.

Acum, nu pot decât să fiu bucuroasă că v-am cunoscut pe fiecare dintre voi şi că de un an suntem mai aproape.

Vă mulţumesc frumos tuturor celor care aţi venit să îmi vizitaţi „casa” şi sufletul.

Pe Dragoş l-am cunoscut tare de mult, şi abia acum îmi dau seama cât de mulţi ani au trecut de când l-am văzut ultima dată; cred că sunt aproape zece.

Probabil că m-am îndrăgostit în primul rând de ochii lui incredibil de trişti, de zâmbetul abia ghicit şi de tăcerile lui. Mi se strângea inima când mă uitam la el, simţeam îngheţ în degete. Ştiu că postez acest articol în mijloc de vară, dar sentimentul pe care mi-l trezeşte gândul la Dragoş mereu a fost acela al unei zile de toamnă. Totul îmi evocă asta: ochii lui aveau culoarea toamnei, ne-am cunoscut toamna, ultima dată ne-am văzut într-o zi de toamnă.

Mă gândesc des la el, cu drag, cu nostalgie, cu ciuda pe care ţi-o dau lucrurile pe care nu le-ai spus la timpul lor, cuvintele pe care nu le-ai lăsat să zboare, gândindu-te că poate e mai bine să taci. Nu este. Aproape niciodată nu este. Ocaziile care se topesc în necuvinte, în tăcerea grea nu se mai întorc niciodată. Anotimpurile trec nebune şi oamenii nu mai au nici tăria nici inima de a se mai cauta, de a se mai regăsi. Alte vânturi spulberă alte frunze, alte geruri îngheaţă alte gânduri, nevoia de a te încălzi la sufletul celuilalt dispare, nu mai găseşti puterea de a îl face pe celălalt să înţeleagă că în palmele tale se poate topi gheaţa care desparte doi oameni.

Mi-e dor de noi; de acel „noi” care nu a existat niciodată. Anii care au trecut, nu au lămurit nici distanţele, nici tăcerile dintre noi. Pe el nu îl pot întreba….poate că nici nu ar şti să îmi mai răspundă acum.

Îmi amintesc uneori, că dimineaţa, de la geamul bucătăriei lui urmăream un bărbat care uita mereu ceva, se întorcea mereu. Stăteam şi îmi beam cafeaua (cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată el o făcea), cu fruntea lipită de geam, şi mă întrebam mereu ce uita acel bărbat? După ce se întoarce mereu, mereu? Era evident că locuia singur, intr-o garsonieră similară cu a lui Dragoş, că într-o oglindă, doar că era cu două etaje mai jos.

Era mereu frig lângă el. În casă era frig, degetele îi erau îngheţate, stătea în permanenţă zgribulit.

Îmi e dor să îl văd din nou în faţă mea fumându-şi cu gesturi nervoase ţigara. Mi-e dor să văd zâmbetul lui timid, un pic absent, un pic amar. Îmi amintesc cum îi simţeam răsuflarea adormită în părul meu, cum strângeam păturile în jurul lui, să îl încălzesc…mereu îi era frig. Niciodată nu găsea cuvintele potrivite, niciodată gesturile lui nu exprimau ceea ce ar fi vrut în momentul acela. Trebuia mereu să depun un efort teribil de obositor să îmi imaginez, să fac presupuneri, ghiceam în jumătăţi de gesturi şi de cuvinte, reconstituiam, presupuneam; probabil că din acest motiv m-am şi înşelat atât de tare.

Acum, toate îmi par frânturi din altă viaţă. Adevărul este că eu m-am strecurat în povestea lui Dragoş, făcându-mi loc cu coatele, încercând cu tărie să cred şi să văd lucruri care nu erau acolo. Cel mai tare m-am străduit să nu văd lucruri care erau acolo, de fapt. Mi-am dorit din răsputeri să nu o văd acolo pe Alina, şi o perioadă am reuşit. Dar cu ce preţ?

