Category: Uncategorized

De  ceva vreme am prins obiceiul ca la sfârşitul fiecărui an, mai precis în ultima zi a anului să scriu “whish list-ul” pentru anul următor.

Am ajuns cândva la concluzia că la miezul nopţii îmi este foarte greu să mă concentrez, şi în plus, uit o grămadă de dorinţe care ar trebui să se îndeplinească, aşa că cel mai bine e să „pregătesc” din timp dorinţele, scriu lista şi la miezul nopţii mă gândesc ceva de genul: „sper că tot ceea ce este scris pe listă să se îndeplinească”. Un fel de short-cut, cum ar veni.

Lista, o port cu mine tot timpul anului şi rar se mai întâmplă să mă uit pe ea. Respect obiceiul cu sfinţenie, şi parcă nici nu îndrăznesc să mă rup de el. De obicei, scot bucăţica de hârtie din portofel în ultima zi din an şi încep să fac bilanţul: asta s-a întâmplat, asta nu, asta parcă a început, asta ,de fapt, nici măcar nu îmi doream.

Câteodată, adun toate hârtiile şi încerc să fac aşa, un fel de studiu; am observat că o grămadă dintre lucrurile pe care le scriu se repetă an de an. Nu că nu se îndeplinesc, dar de fiecare dată, mi le doresc cu aceeaşi ardoare, sunt punctele fundamentale ale existenţei mele, care nu trebuie, nu au cum să se schimbe, pentru ca în clipa aceea s-ar dărâma totul, tot sistemul meu s-ar duce pe apa sâmbetei.

O altă categorie este reprezentată de dorinţele care până acum nu s-au îndeplinit. Se încăpăţânează să apară an de an pe listă, poate, poate se va întâmpla minunea şi la anu’ altceva le va lua locul.

Mai am meschinăriile, dorinţele mici, copilăreşti, care atunci când se îndeplinesc, îmi fac viaţa mai frumoasă, adică îmi aşează pe nas ochelarii ăia roz de poveste (lentilele mele de acum sunt groaznic de incolore). Mereu trăiesc aşa, mici voluptăţi când îmi spun: „ahhha, deci pe tine pot să te şterg de pe listă”. Tot aici sunt şi lucrurile care nu se îndeplinesc dar care nu contează, au fost gânduri de moment. Uneori, la sfârşit de an nici nu le mai recunosc; nici maternitatea, nici paternitatea lor nu îmi aparţin, mă uit mirată şi mă întreb la ce m-oi fi gândit oare în momentul acela.

Poate postarea asta era mai potrivită pentru un sfârşit de an, habar nu am. Treaba este că astăzi, am găsit întâmplător lista de anul ăsta. Am scris-o pe 31 decembrie, în avion, în drum spre cel mai frumos sfârşit de an pe care l-am petrecut vreodată. Nu am avut curaj să despăturesc hârtia. O voi face ca de fiecare dată atunci când va veni timpul.

Mă gândesc la momentul de la miezul nopţii când mi-am dorit ca tot ceea ce este scris acolo să se întâmple. Eram într-unul dintre cele mai frumoase oraşe din lume, cu un suflet drag, atât de drag lângă mine; la picioarele noastre, la propriu, s-a întâmplat cel mai frumos foc de artificii pe care mi-a fost dat să-l văd. Emoţiile şi bucuria din seara aia nu pot fi comparate cu nimic. Am început anul cu inima atât de senină, cu energii atât de bune, încât mi se pare imposibil ca Universul să nu îşi adune forţele să facă în aşa fel încât peticul meu de hârtie să prindă viaţă.

 A doua zi plimbându-mă pe străzi, mi-am dorit ceva ce nu era scris iniţial pe listă; mi-am dorit ca de fiecare dată să sfârşesc un an şi să îl încep pe celălalt cu senzaţia de plutire în suflet, pe care am avut-o atunci, mi-am dorit că mereu, să fac tot ceea îmi stă în  puteri să mă simt aşa.

Priveam cu sete cerul, îmi venea să plâng şi să râd, mă copleşea senzaţia că sunt atât de norocoasă să fiu acolo, lipsa celor care nu erau cu mine, senzaţiile noi pe care le-am trăit atunci, hai-huitul pe străzi, ştiu că nu există cuvântul, dar nu-mi pasă, oamenii senini şi zâmbitori.

