BALADĂ PENTRU O DIMINEAŢĂ PIERDUTĂ

Noaptea a trecut. Aerul fierbinte şi dens năvălea în valuri prin fereastra deschisă, iar umezeala făcea ca hainele să se lipească insuportabil de piele. Mă zvârcoleam fără încetare în pat, în încercarea inutilă de a găsi un petic răcoros de cearşaf.
O nouă zi şi atât. Lumina lăptoasă a oraşului a invadat camera. Am ieşit pe balcon să fumez o ţigară şi vedeam deja, în depărtare, aerul tremurând de căldura unei noi zile.
M-am întors în cameră să te privesc dormind în aşternuturile care miroseau atât de tare a tine. Răsuflarea ta egală şi calmă mişca uşor un colţ al cearşafului…
Exist pentru a vedea în fiecare dimineaţă zâmbetul tău insuportabil, imposibil de descris, de povestit. Ai adunat în el un soare şi o galaxie, ai pus în el toată blândeţea ochilor stinşi de vremuri ai bătrânilor, toată tandreţea galantă a amanţilor de demult. Ai pus în el o picătura de otravă ce îţi pătrunde în suflet.
Un moment, mi-am dorit să te trezesc, să îţi spun să pleci. Mi-am amintit că era sâmbătă, iar tu puteai să-ţi dormi liniştit, mai departe visele; eu puteam privi în continuare lumina calmă a dimineţii, care venea peste noi.
M-am îmbrăcat şi am plecat. Camera umplută de parfumul tău devenise sufocantă. M-am oprit în parc şi m-am aşezat pe o bancă. La acea oră parcul era pustiu. Am respirat cu lăcomie aerul curat, am închis ochii şi te-am visat. Te-am visat plecat, mort eroic pe câmpurile de bătălie ale altor cruciade, ale altor vieţi. Te-am visat mormânt în curtea palatului altui regat, te-am visat comoară pe insula altui continent.
Tu dormeai, totuşi, nestingherit în patul meu, şi îmi puteam imagina cu uşurinţa cum te trezeşti, cum îmbraci acelaşi tricou, cum stai cu ochii închişi lângă filtrul care picură aceeaşi cafea tare şi amară ca întotdeauna, cum mă întâmpini, din nou, cu acelaşi zâmbet uşor plictisit.
Îmi doream foarte tare să pleci, să te ştiu dormind în braţele altor femei, stând cu ochii închişi lângă picuratul molcom al altor filtre de cafea, din dimineţile altor iubite. Ştiam că-mi vei lipsi, dar te voiam plecat.
Speram că în locul meu să te alunge liniştea rămasă în urmă.
Speram că odată cu plecarea ta, să nu mai rămână decât nopţile catifelate şi tandre, cu aromele lor veştede de floare moartă .
Când m-am întors şi am intrat în casă, m-a izbit mirosul puternic de cafea proaspăt făcută.
Pe masa din bucătărie mai fumega încă, un rest de ţigară….Te-am găsit pe balcon, privind absent în zare şi te-am întrebat la ce te gândeşti. Mi-ai ră spuns: „la această ultimă dimineaţa pierdută ”.

