PÂINEA

Bunica făcea cea mai bună pâine din lume.
Aducea de cu seară făina în casă, să aibă timp să se odihnească şi să se încălzească în covata mare din lemn. In preajma fainii se vorbea cu teamă şi respect, în şoaptă. Mirosea curat, uscat, a vară şi grâu copt, a soare, a promisiuni şi înţelepciune.
Când am mai crescut, am învăţat să fac în moliciunea albă urme precum cele lăsate în zăpadă de iepurii de câmp. Le ştergem repede să nu mă vadă bunica cum tulbur liniştea aşternută fin în covată.
După ce o cernea cu ochii mijiţi, se uita aproape matern cum făina se aşterne înapoi cuminte la locul ei. Pregătea plămada caldă, cea care făcea ca peste noapte, făina să se transforme în aluat.
Mă uitam pe furiş pe sub ştergarele puse de bunica deasupra încercând să pândesc, să văd ce minune se petrece acolo, căutam să înţeleg cum se face pâinea pâine. Până la urmă, trebuia să merg la culcare, să amân pe altă dată dezlegarea misterelor.
Bunica se trezea dis de dimineaţă să frământe, să modeleze, să aşeze în tăvi, să lase aluatul la crescut în timp ce ea făcea altă magie, afară la cuptor.
În stânga bucătăriei, afară, era construit un cuptor mare din pământ. Nu-mi pot imagina pâinea aia coaptă niciunde altundeva, nu-mi pot imagina că acel gust ar fi putut veni din altă parte decât de la focul de coceni, de la cuptorul mare de pământ cu o tablă ruginită pusă în loc de uşă.
Mai erau tăvile alea de tinichea înnegrite şi vechi, tăvile alea arse, din tablă ordinară în care se cocea pâine de când e lumea lume.
O parte din aluat, ceea ce era în plus la pâine şi mereu avea bunica grijă să fie, se transforma în pisugei. Nu ştiu de unde ne venise ideea să le spunem aşa, poate pentru că semănau cu nişte pisoi încolăciţi în somn. Pisugeii erau nişte pâinici mici, un fel de cornuri crocante, pe măsura noastră, care mergeau de minune cu laptele crud, proaspăt muls dimieaţa. Tingirile cu pisugei ajungeau ultimele în cuptor, se coceau primele şi dădeau mereu măsura pâinii care avea să fie gata mai târziu.
O să îmi amintesc toată viaţa mirosul copt si rotund care razbatea prin stergarele albe, pâinile aliniate să se răcească în bucătărie, apoi umplând cămara cu mirosul lor, coaja aspră, prima felie tăiată ceremonios de bunicu’, nu înainte de a închina pâinea.
Bunicii mei, tata, nu băgau niciodată cuţitul în pâine înainte de a îi face semnul crucii, înainte de a îi mulţumi şi de a rosti în şoaptă o rugăciune. Bunicu’ ţinea pâinea mare la subsoara, îi zgâria semnul crucii pe vatră, apoi tăia coltucul, pe care ne băteam toţi, norocul, bucuria, simbolul, esenţa pâinii, începutul şi sfârşitul.
Toate copilăriile sunt compuse din esenţe, mirosuri şi culori, amintiri vagi care ţes pânza aia deşirată şi firavă, singura care ne mai inveleşte, care ne mai ţine de cald când e frig în suflete. Copilaria mea nu va putea fi niciodată desparţită de mirosul de pâine caldă, de aluatul moale şi elastic cu aromă înţepătoare de drojdie, de laptele cald, crud, proaspăt muls, de mieunatul pisoilor lângă uşa verandei.