Povestea noastră s-a terminat din nimic, la fel cum a şi început, mai mult imaginându-ne fiecare, lucruri care nu erau; s-a terminat lăsându-mi în buzunare un permanent aer de toamnă, în urechi, foşnet de frunze uscate în plină vară, ţigară fumegând printre frunzele brumate din rigolă, tăcere…tăcere asurzitoare.

Încerc să-mi amintesc când am simţit prima dată în viaţă gustul sălciu al fricii…

Cred că atunci când a plecat tata prima dată de acasă, ceea ce am simţit a fost spaimă. Aveam 4 ani şi îmi amintesc nodul din gât care mă împiedica să respir. Stăteam la poartă cu Babai Feuzi şi-i spuneam că tata e la I.M.U.M. să „facă o remorcă maaaare, mare, să încapă în ea toţi vecinii”. Babai ştia că tata e la Istanbul şi că nu se întoarce mai devreme de trei săptămâni; eu nu ştiam, pentru că aşa erau vremurile: copiilor nu li se spuneau prea multe lucruri. Nu ştiu dacă mă gândeam că m-a părăsit, că nu se mai întoarce de oriunde ar fi fost el plecat, dar nodul din gât, nodul de dor şi de spaimă…cred că atunci l-am simţit prima dată. După cum aţi observat, m-am exprimaţ: „m-a părăsit”; totul se reducea la mine, la nivelul lumii mele, dincolo de ordinea şi liniştea căreia nu mai conta nimic.

Când a revenit acasă spaima mea s-a transformat în furie. Nici măcar pachetele impresionante cu gumă Turbo, care pe vremea aia ar fi putut topi orice puşti nu m-au înduplecat. Mi-a fost ciudă pe el că nu mi-a spus nimic, că m-a lăsat aşa, fără să ştiu nimic, că pentru prima dată nu mă tratase ca pe un om mare. L-am iertat până la urmă, dar nodul cu gust de cenuşă a rămas şi m-a durut multă vreme în gât. Gustul lui m-a înspăimântat multă vreme după aceea.

Temerile mele s-au schimbat de-a lungul timpului din teama de note mici sau de a nu-i sparge bibelourile mamei, din teama de a nu mă ciupi gâscanul din curtea bunicii, teama de a avea omletă la masă sau teama de a nu-mi murdări hainele bune s-au schimbat, au evoluat în frici pe care nu le pot numi, cărora nu le găsesc nume, care stau bine ascunse, doar bănuite, ca şi cum dacă nu sunt botezate nu se vor materializa niciodată.

Uneori, îmi era ruşine că îmi este frică. Mă jenau amorţeala din mâini şi faptul că nu îmi puteam controla bătăile ciudate ale inimii sau tremurul pe care îl simţeam în obraji. Au fost şi momente când m-am lăsat pradă fricii. A fost mai simplu aşa. Nu te opui şi te laşi târât de valul de teamă; nu ştii ce este dincolo de secunda următoare, nu înţelegi unde se opreşte, ştii doar că nu ai de ce să te agaţi, astfel că teroarea devine completă. Ţi se topeşte ultima urmă de împotrivire. Nu ştii ce urmează după clipa în care îţi dai seama că nu mai ai niciun control. Am trăit două astfel de momente de „teroare perfectă” de-a lungul timpului, momente când am înţeles în sensul cel mai strict şi mai pur expresia: „îţi fuge pământul de sub picioare”.

Nu mi-a fost niciodată teamă de tata, de prieteni, de bărbaţii pe care i-am avut lângă mine, nu m-a înspăimântat gândul singurătăţii sau al sărăciei, nu mi-e teamă de toate lucrurile pe care nu le ştiu, de înălţimi, sau de cărţile încă necitite de lângă pat.