Acum pare ireal. Dar totuşi, cuvintele de genul ăsta ar trebui să ne părăsească, să îşi ia zborul de lângă noi. Totul este real, totul se poate întâmpla, şi de cele mai multe ori nu trebuie decât să avem curaj să întindem mâna. Fericirea am cucerit-o de fiecare dată cu paşi mici, şovăitori. Fiecare liniuţă de pe wish list, fiecare punct şi de la capăt au consumat de fiecare dată enorm din mine, fiecare izbândă măruntă a fost muncită. Pentru alţii, probabil că sunt lucruri lipsite de importanţă. Nu mă interesează. Nu mă demotivează opiniile altora. De fiecare dată mi se activează scutul de siguranţă, peretele care respinge păreri. Instinctul meu de supravieţuire este suficient de bine dezvoltat şi antrenat să mă apere de mâncătorii de rahat. Au fost destui cei care au râs de mine când le-am povestit…dar totuşi, continuu să cred că un wish list este esenţial; nu doar cel mare de început/sfârşit de an. E important să nu uiţi ce îţi doreşti, să nu uiţi pentru ce lupţi, atâta timp cât lupta nu îţi întunecă viaţa.

Oamenii din jurul nostru se dovedesc a fi doar vampiri energetici; asta, în cele mai multe dintre cazuri. Nu fac altceva decât să ne înegrească zilele, karma şi să ne fută „feng-shuiu’”.

Aştepţi de la ei cu totul altceva decât ceea ce îţi oferă. E greşeala ta, de acord. Cari în spate balast. Nu numai că nu sunt acolo niciodată când ai nevoie de ei, nu au niciodată timp să te asculte, nu te sprijină cu nimic, îţi reproşază că nu-i suni, nu dai semne de viaţă (asta, doar când au ei chef, bineînteles), te ascunzi, eşti necomunicativ, sociopat, dar te mai şi încarcă cu toate aberaţiile lumii.

Te desparţi de ei după juma de oră de chin, vlăguit, fără chef de viaţă, fără speranţă. În locul infuziilor cu pozitivism, te târăsc după ei pe spirale energetice negative, te fac să îţi fie teamă şi de umbra ta, nu numai de ziua de mâine, de care oricum, erai îngrozit.

Se întâmpla uneori ca dupa ce îţi petreci timpul cu anumite persoane, să fii atât de încărcat negativ, încât si câinii maidanezi fioroşi, şi şmenarii agresivi din cartierele rău famate se feresc din calea ta. Jur ca ştiu cazuri.

Au mereu păreri, culmea, despre cum ar trebui să fii tu, despre cum ar trebui să fie viaţa ta, despre cum trebuie să gestionezi, sau ar fi trebuit să gestionezi diverse situaţii, fără să auzi, totuşi o încurajare, sau fără ca ei să se fi aflat vreodata în situaţii similare. E important să avem păreri bazate pe ce am văzut în filme.

Nimeni nu se uită în urmă lui, dar se pricepe de minune să emită judecăţi. Ai ieşit din tipar, eşti ciudat. Se uită pieziş la tine şi ridică din umeri ca în faţa unei cauze pierdute.

Da tu nu ai de gând să te măriţi? Ba da. Când? Cam în 15 minute dacă aveţi amabilitatea să vă ţineţi gura. Ştiu deja, sunt bătrână, nu mă mai ia nimeni, trebuie să fiu realistă. Sunteţi amabili, dar daţi-mi voie să am altă părere.

Când pleci în concediu? Peste câteva zile…facem planuri acum. Cu cine mergi? Cu prietena mea cea mai bună. Auzi, da’ tu nu ai un iubit? Ba da. Deja priviri nedumerite…îşi ia inima în dinţi şi întreabă: da…nu are nimic de zis? Nu. Nu are, pentru că nu este bolnav psihic, dar vă mulţumesc că-mi purtaţi de grijă. Care o fi problema, nu-mi dau seama. Ştie cineva de ce toată lumea este aşa de nedumerită de planurile mele de vacanţă? Merg cu prietena mea pentru că ne potrivim la gusturi de destinaţii şi la stil de colindat. Nu vă puteţi concentra fiecare la vacanţele voastre all inclusive şi să mă lăsaţi să îmi fac planu’?