GARA

Îmi plac trenurile şi gările.
Mereu mi-a plăcut să mă plimb cu trenul; cu cât mai lungă distanţa, cu atât mai bine.
Îmi plac nopţile în trenuri, curgerea diferită a timpului, fantomele desenate de stâlpi pe marginea drumului, oamenii fantomatici din gări, oameni către care destinul tău se deschide o fracţiune de secundă; poate îi mai revezi vreodată în viaţă şi habar nu ai că vă ştiţi deja.
Îmi plac căile ferate de la câmpie: când e năucitor să te uiţi în zare, să nu ţi se lovească privirea de nimic, să pară că stai; să te uiti aproape cu nasul lipit de geamul aburit şi să se învârtă totul ameţitor pe lângă tine, ca un decor hollywoodian, de mucava.
Îmi plăceau mai mult trenurile când aveai voie să fumezi pe coridor şi în fiecare tren parcă filma Tarkovsky; lumina chioară a becurilor, oameni cenuşii cu obrajii supţi şi ochii înfundaţi, mirosul acru de timp care trece cu şuier pe lângă tine…
Mereu mi-au plăcut gările, cu mirosul lor acru de sudoare, imund şi lipicios, amestecătura de oameni, de parcă o gură uriaşă şi ştirbă a mestecat prost şi a scuipat la grămadă oameni de toate felurile. Îmi plac graba din care rar se ostoaie cineva să se uite în jur, freamătul, nerăbdarea, privirile fixe către peroane şi tabele, pupilele dilatate.
Uneori câte unu’ se mai opreşte să se uite în jur, să studieze. De cele mai multe ori este hoţ.
În toate gările, în toate trenurile, oamenii simt nevoia să intre în vorbă, să-ţi povestească, să-ţi spună viaţa şi necazurile, să-ţi împărtăşească cele mai nebuneşti secrete pe care le au. Se simt toţi apăraţi de decor, de gândul că nu te vor mai vedea niciodată; aruncă şi împovărează cu gândurile lor, împrăstie suflete în buzunarele necunoscuţilor din faţă.
Într-un an, am plecat pe 1 ianuarie de la un Revelion pe care l-am făcut la Zărneşti şi în noaptea aia am rămas în Gara de Nord. Una dintre cele mai ciudate faune pe care mi-a fost dat să o văd în viaţa mea părea că se strânsese atunci, acolo. Gardienii au băgat de câteva ori capul in sala de aşteptare, au ascultat un pic poveştile, apoi ne-au lăsat în pace.
Instinctiv, la un moment dat, ne-am adunat pe o bancă trei persoane: eu, o bătrânică cochetă şi ţicnită, un tânăr pe jumătate ciudat, pe jumătate dubios. Până dimineaţa, tânărul pe care nu am aflat niciodată cum îl cheamă m-a desenat non stop. Avea un caiet jerpelit în care şi-a notat tot felu’ de lucruri şi în care a desenat. Nu a vrut să îmi arate când l-am rugat, a vorbit foarte puţin toată noaptea. Se uita la mine, zâmbea şi desena. Atât mi-a spus: că mă desenează ca să nu mă uite.
Bătrâna a vorbit neîntrerupt, mi-a povestit, mi-a explicat o mulţime de lucruri, pe ton neutru şi liniar. Vorbeam toţi trei în şoaptă, aplecaţi conspirativ unul spre celălat, deşi nu avea cine să ne audă; împărţeam taine. Eram doar noi trei pierduţi de lume în haloul de lumină chioară şi lăptoasă.
O bucată de timp, a vorbit doar bătrâna. Eu scriam, tânărul desena aşezat lălâu în scaunul lui. Nu părea să o deranjeze că nu o ascultă nimeni. Zâmbea şi povestea. M-am oprit din scris şi am ascultat-o. Nu-mi mai amintesc decât că la un moment dat mi-a spus că singurul lucru pe care îl ai împotriva tuturor este zâmbetul. Cu asta nimeni nu poate să se lupte, nimeni nu ştie cum. Pare un clişeu prăfuit, dar rostit de ea, în atmosfera fantomatică a Gării de Nord, pe 2 ianuarie la patru dimineaţa dădea impresia că a găsit adevărurile supreme ale vieţii, că te invaţă matusalemic să te aperi de tot şi de toate.
Nu mai ştiu care, cum, în ce ordine şi direcţie au plecat. Când m-am suit în trenul de la ora şase spre Constanţa am adormit aproape imediat. Era cald şi timpul trecea altfel înăbuşit în zăpada care căzuse peste noapte.
O clipă am crezut că i-am visat, că mi i-am imaginat. Am deschis caietul în care îi povestisem. Erau acolo. Ar trebui să caut caietul de atunci, să-i reîntâlnesc. Mi-e dor de ei.