EXTRAS DIN DICTIONARUL DE MITOCANIE URBANA

În faţa A.S.E.-ului sunt o grămadă de cafenele, le ştie deja toată lumea. S-a dezmorţit vremea, s-au scos mesele afară pe terase, au ieşit din bârlog toţi guzganii. E impropriu spus din bârlog, pentru că nu au hibernat, nu au stat ascunşi, nu au dispărut pe timpul iernii. Hai să spunem că au ieşit la aer. Cum locuri de parcare în centru nu sunt, cum fiţele, fâţele şi mă iertaţi, băşinile au dat în clocot, ca după iarnă, nu mai este loc nici să respiri, vorbim de zonele „tradiţionale” de cafenele, arealele protejate Decebal – Dorobanţi.
Într-o seară două prietene de-ale mele au ieşit seara după muncă la terasă. Stau ele, îşi beau latte-ul, vorbesc ce au de vorbit, ca după o zi de muncă şi planuri rămase nedetaliate.
Apar inevitabil guzganii despre care vorbeam; culoarea dubioasă, nu înserarea era de vină, gabarit depăşit, maşini albe, mari. Fetele mele încearcă să îşi vadă de treabă. Ignoră compania şi îşi continuă discuţia. „Domnii” încep să râdă zgomotos – mai ţineţi minte ce vă povesteam în postarea WAG’S? cam acolo se încadrează tiparul – să le atragă fetelor atenţia. Ele două nimic; îşi vdeau de treabă. Apar glumele proaste, râsul zgomotos se înteţeşte. Fetele se hotărăsc că nu e pentru ele compania, şi se ridică să plece.
„Staţi măh aşea, unde plecaţi, mai consumaţi ceva că vă plătim noi nota”.
Una dintre ele zâmbeşte ironic din colţu’ gurii: săriţi-ar banii în Dâmboviţa, să îmi plăteşti tu mie latte-ul….hai că asta-i culmea.
„Ce râzi? Nu crezi că ţi-o plăteşte?” Îi sare în ajutor prietenul. Fetele se ridică şi pleacă. Mai bine îşi cumpărau capuccino la plic de la chioşcu’ din colţ şi-l beau liniştite acasă…da’ e păcat de aeru’ curat de primăvară.
Între timp, altă scenă era în desfăşurare. Mai nou, pentru că, după cum spuneam lume multă, locuri puţine, se pun pe marginea drumului navete din plastic, se rezervă, cum ar veni, locu’din faţă pentru „ jmekeru’ ” de serviciu al cafenelei. Nu are absolut nicio relevanţă faptul că în zona respectivă oprirea este interzisă. Vorba aia, stă omu’ în geam să fie văzut, tre’ să-şi supravegheze maşina, că a muncit din greu pentru ea. Plus că, aşa îşi mai rotunjesc veniturile şi chelnerii.
În momentul despre care vorbim, era în trecere prin zonă o maşină de la salubrizare. Ca în filmele western apare de undeva un tânăr domn înalt, bine făcut, îmbrăcat în negru. Face semn maşinii de la salubrizare să oprească, ia pe rând toate navetele din plastic pe o distanţă de trei-patru cafenele şi le aruncă în sictir în cuvă, după care pleacă liniştit mai departe.
Panică printre chelneri. Apar ca cuipercile la uşile cafenelelor şi îşi strigă unii altora.
Ai văzut? Ai văzut ce-a făcut ăla? Moooamă l-ai văzut p-ăla?
L-a văzut; cu siguranţă l-a văzut, şi de asemenea l-au văzut şi fetele mele, care au râs; de data asta cu poftă, nu doar din colţul gurii. Au plecat până la urmă de la cafenea cu un gust mai puţin amar.

INTRE MORRISON SI HESSE

Când aveam vreo 8 ani am avut prima discuţie serioasă cu tata. M-a luat deoparte şi mi-a zis: „ Copilul meu, eu nu mai am nimic să te învăţ. Tot ceea ce am avut, tot ceea ce am ştiut, toată cultura şi cunoştinţele mele s-au dus; de acum, eşti pe cont propriu. Un singur lucru vreau să ştii că-mi doresc: când o să creşti mare, indiferent unde o să fii, indiferent cu cine o să fii, mi-aş dori să nu îţi fie niciodată ruşine să deschizi gura, să poţi lega şi tu două vorbe. De acum înainte o să te mai pot ajuta, atât cât o să mă ţină priceperea, cu câte un sfat, dar te rog, ca niciodată în viaţa ta, să nu treci pe lângă un petic de hârtie fără să te apleci să citeşti ce este scris pe el. Nu se ştie niciodată când îţi va fi de folos ceea ce vei afla de acolo. Te rog, citeşte. Altă şansă să înveţi câte ceva nu ai. Nu ai de la cine.”
Este drept că din anii lui de şcoală mai mult de jumătate au fost repetaţi, şi că a reuşit cu greu să termine o şcoală profesională cu profil turnător – forjor. La noi în familie, „intelectuala” era mama – avea postliceala.
De atunci, de la discuţia cu pricina a mai avut multe lucruri să mă înveţe: m-a învăţat, printre altele, să schimb bujiile la bătrâna lui Dacie, să repar prize şi întrerupătoare şi să fac cartofi copţi.
Nu l-am ascultat să citesc chiar orice petic de hârtie pe lângă care trec, dar l-am ascultat când mi-a spus să citesc.
M-am apucat atât de serios de „treabă”, încât la un moment dat am renunţat să mai învăţ. Mi se părea inutil…oricum nu luam niciodată mai mult de nota 5, aşa că la un moment dat am şi rămas corigentă la chimie. Singura materie la care luam note mai răsărite era Limba Română. Acum, că tot mi-am amintit, trebuie să spun că cel mai „tare profesor pe care l-am avut a fost Domnul Baubec, profu’ de română din generală, un tătar bătrân senzaţional, un pedagog cum nu cred că astăzi mai există.
Cred că tata, în sinea lui se cam speriase că a făcut ceva greşit…nu i se părea lui prea normal totuşi, să citesc non stop, fără să mai fac nimic altceva.Venea noaptea la mine în cameră şi îmi stingea lumina, ca să mă forţeze să dorm. Mă ridicam pe furiş şi citeam la fereastră, la lumina becurilor care băteau de pe stradă. Casa noastră era aşezată destul de aproape de colţul străzii, unde erau mai mulţi stâlpi de iluminat public, aşa că era cât de cât lumină. Dimineaţa la şcoală aveam ochii tulburi şi putere de concentrare zero.
Dintre toţi scriitorii care mi-au produs „fluturi în stomac” în adolescenţă, cu cel mai mare drag îmi amintesc de Hesse. Până l-am descoperit pe el, nu mai ştiu cum, parcă toate celelalte cărţi fuseseră lecturi obligatorii. Prin clasele a unsprezecea şi a doisprezecea, viaţa mea era cumva cuprinsa între Jim Morrison şi Hermann Hesse. Găsisem citatul ăla care spunea că între lucrurile cunoscute şi cele necunoscute sunt porţile cunoaşterii pe care trebuie să le deschidem, şi îl scriam obsesiv pe absolut tot ceea ce semăna cât de cât cu o suprafaţă de scris. Încercam să deschid porţi, între mine şi tot, între mine şi orice, pentru că totul mi se părea bine ferecat; prea bine ferecat. Eram o adolescentă timidă, plinuţă, urâţică şi ochelaristă…rău. Prieteni mulţi nu aveam şi dacă îi întreb acum pe colegii mei de generaţie din liceu, jumătate nici nu îşi amintesc să fi fost şi eu acolo.
Îmi recitam non stop în minte poeziile lui Morrison şi citate din Lupul de Stepă şi ştiam cumva, că într-o zi se vor schimba toate (mulţumesc pentru atenţionare, ştiu deja că sună a clişeu de film american prost).
Cel mai „rău” a fost când am citit Siddhartha. M-am pierdut şi m-am regăsit; în câteva zile s-a dat totul peste cap, s-a schimbat totul…nici măcar Sartre, mai târziu, nu a mai produs un asemenea cutremur.
Este adevărat ceea ce se spune: there are things known and things unknown, and between them are the doors. Partea grea este să găsim cheile potrivite.