Am dat două exemple banale de întrebări pe care le aud des…din ce în ce mai des. De unde şi cum răsar aceste lucruri din minţile unor oamani de aceeaşi vârstă cu mine? Mama are circumstanţe atenuante. Pe vremea ei lucrurile stăteau altfel. Pot înţelege asta.

Nu îi pot înţelege pe cei de vârsta mea, cei cu care acum câţiva ani (nu chiar atât de mulţi, fir-ar să fie) stăteam noaptea şi făceam planuri, schimbam lumea cu entuziasm şi idei. Când ne-am transformat toţi în acrituri, când am început să ne împovărăm şi să fugim unii de alţii? Când rezervele de energie şi pozitivism s-au transformat în otrava, invidii si negativ?

De cele mai multe ori nu-mi vine să le spun decât: „vă mulţumesc că mi-aţi împărtăşit părerile voastre, dar acum mă gândesc că poate aveţi treabă…şi vă reţin”.

Exact aşa cum spunea şi Zully Mustafa: „sînt și oameni precum unele cutii. înghesui în ei cuvinte și întîmplări, și pentru că într-o zi realizezi că nu te-au învățat nimic bun, nu au avut o vorbă bună la îndemînă, în nici o situație, ci au fost acolo doar să-ți curețe timpul de consistență, îi lași în drum fără prea multe explicații. nu și-au făcut niciodată timp să te facă să rîzi. sau să plîngi. doar să se plîngă său să te facă de rîs.

cutii pe care nu le vei mai lua nicăieri. și nici nu le vei simți lipsa.”

Se spune că nu ştim niciodată ce urmează: respiraţia următoare sau viaţa următoare. Nu ştii niciodată când şi dacă respiraţia următoare va mai fi…pentru oamenii de lângă tine, sau pentru tine. Ar trebui să învăţăm să ascultăm mesajele criptate dincolo de cuvintele banale pe care le spun cei din jur. Dincolo de „nimic” sau de „bine”, se ascunde adesea un întreg univers de gânduri, tristeţi, nefericiri, bucurii.

Ascultăm, dar nu auzim. Îi privim cu ochi goi pe cei din faţa noastră, suntem cu mintea aiurea, până la noi ajunge doar o mică parte din mesajul care ni se transmite. Până la noi ajunge rareori ceva, cu adevărat. Nu mai ştim să ascultăm nimic, nu mai auzim nimic în jurul nostru. Dincolo de zidul de siguranţă pe care îl construim, nu mai trece nimic: vocile celor din jur, muzica, natura, râsetele, bucuria, lacrimile celor dragi.

Când v-aţi făcut ultima dată timp să-i ascultaţi cu adevărat pe cei de lângă voi; când “bine” a însemnat şi altceva decât un paravan în spatele căruia să ne ascundem, de care să profităm pentru a o lua repede la fuga? Când ai tăcut ultima dată şi privindu-l în ochi pe cel care îţi vorbeşte, l-ai auzit cu adevărat?

Nu învăţăm niciodată nimic. Singura tactică pedagogică ce dă roade este lovitul tărtăcuţei de pragul de sus. Din păcate, de abia atunci, trist că doar atunci, îl vedem şi pe cel de jos. Asta ar putea fi uneori şi un semnal că nasul ne este mai sus decât este cazul. Nu învăţăm pentru că nu vrem. Ne credem a toate ştiutori, bagatelizăm totul, de la lecţiile mărunte de zi cu zi, la exemplele pe care le vedem în jur. Avem impresia că ştim orice, despre orice. A devenit o ruşine să spui simplu: nu ştiu…spune-mi tu. Nu este semn de înfrângere; este doar sinceritate, dar ce mai înseamnă sinceritatea? Mai înseamnă, de fapt, şi altceva decât vulnerabilitate?

Taci. Prin tăcerea ta, îţi vei face loc şi drum către cei care vor cu adevărat să te audă; altfel, totul este zgomot dogit de tinichea. Lătratul la lună nu înseamnă nimic. Toată lumea vorbeşte prea mult şi prea tare. Toată lumea iroseşte cuvinte preţioase fără să exprime nimic, toată lumea vrea să se facă auzită fără să aibă, de fapt nimic de spus. E incredibil când vezi că oamenii nu mai au nici măcar decenţa de a îi lăsa pe ceilalţi să îşi termine propoziţia. Orice ai vrea să spui, mai poate aştepta câteva secunde. Nu îţi fie teamă, vei apuca să spui.