TOTOŞII ROŞII

Cea mai mare parte a zilei mi-o petrec într-o zonă recunoscută pentru cârciumi, cafenele şi locante de pierzanie şi videochat. Zilele trecute ies să iau mâncare. Aşteptam o colegă în faţa magazinului şi când colo, să vezi minune.
O apariţie care ne-a tăiat răsuflarea îşi poartă paşii din magazin spre taxiul ce aştepta la marginea trotuarului. Sinceră să fiu mă aşteptam să cotească în fugă spre vreo scară de bloc, dar nu dumneaei avea cu totu’ alt traseu.
Nimic ieşit din comun până aici, doar că suava făptură cu păr neted lung şi negru, era înveşmântată într-un pufos şi roşu halat de baie, de o lungime, hai sa-i zic mai bine scurtime ameţitoare. Adică abia îi acoperea fundu’, asta vreau să spun.
Bun, m-aş fi împăcat eu cu halatul de baie roşu, scurt şi pufos, numai că era încălţată cu o pereche de totoşi roz, cum altfel, pufoşi şi ei, sub formă de căţel.
Treaba asta n-am înţeles-o prea bine, fiindcă totoşul fiind voluminos din fire îi impunea domnişoarei un mers haios, legănat şi crăcănat, de raţă.
Altfel, am apreciat că era machiată minuţios şi că avea pe mâna stângă o poşeta albastră, poşetă ce nu putea fi purtată altfel decât, logic, bot de raţă. Îmi închipui că ştiţi postura de pe bulivar’ : antebraţ ridicat paralel cu trunchiul, încheietură căzută neglijent şi nefiresc, perpendicular pe antebraţ, gentuţa suspendată undeva în zonă.
În fine, o clipă, aşa apariţie m-a lăsat fără cuvinte. Am mulţumit în gând că nu-s bărbat şi am făcut repede cu limba trei cruci în cerul gurii. Doamne-ajută, zic în gând, apără şi păzeşte, dă-mi mintea cea de pe urmă.
Mi-am făcut în minte zeci de scenarii, unde s-o fi ducând domnia sa costumată aşa de gală ziua în amiaza mare? Dacă ar fi fost dis de dimineaţă m-aş fi putut gândi că a furat-o peisajul, sau a surprins-o nevasta venită acasă pe nepusă masă. Nici nu avea în mână vreo plasă cu cartofi, măcar ziceai băi, a rămas fără materie primă pentru tocană.
Parcă acum îmi pare rău că nu m-am dus după ea să o întreb. M-a luat prin surprindere traseul, că nu mă aşteptam să iasă in stradă.
Îmi zic băi, am prejudecăţi şi judec oamenii aşa de-a-n boulea. O fi fost femeia împinsă de vreo urgenţă şi io stau ca o ţaţă la colţ şi emit păreri. Pai bine-mi şade mie, jună cu pretenţii?
Frate, da’ totuşi, măcar fundu’ de i l-ar fi acoperit ca lumea halatul ăla şi poate nu m-aş mai fi uitat la totoşi.