DESPRE FEMEILE DIN TRAMVAI

În fiecare dimineaţă, în drum spre muncă parcurg invariabil acelaşi traseu: autobuz, tramvai, autobuz 282 / 1 / 104. În fiecare dimineaţă văd cam aceeaşi oameni; îmi sunt atât de familiari, încât îmi vine să îi salut. Băieţelul „de ce” îmi zâmbeşte şi el în fiecare dimineaţă când mă vede. Îi spun aşa, pentru că în momentul în care se suie cu mama lui în tramvai, trebuie să închid cartea pe care o citesc; nu mă mai pot concentra la nimic…vorbeşte non stop, pune întrebări peste întrebări, la care aproape nu aşteaptă răspunsuri pentru că are mereu alte nedumeriri. Mă uit fascinată la mama lui care îi răspunde cu răbdare, pe înţelesul lui, la absolut tot ceea ce vrea să ştie, ba în plus, are mereu grijă şi de jucăria de pluş pe care veşnic o ţine atârnată de coadă cu capul în jos.

M-am obişnuit cu ei toţi, şi dacă se întâmplă cumva să întârzii, îmi dau seama imediat : formula din autobuz / tramvai este schimbată.

Într-o dimineaţă, s-a întâmplat ceva straniu: tramvaiul era luminos, colorat…mai uşor parcă. Mă uit în jur, bag cartea înapoi în rucsac şi încerc să-mi dau seama ce se întâmplă. Parcă nimeni nu mai semăna cu nimeni, desi ora era corectă.

Toate „colegele mele de parcurs” erau îmbrăcate frumos – cu hainele alea bune, machiate, cu unghiile făcute, cu părul aranjat…zâmbeau toate, fără excepţie. Trag cu urechea în jur şi prind din zbor : « măcar astăzi, că e 8 Martie ! ».

Aham, deci asta era. Este 8 Martie, şi astăzi, măcar astazi, ne dăm dreptul să ne simţim bine, să fim răsfăţate, să facem lucrurile pe care ar trebui să le facem în fiecare zi. Tot cenuşiul şi apăsarea de fiecare dimineaţă din tramvai dispăruseră. Toate Cenuşăresele se transformaseră în prinţese, erau de nerecunoscut. Aveau toate flori în braţe, şi ochii umezi de emoţie şi bucurie.

Ziua următoare, când ne-am reîntâlnit dimineaţa, strălucirea din priviri dispăruse, erau înapoi, Cenuşăresele mele, împovărate de griji, cu priviri agresive, se uitau urât la oricine le atingea, îşi dădeau coate pentru locuri, nu mai erau flori, nu mai erau culori, doar mohorala tânără a dimineţii.