Tăcerea şi discreţia merg împreună, semne ale eleganţei spiritului, şi nu îţi fie teamă să abuzezi de ele, chiar dacă vor fi destui cei care vor crede că eşti sărac cu duhul, că nu ai nimic de spus. Taci şi ascultă. Ai mai mult timp să înveţi.

Dacă fiecare ar vorbi atunci când trebuie, multe neplăceri ar putea fi evitate, sau cel puţin, toată lumea ar avea timp şi spaţiu de manifestare.

Ascultă-i pe cei din jurul tău, auzi fiecare sunet, fiecare nuanţă, învaţă la fiecare pas ceva nou, fii deschis şi onest cu neştiinţa ta şi…taci. 

Toate „Ani” ale mele erau mici de statură, slabe şi crăcănate. Aveau părul rar, alb, lung şi îl purtau împletit în cozi subţiri, atât de subţiri, încât la vârfuri păreau nişte ace. Aveau degetele cărămizii de la kâna, şi toate purtau shember subţire, de pânză albă, brodat de mână migălos, în cruciuliţe mici, colorate.

Nu o să le uit niciodată cum plecau toate sau se întorceau când era câte o nuntă în cartier. Gătite frumos, parfumate cu apă de trandafir, îşi puneau inelele pe degete şi se duceau agale, mergând legănat, atemporal, marcând cu pasul lor, alt ritm, alt cântec de stepă mongolă.

Ani Razie stătea gard în gard cu noi, era mama lui Babai Feuzi. Ea mi-a dat găurile pentru cercei. Teoretic, era experta străzii. Probabil că atunci când mi-a venit mie rândul era prea bătrână, pentru că mi-a dat cele mai urâte şi inegale găuri care s-au văzut vreodată: una mai sus una mai jos, una mai la stânga, una mai la dreapta. Nu contează, oricum o voi ţine minte; nu numai din pricina asta.

Ea mi-a pus în urechi prima pereche de cercei: mi-i amintesc şi acum: flori mititele de aur cu miez albastru de peruzea. Mi-a zis mama că nu am plâns deloc. Probabil că mirosul de la ea din casă mă liniştea. Aşa a fost întotdeauna: mirosul de seu de oaie, amestecat cu dulceagul de baclava şi acadele m-a relaxat, aşa cum se întâmplă în general cu toate mirosurile care ne sunt familiare din copilărie.

Ani Melia stătea la colţ pe Kemal-Agi-Amet, şi la ea în casă ajungeai urcând mai multe trepte înalte, obstacol greu de trecut pentru copilul care eram atunci. De câte ori avea mama de făcut injecţii acolo mă ţineam scai de ea. Ani Melia mi-a făcut cadou, cu puţin timp înainte să moară, o batistă din mătase vişinie, cu margine din dantelă, lucrată migălos cu acul. Mi-a zis: „kizim, să o porţi la tine când o să fii mireasă şi să şteargă de pe faţa ta numai lacrimi de bucurie”. Nu am folosit-o niciodată până acum; nu că nu aş fi avut destule lacrimi de bucurie, dar o ţin ca pe o piesă de muzeu, mi-e teamă să nu o stric, să nu distrug minunea dantelată de pe margine.

Ani Şucurie era neîntrecută la făcut acadele de zahăr. Nu prea aveam noi dulciuri pe vremea aia, aşa că bomboanele albe şi dulci făcute de tătăroaicele de la noi de pe stradă erau la mare căutare; acadele lungi, răsucite, cocoşei roşii pe băţ, bomboane cu nucă…Îi ducea mama zahăr, îi dădea bani şi ne făcea acadele de sărbători. Mereu insistam să meargă la ea, pentru că bomboanele ei nu erau sfărâmicioase, aveau miezul tare şi îmi plăceau la nebunie.

Peste stradă mama lu’ nea Izmail, Ani Zeinep era maestră la făcut baclavale şi „minuni”. Am stat odată o zi întreagă lângă ea să văd cum întinde pe măsuţa joasă cu trei picioare foile subţiri de baclava. Ea făcea cel mai bun şuberec, geantâk, şi cus-cus cu unt de casă.