NESIMŢIT DE SIMPLU

Uneori, e nesimţit de simplu sa fii fericit.
Te uiţi la farfuria cu paste perfecte cu somon pe care le-ai pregătit, la mulţumirea din ochii persoanei cu care le împarţi şi te întrebi ce naiba ai făcut bun pe lumea asta, de uneori e atât de nesimţit de simplu să fii fericit.
Altădată, stai într-o după amiază de duminică, cum numai pictată ai putea-o înţelege, cu cei mai dragi dintre toţi lângă tine, alegi tort pentru o nuntă şi te gândeşti, în momentul ăla, de linişte şi mulţumire, că aşa trebuie să arate fericirea.
Nu contează că deşi e toamnă, încă mai arde soarele şi te pişcă un pic la faţă. Iei ochelarii de soare ai cuiva de la masă, îi pui peste ochelarii de vedere, înjuri în gând că nu vezi şi tu ca alţi oameni, înjuri în gând chelneriţa care, după ce că nu şi-a notat să-ţi aducă cafea, a apărut într-un final cu o pişoarcă vag cafenie şi fără gust; îţi trece. Stai răsturnat nesimţit în scaun, cu capul sprijinit de spătar, faci ochii roată şi realizezi că sunt toţi acolo, că sunt bine, că râd toţi, că urmeaza să se întâmple o nuntă, că se va naşte un copil.
În clipa în care îţi trec toate astea de-a valma prin minte, te sună mama, să îţi spună fix nimic. Nu conteaza; nu îţi mai pierzi răbdarea cu ea, te bucuri că are cine să te sune, că e încă acolo, că la trei, într-o duminică după amiază te sună să-ţi spună fix nimic. E încă acolo.
Mai iei aşa, într-o doară o linguriţă din prăjiturile care nu au rămas pe lista scurtă pentru tort – pe celelalte le va termina mireasa – mousse de ciocolată şi nici nu mai contează ce. Sunt toţi acolo şi sunt bine. Râd. După toate câte au fost, râd toţi, vorbind nimicuri.
Te gândeşti că într-o zi chiar o sa trebuiască să faci pastele alea. Pofteşti la ele de atâta vreme. Îţi aminteşti că acum ceva timp te-a întrebat cineva dacă ai învăţat să faci paste de la fostul iubit, italianul ăla cu care ai fost. Da de unde. Ai văzut cândva o reţetă pe internet.
Toamna curge mai departe şi în pomul din faţă, care a început să se îngălbenească, să-i cadă frunzle, e atârnată o căsuţă viu colorată, pentru păsări . Are intrarea atât de mică încât te întrebi ce păsări s-ar putea adăposti acolo. Probabil o vrabie mai silfidă. Nu contează, or să se descurce ele cumva.
Uneori, stai în autobuzul ticsit cu oameni rău mirositori şi dintr-o dată la semafor, lânga autobuz apare o maşină cu cineva la care te gândeşti destul de mult în ultima vreme. Nu are cum să te vadă, butonează absent telefonul, autobuzul e aglomerat. Se face verde şi dispare, mergând cumva, în aceeaşi direcţie cu tine. Zâmbeşti; să fie forţa de atracţie a gândului? În coincidenţe nu mai crezi. Nici nu mai contează. Autobuzul e prea lent ca să-l mai prindă la următorul semafor, dar îţi dai seama că fix în clipa aia ai fost fericit. Nici nu mai contează motivele.
Alteori, stai zgribulit în staţie dimineaţa, laşi câteodată să treacă aiurea autobuzele, numai ca să mai asişti încă o dată la cea mai frumoasă scenă pe care ţi-a fost dat să o vezi in ultima vreme. De undeva, apar în staţie doi puşti: cel mic are vreo şase-şapte ani, cel mare nu mai mult de unsprezece. Merg la şcoală în direcţii diferite, cel mic pe jos, cel mare cu autobuzul. Stau împreună în staţie până apare autobuzul fratelui mare, care înainte de a se sui îl strânge pe cel mic în braţe, îl sărută pe frunte, apoi îi ciufuleşte parul şi îi spune câteva vorbe, invariabil în ordinea asta. Absolut de fiecare dată şoferii îi aşteaptă să îşi termine ritualul. Cel mic porneşte spre şcoala, celălalt se suie în autobuz. Nu ai niciodată curaj să te apropii de ei să îi auzi ce îşi spun. Stai la distanţă, de cele mai multe ori cu ochii în lacrimi şi îţi dai seama că privindu-i pe acei doi fraţi eşti pur şi simplu fericit. Nu e nevoie de nimic mai mult ca să îti începi dimineaţa. E dovada simplă că dincolo de tot şi de toate, se poate.
Alteori, nu ai nevoie decât de cerul răsăritului, colorat de un pictor dement; se văd nu prea departe turlele Caşinului, pete întunecate în nebunia de culori. Nu ai nevoie de mai mult să rămâi atârnat în balcon în răcoarea umedă a dimineţii. Atunci, fericirea e nesimţit de simplă, îţi dai seama ce norocos eşti că nu vezi în faţa ochilor un alt bloc şi nu îti mai trebuie nimic altceva. Te gândeşti că seara, tot spectacolul se mută de partea cealaltă a blocului, stai la geamul din bucătărie şi în faţa ochilor ţi se desfăşoară în toată splendoarea Răpirea din Serai de pe peretele bunicii.
Uneori, e nesimţit de simplu. Doar uneori.