Luni dimineaţă deja lacul de unghii s-a ciobit, pot răsufla uşurată, nu am intrat într-o lume paralelă, totul a revenit la normal. Până la anu’ de 14 februarie / 1-8 martie, stăm liniştiţi, nu mai aşteptăm să spună nimeni te iubesc/eşti frumoasă/să ai o primăvară frumoasă/la mulţi ani/eşti cea mai bună mamă. Aşteptăm zile programate şi definite prin lege să ne putem bucura că suntem femei.

Mama a fost şi ea la o petrecere de 8 Martie, împreună cu niste colege de-ale ei. Unele au fost nevoite să-şi mintă bărbaţii ca să se poată „distra” o dată pe an, măcar atunci, că era 8 Martie.

Mă întrebam ce aş afla dacă m-aş duce la fiecare dintre Cenuşăresele din tramvai şi le-aş întreba de câte ori pe an primesc flori de la bărbaţii lor, şi de câte ori, bătaie. Cred că răspunsul îl ştiu deja, se vede pe feţele lor în fiecare dimineaţă.

Îmi aminteam că într-o seară, acum câţiva ani mă întorceam de la stomatolog. Era seară, lumina proastă. Aveam falca umflată şi faţa chinuită de durere. Din sens opus venea o tânără, s-a uitat lung la mine şi după câţiva paşi s-a întors, m-a luat de mână şi m-a întrebat dacă sunt bine, dacă am nevoie de ajutor. I-am făcut semn că nu, dar nu a fost convinsă, m-a întrebat dacă am fost victima unei agresiuni; se referea evident la violenţa domestică. Am încercat să-i zâmbesc, i-am explicat că vin de la stomatolog; m-a ajutat şi mirosul inconfundabil şi m-a crezut.

Acum, amintindu-mi acea întâmplare, mă întreb: pe Cenuşăresele mele din tramvai, oare le întreabă cineva vreodată, dacă au fost victima unei agresiuni?

În data de 8 Martie s-a promulgat legea împotriva violentei domestice. Sunt curioasă, privirile câtor dintre colegele mele de drum se vor schimba în urma acestei legi…

BU, ÎŢI DEDIC UN PUZZLE

Apropo de inspiraţie, să-ţi spun o poveste – povestea puzzle-ului meu.
Ţi-o dedic pentru că de la tine a plecat inspiraţia mea.
Povestea începe aşa:
Am citit în decembrie articolul tău „Despre Naivitate”.
Pe măsură ce parcurgeam lent fiecare cuvânt, mi se aprindeau treptat beculeţe: « sărut » (aici mi s-a aprins un candelabru întreg), « Klimt » (da, îmi spunea ceva a fost un cineva acolo, un om important), «Viena » (aici iar s-a aprins un beculeţ, fusesem în Viena cu trei luni înainte, mă pozasem în faţă la Tiffany’s mâncând castane coapte, comandasem şniţel la Figlmuller – l-am mâncat jumătate, iar cealaltă jumătate l-am adus câinelui meu).
Apoi dintr-o dată am realizat că am fost la Viena şi n-am văzut niciun sărut, niciun Klimt.
Ca un om cu o cultură generală vastă, am pus sănătos mâna pe Google, şi după ce mi s-a afişat rezultatul căutării, cei doi neuroni din mintea mea au dat un bobârnac celui de-al treilea şi au făcut marea legătură : fusesem în Viena, Klimt era acolo (la Belvedere – unde am zis că nu merg, pentru că era departe şi scump pentru bugetul meu cam sărăcit).
Am început să-mi amintesc din ce în ce mai mult – majoritatea suvenirurilor erau cu sărutul lui Klimt, îl văzusem în reproduceri de tablouri, în broşuri cu muzee, pe brichete, pe scrumiere, pe sacoşe…până şi noi cumpărasem « săruturi » suvenire pentru prietenii de acasă.
Atunci pentru prima dată, mi-a părut rău că am fost acolo şi n-am văzut tabloul în original. Dar, mi-am promis că la următoarea expediţie în Viena nu mă las.
Prin ianuarie, cu bonurile cadou în mână, mă plimbam prin supermarket la vânătoare de reduceri (şampanie, ciocolată, panettone, etc – ca după sărbători).
Pe la standurile cu jucării, jocuri şi puzzle-uri, dintr-o dată văd undeva sus, pe un raft puzzle-uri colecţia Klimt – 1000 piese.
Iau o scară şi mă apuc să caut, dau la o parte vreo trei Judith şi o Doamnă cu Evantai, ţintind la un Sărut sau la o Adele.
În cele din urmă, am găsit un Sărut, pe care acum îl am acasă, şi cu mândrie pot spune că până azi am făcut în proporţie de 60% din el, asta însemnând covorul verde şi decorul maro, urmând ca în cel mult o săptămînă să dau formă celor două personaje centrale. Poate timpul pare scurt, dar te asigur că nu a fost aşa, i-am dedicat tot timpul meu liber, orele de sport şi orice altceva.
Iniţial m-am gândit să-l fac cadou, dar sincer, am vărsat multă sudoare lucrând la el şi încă mai am de lucru. Fetele râdeau de mine când l-am început, spuneau că-mi va lua mai mult să-l fac decât i-a luat lui Klimt să-l picteze (aveam zile când puneam maxim 12 piese după două ore de încercări). Decorul maro din spate a fost făcut exclusiv prin încercări succesive, pentru că nu aveam ce combinaţii să fac (am făcut până şi febră musculară la mâna dreptă de la atâta ridică piesa-vezi dacă merge-încearcă şi partea cealaltă-NU-treci la următoarea). Dar iubesc fiecare punct din el.
Chiar dacă puzzle-ul nu e gata şi chiar dacă n-am să-ţi atşez şi o poză de-a lui, un lucru e sigur – când am văzut prima dată cutia la tine m-am gândit şi la articolul tău.
Te pup Bu”