De câte ori mă lăsau ai mei să dorm peste stradă la vecini era motiv de sărbătoare pentru mine. Dimineaţa mâncam pâine prăjită cu unt, ceai de izmă şi dulceaţă aurie din piersici.

Totul avea la ele alt gust, alt aer. Şeherezade dobrogene, ştiau nenumărate poveşti minunate. Stăteam şi le ascultam seara cu gurile căscate. Ştiau leacuri care vindecau orice julitură a trupului şi a sufletului. Uneori ne fugăreau cu mătura prin curte dar întotdeauna ne iubeau fără măsură, ne boscorodeau în româneşte şi ne dezmierdau în tătăreşte. La sfârşitul zilei eram din nou yaurum – sufletul meu.

P.S. Mulţumesc Elmirei pentru ajutor

Săptămâna asta împlinim un an. Nu mă gândeam să scriu ceva aniversar, dar parcă ar merge ceva legat de subiect.

Ştiu că este la modă să ai un blog. Toată lumea are păreri legate de orice şi fiecare ţine să şi le exprime cumva, aşa că profităm cu toţii de găselniţa modernă a blogului, metodă comodă, pe care toţi o folosim pe post de răspândac.

Am ales ziua de marţi, pentru că este o zi complet nebăgată în seamă, stătea acolo tristă şi anostă, dar am hotărât că este, totuşi, o zi care merită atenţie: miercuri, este fix la mijlocul săptămânii, capătă un statut special, pentru că dincolo de ea ne gândim la week-end, joia este la fel de antipatizată ca şi lunea, una pentru că începe, cealaltă pentru că nu se mai termină odată, vinerea este plină de freamăt şi de planuri, iar sâmbăta şi duminica se bucură din start de aere de vedete, pline până la refuz.

Am ales ziua de marţi, mai mult din întâmplare şi s-a dovedit a fi o zi excelentă, pentru că toate postările mele de marţea s-au legat de întâmplări, de evenimente potrivite minunat de soartă.

M-am străduit să scriu în fiecare marţi câte ceva. Până acum am reuşit şi pentru mine s-a dovedit a fi un exerciţiu excepţional de constanţă şi disciplină, amănunte care, între noi fie vorba, nu mă caracterizează.

Nu voi face acum o listă de mulţumiri, ca la Oscar, pentru că de fiecare dată, atunci când a fost cazul am mulţumit pentru susţinere, pentru încurajare, observaţii, critici, corecturi (gramaticale, de exprimare, chiar şi asupra subiectului uneori).

După un an, lumea văzută de după un blog, nu pare altfel decât o ştiam, dar parcă e un pic mai bună. Probabil că, scriindu-vă despre oameni, întâmplări şi lucruri dragi mie, mă simt mai aproape de fiecare dintre cei care au citit. Am început acest blog din motive strict personale, egoist, ca o supapă de eliberare pentru gândurile care nu aveau cum să iasă la iveală. Mai apoi, a început să mă fascineze graficul de monitorizare al vizualizărilor, apropiaţii mei fiind terorizaţi de întrebarea, mai în glumă, dar mai ales în serios „întreabă-mă câte vizualizări am!”.

Titlul nu a fost ales întâmplător. Scriitura mea nu are pretenţii mari, nu se vrea a fi operă de artă. Sunt doar cuvinte, simple cuvinte despre fapte reale. Rar, ficţiune. Am încercat să vă povestesc în cuvinte simple şi adevărate întâmplări adevărate, poveşti despre oameni adevăraţi.

Când am început să scriu nu m-am gândit ce fel de cititori voi avea. Scriam pentru mine, şi mai departe de atât, puteam să sper doar la prietenii mei, însă s-a dovedit funcţională legea atracţiei: blogul meu a atras exact cititorii pe care mi i-am dorit.

Anul care a trecut m-a îmbogăţit considerabil. Despre bogăţie spirituală vorbesc, pentru că au fost destui şi cei care m-au întrebat dacă am câştigat ceva de pe urma blogului. Nu am câştigat niciun ban, dar mă consider norocoasă şi sunt fericită cu decizia pe care am luat-o.