Am mai simţi de multe ori gustul fricii. În copilărie mai rar, apoi din ce în ce mai des în viaţa de adult. Mi-e teamă de multe lucruri: de injecţii, de bătaie de joc, de cutremure, de paralizie, de foc, de urechelniţe, de apa adâncă, de vise urâte, de boală, de ochi răi, de prostia prefăcută, de momentul acela când trebuie să gestionezi cumva golul care îţi rămâne în inimă când cineva pe care îl iubeşti moare, de veşti rele….dar cel mai tare îmi este teamă de gustul sălciu al fricii.

„Doamne, ce bine e când zâmbeşti, nu?”

Am primit acest comentariu nevinovat de curând, la o fotografie. Mi-am amintit cum, aceeaşi persoană, se ruga de mine acum patru ani pe vremea asta, să zâmbesc. Ai dreptate Marius, aşa cum ţi-am şi spus, este incredibil de bine; nu se compară cu absolut nimic.

Atunci uitasem cum este; nu te supăra pe mine, dar mă agasai pur şi simplu. Nu aveam chef să zâmbesc, uitasem cum este, cum se face şi mai ales de ce. Nu numai tu îmi spuneai. Ar trebui să stai de vorbă cu Ell, sau cu alţi prieteni. Vei afla că nu eram eu, că eram departe de a fi eu. Voi îmi spuneaţi în fiecare zi că totul poate fi altfel, că am motive să râd, că trebuie să înţeleg o grămadă de lucruri şi să le văd altfel. Îmi amintesc vocile voastre din acea perioadă ca fiind undeva departe, pierdute în ceaţa care era în jurul meu.

Acum patru ani, pe vremea asta am pierdut doi oameni dragi: întâi tata, apoi la câteva zile după el, Monisa.

Monisa s-a stins în tăcere, departe de mine. Nu am ştiut, nu am simţit, nu am realizat, nu a ajuns până la mine, pentru că era deja prea gros zidul de durere. Mult mai târziu, când mi-am dat seama ce s-a întâmplat, nu mi-a mai rămas decât să mă rog ca tata să aibă grija ei, aşa cum făcuse toată copilăria noastră, de la două case distanţă. Vârtejul care atunci părea fără sfârşit mă prinsese şi mai tare.  Nu mai exista niciun motiv de a zâmbi. În faţa nedreptăţilor care se întâmplau la tot pasul, puterea incredibilă a unui zâmbet era neutralizată. Nu mai contau nici zâmbetele celor din jurul meu…nimic.

Acele zâmbete care adună în ele un soare şi o galaxie, în care pui toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult, picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet şi nu te lasă să îl uiţi, bucuria măruntă de fiecare zi, lumina caldă din ochii prietenilor…dispăruseră. Totul se topise într-un val care mătura în calea lui tot.

De atunci, am reînvăţat să zâmbesc, dar îmi pare rău de tot timpul pe care l-am petrecut tristă, absentă la tot şi la toate, cu o grimasă amară, urâtă, în colţul gurii.

Dintre toţi oamenii, tata ar fi cel mai fericit că mi-am recâştigat zâmbetul. Asta s-a întâmplat numai datorită faptului că voi, oamenii dragi mie m-aţi învăţat să rezist în fiecare zi câte puţin. Mi-aţi spus că într-o bună zi toate se vor sfârşi. Nu am de unde să ştiu când, dar într-o bună zi, se va limpezi tot vârtejul…şi aşa a fost.

Astăzi se împlinesc patru ani de când tata nu mai este, dar promsiunea pe care i-am facut-o acum ceva timp, când stând intr-un pat de spital l-am visat cum mă dojenea, a rămas acolo, prezentă: Miciulică, îţi promit că nu voi mai uita să zâmbesc…orice ar fi.

Mult comentatul şi pomenitul, în ultimele zile, personaj Patapievici, spunea că românii se pricep cel mai bine la fotbal, băşcălie şi politică. Eram obişnuită până acum să gândesc afirmaţia asta ca pe un fel de cod CAEN al României.

Am observat că s-a modificat. Nu ştiu dacă şi în ce Registru s-a înregistrat modificarea asta, dacă s-a schimbat sau nu obiectul principal de activitate însă, mai nou, cert este că puţim. Puţim în masă.