Astăzi se poate spune că trag un pic chiulul. Însă, acest mesaj pe care l-am primit de la un cititor mi-a umplut sufletul de bucurie si m-am gândit ca ar fi frumos să îl citiţi şi voi…

SUNT O REGINA

Sunt o Regină. Împăratul meu este Mircea cel Bun, iar Împărăteasa mea este Ioana; nu D’Arc, dar la fel de războinică. Regatul meu este în Dumbrava Roşie şi Minunată, unde toate poveştile devin realitate, unde strugurii au boabe uriaşe, aricii sunt blânzi şi prietenoşi, motanii sunt portocalii şi ştiu să facă vrăji, iar toamna este desprinsă din poveştile cu zâne bune. În Regatul meu locuiesc personaje de poveste: Oaka, Ti, Elmi şi Ţintă. Acolo, copilăria încă mai există, magică, printre amintiri.
În Regatul meu cărţile prind viaţă, dimineaţa miroase a cafea prăjită şi măcinată după reţeta lui Florescu şi seara miroase a frezii un pic îngheţate.
Îmi place să stau la poveşti, în miros de tartă cu mere şi scorţişoară, îmi place să parfumez toamna cu miros de vin roşu, sec, îmi place să visez gândindu-mă la Toscana şi cerul ei nefiresc de albastru.
Nu îmi plac urechelniţele, gerul şi trandafirii.
După ce am plecat de acasă, am cunoscut şi alte Regine, cu care am construit palate de cleştar, am plănuit Regate noi de vise şi speranţe. Reginele mele minunate mi-au şters lacrimile când a fost cazul, au râs cu mine, au plâns lângă mine, m-au reînvăţat să merg atunci când a fost cazul. Mi-au povestit cum în Regat speranţa nu dispare niciodată, cum o Regină nu se dă niciodată bătută.
Sunt o Regină. Am o armată de războinici care mă apără. Mă protejează îngerii mei de acolo de sus, Tata, Măiţa şi Monisa. Mă protejează prietenii mei, îngerii mei păzitori de aici din Regat. Am observat că lucrează în ture, astfel încât eu să fiu apărată 24 ore pe zi.
Sunt departe de a fi perfectă, dar asta este valabil pentru lumea de dincolo de graniţele Regatului. Nu am treabă, nu mă interesează. E mai simplu aşa. Nu mă mai doare acum nimic, pentru că m-au durut destule de-a lungul timpului. Mă feresc să pornesc războaie cu lumea de dincolo de graniţe. Sunt educată şi crescută în spirit hippie. Încă mai ascult muzica celor mai bătrâni şi încă mai cred că se poate cu mai multă iubire. Vă spuneam acum ceva timp că sunt naivă. Este încă valabil.
Regii pe care i-am cunoscut de-a lungul timpului şi-au pus amprenta puternic asupra lumii mele. Regi puternici cu tradiţie, sau trubaduri moderni, toţi m-au învăţat să cred într-o lume mai frumoasă.
Sunt o Regină şi îmi serbez ziua o dată la câţiva ani, ca să se ducă vestea peste mări şi ţări.
Acum doi ani, de ziua mea purtam un tricou pe care scria „I’m so fucking precious”. Anul ăsta am mai crescut. Am un tricou c♥♥lta care declară lumii că „I’m a spiosexual”. Şi este atât de adevărat …