Acum, nu pot decât să fiu bucuroasă că v-am cunoscut pe fiecare dintre voi şi că de un an suntem mai aproape.

Vă mulţumesc frumos tuturor celor care aţi venit să îmi vizitaţi „casa” şi sufletul.

Pe Dragoş l-am cunoscut tare de mult, şi abia acum îmi dau seama cât de mulţi ani au trecut de când l-am văzut ultima dată; cred că sunt aproape zece.

Probabil că m-am îndrăgostit în primul rând de ochii lui incredibil de trişti, de zâmbetul abia ghicit şi de tăcerile lui. Mi se strângea inima când mă uitam la el, simţeam îngheţ în degete. Ştiu că postez acest articol în mijloc de vară, dar sentimentul pe care mi-l trezeşte gândul la Dragoş mereu a fost acela al unei zile de toamnă. Totul îmi evocă asta: ochii lui aveau culoarea toamnei, ne-am cunoscut toamna, ultima dată ne-am văzut într-o zi de toamnă.

Mă gândesc des la el, cu drag, cu nostalgie, cu ciuda pe care ţi-o dau lucrurile pe care nu le-ai spus la timpul lor, cuvintele pe care nu le-ai lăsat să zboare, gândindu-te că poate e mai bine să taci. Nu este. Aproape niciodată nu este. Ocaziile care se topesc în necuvinte, în tăcerea grea nu se mai întorc niciodată. Anotimpurile trec nebune şi oamenii nu mai au nici tăria nici inima de a se mai cauta, de a se mai regăsi. Alte vânturi spulberă alte frunze, alte geruri îngheaţă alte gânduri, nevoia de a te încălzi la sufletul celuilalt dispare, nu mai găseşti puterea de a îl face pe celălalt să înţeleagă că în palmele tale se poate topi gheaţa care desparte doi oameni.

Mi-e dor de noi; de acel „noi” care nu a existat niciodată. Anii care au trecut, nu au lămurit nici distanţele, nici tăcerile dintre noi. Pe el nu îl pot întreba….poate că nici nu ar şti să îmi mai răspundă acum.

Îmi amintesc uneori, că dimineaţa, de la geamul bucătăriei lui urmăream un bărbat care uita mereu ceva, se întorcea mereu. Stăteam şi îmi beam cafeaua (cea mai proastă cafea pe care am băut-o vreodată el o făcea), cu fruntea lipită de geam, şi mă întrebam mereu ce uita acel bărbat? După ce se întoarce mereu, mereu? Era evident că locuia singur, intr-o garsonieră similară cu a lui Dragoş, că într-o oglindă, doar că era cu două etaje mai jos.

Era mereu frig lângă el. În casă era frig, degetele îi erau îngheţate, stătea în permanenţă zgribulit.

Îmi e dor să îl văd din nou în faţă mea fumându-şi cu gesturi nervoase ţigara. Mi-e dor să văd zâmbetul lui timid, un pic absent, un pic amar. Îmi amintesc cum îi simţeam răsuflarea adormită în părul meu, cum strângeam păturile în jurul lui, să îl încălzesc…mereu îi era frig. Niciodată nu găsea cuvintele potrivite, niciodată gesturile lui nu exprimau ceea ce ar fi vrut în momentul acela. Trebuia mereu să depun un efort teribil de obositor să îmi imaginez, să fac presupuneri, ghiceam în jumătăţi de gesturi şi de cuvinte, reconstituiam, presupuneam; probabil că din acest motiv m-am şi înşelat atât de tare.

Acum, toate îmi par frânturi din altă viaţă. Adevărul este că eu m-am strecurat în povestea lui Dragoş, făcându-mi loc cu coatele, încercând cu tărie să cred şi să văd lucruri care nu erau acolo. Cel mai tare m-am străduit să nu văd lucruri care erau acolo, de fapt. Mi-am dorit din răsputeri să nu o văd acolo pe Alina, şi o perioadă am reuşit. Dar cu ce preţ?

Povestea noastră s-a terminat din nimic, la fel cum a şi început, mai mult imaginându-ne fiecare, lucruri care nu erau; s-a terminat lăsându-mi în buzunare un permanent aer de toamnă, în urechi, foşnet de frunze uscate în plină vară, ţigară fumegând printre frunzele brumate din rigolă, tăcere…tăcere asurzitoare.