Auzisem de gluma aia că la abonamentele RATB vor să dea cadou un antiperspirant. Mi s-ar părea mai inspiraţi să dea un săpun, pentru că, dacă acum miroase în autobuze a mort, cu cadoul respectiv ar mirosi, vorba lu’ Bulă, a mort într-o pădure de brazi – deh, personaj autohton, ce să-i faci?!?

Este inimaginabil, pentru mine, cel puţin, cum la prima oră a dimineţii oamenii pot mirosi în asemenea hal. Pe unii îţi vine să-i mişti, să te convingi că mai sunt sau nu vii. Mă minunează în continuu „grija” cu care oamenii îşi dospesc sudoarea de la o zi la alta fără a se hotărâ să renunţe la ea. Probabil reprezintă trofeul greu cucerit după o zi de muncă.

În altă ordine de idei, ne mai place ceva foarte tare…să ne băgăm cu nasu’ în treburile altora. Se bârfeşte şi se comentează incredibil de mult, cu precădere, în curtea altora. Dacă se poate, atenţia ne-o concentrăm pe defecte / greşeli şi restu’, în propoţie variabilă pe minimizarea meritelor. Niciodată nu a făcut nimeni singur un lucru bun; invariabil a fost cineva în spate, a fost o mânărie, o şpagă, o mişcoteală tipic românească. Păi cum altfel? Dacă nu ar fi fost aşa ar mai fi reuşit? Normal că nu, că altfel, aş fi putut şi eu, da’ dacă nu am pe nimeni în spate?!? Singura problemă cu treaba asta ar fi că, pierzând atât de mult timp cu tot soiu’ de teorii, majoritatea uită să mai şi facă ceva. E adevărat că datu’ din gură consumă o grămadă de timp…

Mai rămâne ceva timp? Bun. Ce facem cu el? Ne plângem. Ne plângem de milă, ne plângem soarta, ne plângem de şefi, de job, de lipsă banilor, de aşezarea geografică a ţării, de orice ne ajută imaginaţia. Orice poate fi folosit excelent că şi pretext pentru eşecuri personale, pentru că evident, noi nu putem fi niciodată de vină cu nimic. Nu slăbesc că nu am bani de masaje / tratamente corporale / mers la sală (alergatu’e gratis, apropos şi nu contează cât investesc să mănânc la fast-food), nu evoluez ca şi carieră pentru că îmi pune şefu beţe-n roate, nu contează dacă îmi fac treaba de mântuială (e bine că în multe companii e interzis accesul la internet), nu mă îngrijesc, pentru că totul e prea scump. Mi se pare că pe lumea asta, toate sunt cam cât de scumpe, sau de ieftine vrei tu să fie. Unde îţi dai silinţa să cauţi, vei găsi o grămadă de lucruri mărunte care fac diferenţa, şi o diferenţă remarcabilă, de cele mai multe ori.

Dacă îţi dai silinţa să cauţi, găseşti haine frumoase pe care să le poţi purta, locuri frumoase şi ieftine pe care să le poţi vizita în străinătate, o altă grămadă de locuri frumoase unde îţi poţi petrece timp de calitate cu prietenii. E adevărată vorba aia care spune că niciodată nu s-a întâmplat nimic stând degeaba.

Aşa arată începutul de vară la noi: mirosim, bârfim şi ne plângem de milă. Un singur lucru ar mai fi de spus: măcar asta facem temeinic şi cu succes.

Când începea vara, o moleşeală fără margini cuprindea străzile oraşului. Luam vacanţă, şi asta mă deruta în primele zile, parcă nici nu ştiam ce să fac cu libertatea proaspăt dobândită. Încet, ne dezmeticeam toţi, începeam să ne trezim din amorţeală şi străzile se umpleau de ciutime.