DESPRE UNA, DESPRE ALTA

Pe una am cunoscut-o în faţa orarului, în holul de la parter, în prima zi de facultate.
Îi era prea lene să-şi scrie singură cursurile; bine, nici nu avea la ea pix sau hârtie, aşa că mi-a cerut mie orarul. Instinctiv, mutra ei nu mi-a plăcut. Avea părul blond platinat şi mă gândeam, minte de copil prost, că probabil, nu pot avea prea multe în comun cu ea. Eu aproape nu ştiam la ce foloseşte un creion dermatograf, ea părea genul care nu iese din casă fără să se aranjeze. În primele zile am aflat că suntem în aceeaşi grupă şi că mergem în aceeaşi direcţie, cu acelaşi autobuz 300, eu la cămin, ea acasă. Vreo două săptămâni am făcut fel şi fel de stratageme să nu merg cu ea. Până la urmă, inevitabilul s-a produs. Încet încet, am început să învăţăm împreună pentru examene, să ieşim împreună, să facem tot mai puţine lucruri una fără cealaltă, să împartim aceeaşi casă… Îmi amintesc şi acum de cum arăta fiecare dintre noi acum 11 ani, luminile copilăreşti din ochii noştri, felul în care m-a învatat ce înseamă încrederea, dezinvoltura, lejeritatea. Ceea ce nu îmi mai amintesc exact este când a aparut Bu, pentru că ea l-a inventat pe Bu.

Pe cealaltă am cunoscut-o când a deschis uşa camerei de la cămin. Intram în anul doi, şi eu şi ea. Ne-am uitat circumspecte (spre urât) una la cealaltă, am stabilit regulile şi speram într-o convieţuire civilizată. Asta în primele două săptămâni, pentru că după aia am hotărât că e mai simplu să punem un singur lacăt pe două dulapuri: eu aveam rafturi, ea spaţiu pentru umeraşe. Am împărţit frăţeşte dulapurile şi asta a fost. După alte câteva săptămâni „s-a combinat” cu prietenul meu din copilărie şi coleg de liceu. În curând, după mai mult de zece ani, voi participa la nunta lor. Împreună am făcut prima mâncare: o varză nefiartă, pe pietroiul cu rezistenţă din camera de cămin. Cred că până s-a făcut mâncarea s-a ars rezistenţa de două ori.
Ţin minte că la un moment dat am şi tuns-o. Şi acum mă întreb cât curaj i-a trebuit să se lase pe mâna mea.
S-au cunoscut şi ele două. Acum mult timp, când încă mai eram copii, când încă mai râdeam prosteşte, când încă mai credeam, în multe lucruri care acum au devenit religii moarte cu zei strălucitori căzuţi în dizgraţie.

De atunci, ne-am văzut una pe cealaltă crescând, am învăţat să avem încredere, am învăţat că ne putem baza, am învăţat lecţii importante şi de la viaţă, şi de la noi însene…care cu lacrimi în ochi, care cu zâmbetul pe buze. Ne-am văzut transformându-ne şi devenind femei, ne-am ciondănit, ne-am şi certat dar nu am uitat nicicând că oamenii importanţi pe care îi avem alături trebuie preţuiţi şi păstraţi aproape. Sunt tare mândră de ele două. Toate ştim că nu oricine se trezeşte în miezul nopţii pentru tine, că nu oricine te ascultă, că nu oricine îşi rupe de la gură şi mai ales, că nu oricine crede în tine în ciuda a tot şi a toate.

DESPRE BUNICA

Astăzi se împlinesc 12 ani de când a murit bunica. Ningea câineşte, viscolit, ger, iarnă grea în noaptea aia. Eram acasă pentru că “picasem” la facultate şi mă pregăteam pentru o nouă admitere. În noaptea când a murit bunica am simţit că a luat sfârşit copilăria mea. Abia atunci… Atunci am înţeles ce înseamnă să închei o etapă, ce înseamnă să pierzi pe cineva drag, să nu mai fi copil, să înfrunţi realităţi.
A fost cea mai afurisită, rea, bârfitoare şi nesuferită persoană care poate exista. Asta spun ceilalţi. Eu nu mi-o amintesc aşa. Cred că sunt singura care o regretă şi care păstrează amintiri frumoase despre ea. Pe mine m-a iubit. Nu ştiu cum şi de ce; pe tata l-a urât din tot sufletul, dar până la mine i s-au topit toate răutăţile.
Toată copilăria mea este legată de ea. Am dormit la ea în cameră, cu ea în pat, până când am împlinit 11 ani, acolo îmi făceam temele, acolo mă jucam.
La un moment dat, bunica a început să croşeteze macramé. Avea mult timp liber la dispoziţie şi aşa a găsit un mod de a îşi rotunji veniturile şi de a face ceva în timp ce bârfea fără încetare cu toată lumea, pe toată lumea. Este adevărat, că rar am auzit de la ea o vorbă bună despre cineva. O văd mereu aşezată la capu’ patului, cu lămpiţa de carte aprinsă lângă ea… A croşetat kilometri întregi de şnur pe care apoi îl vindea tătăroaicelor de pe stradă; ele îl făceau garnituri de mileuri ce luau drumul Istanbulului. Vorba unui copil de pe strada: „babo, toata ziua îmbledigareşti la aţă”.
Era mereu linişte la ea în cameră. Ea croşeta, aproape fără încetare, eu îmi făceam de lucru pe lângă ea, stând pe „tamburelu’ ” (nu cred să îi fi zis vreodată altfel) vopsit alb, de lângă sobă. Îl mai am şi acum…
Seara, ascultam la radio „Nopţi Albastre” a lui Paul Grigoriu, şi încă o emisiune care cred că se numea „Mărul din Voineşti”.
Uneori îmi citea poveşti, dar destul de rar, pentru că nu prea avea răbdare. La un moment dat reuşise să mă convingă că o să îmi citească din „1001 de nopţi chiar în 1001 de seri şi mă apucasem să le număr, să văd dacă este chiar aşa.
Mai mereu mâncam mere înainte de culcare. Tot timpu’ după sobă punea biscuiţi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cutiile de biscuiţi Pescăruş, albastre cu desene portocalii. Acum nu se mai găsesc. Îi punea după sobă şi se uscau, deveneau crocanţi, erau dulci şi mergeau de minune cu merele. La ea mirosea în permanenţă a mere. Câteodată, când avea chef, cocea biscuiţii pe godinul din bucătăria de afară, apoi îi pisa şi îmi făcea din ei pesmet dulce.
Dacă o rugam să îmi facă ceva bun, fără excepţie îmi făcea clătite (de la ea am învăţat să le fac). Le făcea într-o tingire ţiganeasca din tablă, înnegrită de vreme. Mi le dădea cu dulceaţă de vişine. Pe vremea aia aveam în curte pe Dumbrava Roşie doi vişini foarte mari.
Nu i-am zis niciodată „bunică”. Pentru mine, ea era „măiţa”, sau „mamaia Mia”…deh, tandreţe copilărească.
În ultimii ei ani din viaţă, făcuse o fixaţie, să mă vadă plecată din Medgidia. Cred că încerca să potolească prin mine toate frustrările pe care le adunase stând o viaţă într-un oraş pe care îl ura din sufletul. Nu mi-a spus niciodată de ce. Îmi spunea mereu „ să pleci din „Micidia” asta, să pleci că tare e urât. Învaţă bine şi pleacă”. Când am ratat admiterea la facultate cred ca a suferit mai mult decât mine. Nu a mai trăit să mă vadă plecată, dar cred că între timp a aflat…de la tata.

MULT/MAI MULT/PUTIN/PREA PUTIN

Nu voi incerca acum sa reinventez roata. Cred că s-a scris despre acest subiect suficient de mult de-a lungul timpului, însă am ceva nedumeriri.
Mi-a rămas în minte că am auzit la un moment dat spunândsu-e: un om adevărat nu accepta niciodată o situatie aflată sub nivelul său.
Nu te onorează cu nimic faptul că accepţi ceva doar pentru că este mai mult decât nimic. Se aplică această teorie în mai toate zonele vieţii unui individ, dar mă întreb: judecata trebuie să fie egală în toate cazurile? Aplicăm masurătoarea cu aceeasi oca?
Accept un serviciu care nu-mi place, care nu mi se potriveşte, alături de oameni pe care îi desconsider profund. Se numeşte instinct de supravieţuire, delăsare, laşitate sau adaptare? Ce primează în mintea mea: confortul financiar sau cel psihologic? Îmi sunt dator să îmi asigur un minim de confort, chiar dacă nu este ceea ce vreau? Ceva, înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar îmi scuză lipsa de curaj şi iniţiativă?
Căutăm bărbatul perfect, frumos, deştept, cu bani şi bun la pat. Până îl găsim ne alegem cu cioara din par şi o tonă de frustrări. În plus mai ajungem şi la concluzii înteligente gen: toţi sunt o apă şi-un pământ, nişte porci nesimţiţi şi egoişti care nu-s buni decât să facă sufleţelele noastre plăpânde să sufere.
Le întreb pe suratele mele: „ FATĂ , un om nu ar trebui să îţi provoace mai multă bucurie decât suferinţă?” Ce încerci să obţii complăcându-te într-o astfel de situaţie?
Te sperie atât de tare ideea de a fi singură încât chiar eşti dispusă să accepţi o situaţie în care nu te regăseşti?
În aceeaşi măsură îî întreb şi pe domnii care se plâng că au fost tocaţi în fel şi chip de diverse fătuci cu aere de fotomodele. Cine-o fi de vină? Cui i-a plăcut să se afişeze? Pentru cine satisfacţia de moment a fost mai importantă? Între vanitatea temporară şi bucuria pe termen lung, de ce ai ales ceea ce ai ales?
Idiferent de situaţia în care te-ai afla, orice decizie doare. Ne învăţăm fantastic de repede cu doza zilnică de confort, ne e călduţ şi bine acolo unde suntem, şi sperăm…în nu se ştie ce. Normal că te doare sufletul…da’ ştii tu: boala lungă, moarte sigură. Cineva trebuie să pună punctul pe I. Faptul că ai făcut tu asta dovedeşte şi că eşti mai matur, şi că ai respect faţă de propria-ţi persoană….îndiferent cât de tare doare…sau, poate tocmai d-aia.
Este adevărat că ceva înseamnă categoric mai mult decât nimic, dar arta constă în a umple nimicul cu ceva, şi nu vorbesc aici despre suferinţă aia blegoasă, virală, care se lipeşte de tine precum praful de parbrizul masinii parcate în buricul târgului.