Imediat ce se mai răcorea, pe seară, Dumbrava Roşie şi Kemal-Agi-Amet se umpleau de copii veniţi în vacanţă la bunici, sau adunaţi de pe alte străzi; acolo era locul nostru de întâlnire şi de joacă. Umpleam strada de gălăgie, până când ne goneau acasă vecinii punând pe noi furtunurile cu apă.

Acum îmi dau seama că de cei mai mulţi dintre ei nu mai ştiu absolut nimic de ani de zile, deşi figurile lor îmi sunt proaspete şi vii în minte.

Până noaptea târziu, făceam campionate de sărit elasticu’, de sărit şotron sau picioruşu’, jucam „Flori-Fete”, „Cucii”, „Ţară-Ţară” sau mai ştiu eu ce tâmpenii ne mai dădeau prin cap. Toate jocurile copilăriei îşi găseau locul acolo, în micul paradis de vară; ţipam şi ne fugăream mai ceva ca pieile roşii, da’ un lucru ştiu sigur: niciodată nu mi-a plăcut să mă joc de-a „v-ati ascunselea”.

În timpul zilei stăteam ascunsă în curte, mă jucam sub bolta de viţă cu pisicile, citeam şi mă făceam că îmi fac temele de vacanţă, până în ultima clipă, când nu mai aveam de ales şi trebuia să mă pun pe treabă. Nu aveam niciodată emoţii cu lecturile de vacanţă. Aveam grijă să le termin din timp, ca să mă pot lăfăi mai apoi cu tot ceea ce îmi poftea inima.

Vara începea jocul de-a şoarecele şi pisica cu mama, care ţinea morţiş să mă pună să dorm la prânz, cică era prea cald afară, activitate care nu îmi plăcea absolut de loc. Trăgeam de timp cât puteam de mult, şi mă înduplecam să mă bag în pat când auzeam sirena de la I.M.U.M. care anunţa sfârşitul programului de muncă, asta însemnând că în scurt timp urmează să vină tata acasă şi sunt salvată. Într-adevăr, când auzeam poarta, săream în sus ca arsă, fugeam în curte şi se termina cu odihna de după amiază a copiilor cuminţi. A durat o perioadă până când s-a prins toată lumea care-mi sunt calculele.

Nu aş fi avut ce să fac afară din curte, ştiam asta, vorba tatei: la ora două dacă ieşi şi tragi cu puşca, nu ai pe cine să omori, că nu-i nimeni pe stradă, dar pur şi simplu nu vroiam să dorm. Mi se părea că pierd vremea când aveam de descoperit o minunată lume de gândaci, râme şi furnici.

De atunci datează şi termenul „turnică”; pentru că pe vremea aia aveam neînţelegeri majore cu câteva litere care se încăpăţânau să semene între ele, cum ar fi t-f sau m-n, aşa că la transcrierea unei poezii, o familie de furnici s-a transformat într-o familie de turnici, rămasă de atunci celebră.

O vreme, în vacanţă de vară aveam alocată o săptămână pentru bunicii de la ţară. În timp, săptămână respectivă s-a mutat la mare, la Constanţa, apoi a dispărut şi ea. Până târziu, în fiecare vară am fost în tabără. Minunate amintiri am din mai toate locurile pe unde am fost, toate copilăriile pe care le făceam şi mai ales bucuria cu care începeam pregătirile de cu 2 luni înainte de plecare şi nu mai dormeam noaptea de emoţie cu două săptămâni înainte.

Vara trecea leneşă; ca şi oraşul nostru de provincie, avea ritm şi personalitate proprie. Nu semăna cu nimic din ceea ce ştiu acum. Toamna, iţindu-se de sub şosetele trei sferturi albe, genunchii juliţi şi plini de cicatrici povesteau despre toţi copacii şi gardurile pe care ne căţărasem peste vară, despre fotbalul jucat pe maidane şi toate celelalte minunate căzături. Spun minunate, pentru că atunci nu ne dureau, nu le studiam să vedem dacă ne rămân semne, ne rupeam singuri cojile, pentru că ne „ţineau” la alergat.