Când am început să scriu acest text, ultimele zile nu se întamplaseră înca. Între timp am realizat ca puţin, uneori înseamna deloc, altori înseamna totul; a minţi un pic este acelaşi lucru cu a minţi de tot, a distruge un pic nu înseamnă nici a nu distruge deloc, nici a distruge aşa cum trebuie, înseamnă numai lucruri făcute pe jumătate. Ce înseamna de fapt mult? Prea mult? Puţin? Prea puţin? Ce înseamna de fapt, măsura adevarată a fiecarui lucru?

POVESTE CU FETIŢĂ ŞI CAINE

Cum a apărut Ursei la noi în familie, nu mai ştiu să spun exact. Într-o zi de iarnă cred că a venit tata cu el în buzunarul de la pufoaică. Îl găsise în curtea I.M.U.M.-ului, zgribulit şi amărât. Milos cum era tata, nu l-a lăsat inima să-l abandoneze acolo, l-a luat la noi.

Era un căţel nici mare nici mic, nici maro nici cafea cu lapte, cu urechile nici blege nici ascuţite.

A crescut şi distracţia lui preferata era să vină la grădiniţă când mă ducea bunica la prânz sau când mă lua seara. Asta în timpul lui “liber”, pentru că în rest, batea cartierul cu Capelca lu’ Babai Feuzi.

A tot venit cu noi, pâna când, într-o zi, tata, a observat că se descurcă singur şi de atunci el a fost responsabil să mă ducă şi să mă aducă de la grădiniţă. Am primit indicaţii precise să nu plec spre casă până nu vine Ursei, să nu trec strada dacă nu mă lasă Ursei, să îmi “ascult bodyguardul” personal, orice ar fi.

Era un fel de vedetă a grădiniţei, toţi ciutanii se uitau invidioşi, in timp ce bunicile le ştergeau mucii de la nas, cum eu plec doar cu caţelul acasă.

Singura grija a părinţilor mei era sa îi descuie poarta la ora stabilită şi Ursei venea glonţ spre grădiniţa. Eu il aşteptam pe scări până apărea, şi plecam amândoi. Nu de puţine ori m-a apucat cu dinţii de pantaloni şi nu mă lăsa să trec strada dacă el nu considera că este timp suficient.

Intr-o zi, am stat şi l-am aşteptat o grămadă de timp. Ursei al meu nu mai apărea. Au plecat toţi copiii de la grădiniţă, m-am aşezat pe trepte şi nu am îndrăznit să plec spre casă. Părinţii mei, uitaseră să descuie poarta, nu au văzut nici căţelul sărind disperat pe poartă, decât când era deja târziu. I-au deschis într-un final poarta şi Ursei a plecat spre grădiniţă.

Nu ştiu cât am stat acolo…poate o oră, sau mai mult. La un moment dat, l-am vazut pe tata, venea cu pas grăbit dintre blocuri. A stat acasă şi când a văzut că trece o grămadă de timp şi nu mai vin, s-a gândit la ceea ce e mai rau.

M-a luat de mână cu ochii în lacrimi şi am plecat amândoi spre casă, pe drum ocolit. Mi-a spus că vrea să-mi arate în parcul spitalului un arici. I se păruse că semănă cu fostul nostru arici, cel care fugise de curând de acasă.

Evident că nu am găsit acolo nicio lighioana. Mai târziu am aflat că tata nu vroia să-l văd pe Ursei zdrobit de o maşină în mijlocul drumului.