Eram soioşi pe mâini până la coate de zeamă de pepene şi mâncam caise verzi direct din pomi. La mine, în spate, era un loc numai bun: de pe scara de la pod săream gardu’ direct pe coteţu’ de păsări a lu’ Tanti Aurora, lângă care creştea un cais. Aranjamentul era numai bun, pentru că stăteam pe acoperiş „la plajă” şi mâncam caise până ni se umfla burta. Asta se întâmpla până când începeau să se coacă şi nu mai prezentau niciun interes. Atunci, în general ne mutam într-unul dintre cei doi vişini din curte, unde petreceam toată ziua, ca să nu zică mama că nu stau la umbră.

Vara la noi mirosea a ţărână încinsă, avea ochii mijiţi de soare, de prea mult albastru şi galben, cuprindea în sufletul ei arome abia bănuite de toamnă, avea verdele deja bătrân.

Îl chema Mircea, ca şi pe tata, şi era cel mai frumos băiat pe care îl văzusem în toţi cei şaisprezece ani ai mei.

Să dea naiba dacă mai ţin minte ce mă fascinase atât de tare la el, dar tind să cred că ochii ăia uluitor de albaştri cum eu nu mai văzusem vreodată, şi poate faptul că era foarte înalt; avea puţin peste doi metri.

Ca în toate poveştile adolescenţei, când l-am văzut prima dată nu mi-a plăcut de nicio culoare.  Mi se părea arogant, nesimţit, şi cred că şi un pic necioplit. După ce mi-a trecut sentimentul ăsta, am plâns după el ani buni.
Nu prea mai înţeleg acum de ce, pentru că, nu cred că ne-am văzut decât de vreo trei ori tot timpul ăsta. Acum, evident, nu mai contează…poveştile de aur ale copilăriei…dar cred că am ratat vreo două-trei „partide bune” din pricina asta. Seară de seară adormeam în minte cu silueta lui cu plete blonde – dap, atunci era epoca de aur a părului lung şi rebel.

Ţin minte că l-am cunoscut într-un miez de vară, la Mamaia, cumva în anturajul vară-mii. Şi acum zâmbesc nostalgic când mă gândesc cum mi s-au înmuiat genunchii când m-a sărutat prima dată; am fost copleşită de enormitatea momentului, şi mi se părea ceva uriaş.

Acum, parcă nici nu-mi vine să cred că am fost cândva un copil atât de bleg, dar preţuiesc aşa cum se cuvine timpurile de naivitate şi inocenţă, pe care niciodată nu le voi mai trăi.

Toate capitolele astea din viaţa unui om, pe care într-un fel sau altul sunt sigură că le-am trăit toţi, nu-mi par ridicole acum când atât de mulţi ani au trecut peste ele. Sunt o epocă luminoasă, aurie; golden-age-ul meu personal.

„Mă-ngrop în dimineaţă ca-n uitare şi încep să înot prin faldurile de lumină albastră. Înot cu disperare ca şi cum de asta ar depinde soarta sufletului meu. E un albastru infinit şi în imensitate, nu am găsit niciun punct de reper. Până acum, zi şi noapte, Steaua mea Polară era zâmbetul tău, care însă, a plecat să guverneze alte emisfere.

Aş vrea să-ti sărut chipul împodobit acum de Crucea Sudului, să mă scald în apele tale australe, albastre şi călduţe, să alerg prin părul tău binecuvântat de soare, dar în jurul meu nu este decât uitarea albastră. Tu, ai plecat cu constelaţiile agăţate de degete şi ai aruncat pe alte ceruri steaua mea norocoasă. M-ai lăsat să mă chinui încercând să mă eliberez de funiile albastre, şi tu râzi, râzi când vezi că albastrul îmi răneşte ochii şi braţele…

Mă iei în palmă şi mă dezmierzi, ca pe urmă să mă înghită ochiul tău larg deschis spre albastru.”