TĂCERE ŞI CARTOFI PRĂJITI

Mă gândeam la săptămâna asta care a trecut; uneori viaţa îţi pune în faţă nişte momente d-alea, gen Kodak, când nu-ţi vine decât să te scarpini în barbă (cine are; cine nu, improvizează) şi să spui: “Aiiii, băga-mi-aş pula” (din nou, cine are; cine nu, improvizează).
Mă gândesc în clipa asta la un milion de lucruri care s-au întâmplat, că de, când nu se întâmplă nimic, nu se întâmplă frate; când vin toate năvală, îţi faci listă la sfârşitul zilei, să nu uiţi.
A fost săptămâna asta înâlnirea de zece ani de la terminarea facultăţii. Oricât de înspăimântătoare a fost la un moment dat ideea, a fost un moment Kodak, de zile mari. Moment plin de clişee evident, plin de feţe sincere şi de îmbrăţişări d’alea adevărate, cu dor, plin de: “ce mă bucur să te văd”, “nu te-ai schimbat deloc”, “ce bine arăţi”, “nu mai ştiu cum te cheamă, da’ dacă eşti aici e clar că am fost colegi”, etc.
Au lipsit o grămadă de oameni care îmi sunt foarte dragi şi altă grămadă de oameni pe care aş fi vrut să-i văd, a fost ciudată revederea după atâta amar de vreme, cu aşa de multi oameni. Ne-am hlizit unii la alţii ca nişte cretini, am râs cu lacrimi, ne-am amintit o grămadă de tâmpenii, vise, inimi frânte şi examene,  m-am convins, din nou, că unele lucruri nu se schimbă niciodată, sunt sigură că aşa vor fi şi la întâlnirea de douăzeci de ani.
A fost săptămâna asta un fel de buclă ciudată în timp, un moment d-ăla, când viaţa parcă se înnoadă şi fix în acelaşi loc şi în acelaşi mod se întâmplă fix acelaşi lucru care s-a mai întâmplat fix acum nişte ani, vreo şapte, şi rămâi năuc, că parcă nu are cum să fie aşa, că parcă e un vis prost, că parcă dacă nu ar fi nişte oameni care ştiu, ceilalţi te-ar crede nebun.
Şi a mai fost o buclă ciudată, când după nişte ani, vreo douăzeci, îţi apare în faţa ochilor, de nicăieri, un om pe care l-ai iubit cândva, în felul tău ăla tăcut, şters-adolescentin, fără cuvinte şi fără semne. Ţi se înmoaie genunchii şi te trec năduşelile, exact ca acum douăzeci de ani când îl vedeai. Mda, curată nostalgie dom’ le!
Şi după săptămâna asta nu mai cred că “dragostea este un câine venit din iad”. Spun asta, după ce am văzut doi oameni, trecuţi de prima tinereţe, cu muşcături adânci ale vieţii în suflete, care ştiu să se privească cu nesfârşită dragoste şi tandreţe.
Da, domnule, deci se poate! Cumva, în felul ei tainic, iubirea ştie să îşi facă loc în orice cotlon, să pună betadină peste răni, să dezinfecteze şi să cureţe, să fie cel mai bun antiseptic pentru orice, să împlinească. Mi s-au tăiat genunchii când i-am auzit. Mi-au dat speranţa că nu mereu te afli de partea greşită a poveştii, că într-un final se poate, există.
Am descoperit că sunt oameni cu care ai milioane de lucruri în comun, vorbeşti cu ei după ani de tăcere de ca şi cum azi dimineaţă v-aţi luat “la revedere” în acelaşti 282 ticsit, oameni cu care împarţi aceleaşi supape de păstrat mintea limpede, deşi habar nu aveai. Doamne, ce bine e! Parcă ţi se relaxează dintr-o dată toţi muşchii. Mie îmi cad umerii când nu mai port povara măştilor, mă agăţ de gâtul lor, respir adânc şi mulţumesc în gând.
Şi mai sunt momente, când de undeva de la capătul lumii, vine spre tine, exact atunci când ai nevoie, mesajul din sticlă, mesajul ăla de speranţă care îţi spune exact ce ai nevoie să auzi, atunci când te doare mai tare. Să juri, nu alta, că îngerul tău păzitor ţi l-a pus în prag.
O săptămână în care să nu fi fost zi în care să nu fi înghiţit un rahat, din partea vieţii, sau a oamenilor de lângă tine, dar seara când tragi linie, când te întrebi tu, ca nimeni altcineva, “cum ţi-a fost ziua, fraiere?”, să înţelegi că ai şi râs mult şi senin, că ai tras linii şi ai încheiat etape, că ai învăţat, ai zâmbit printre lacrimi, ţi-ai recăpătat speranţa sau o gură de aer, că ai mai câştigat ceva, chiar şi numai săptămâna asta.
Mulţumesc în fiecare seară oamenilor cu care nu am nevoie de cuvinte, nici măcar de cuvinte simple, care pur şi simplu ştiu, înţeleg dintr-o privire, sau o nuanţă a respiraţiei. Pe unii îi sperie. Habar nu au ce pierd, cât este de reconfortant ca la sfârşitul unei zile de tot căcatul cinva să ştie, fără să întrebe, fără să-i spui, că nimic nu ţi-ar prinde mai bine ca o tigaie cu cartofi prăjiţi şi câteva ore de tăcere.

OCHIUL MEU STANG

Mă tot întreb ce voi face în ziua în care mi se vor termina poveştile. Oare este posibil ca poveştile să ia într-o bună zi sfârsit? Despre ce o să vă mai povestesc atunci?
Să vă povestesc despre mine? Nu cred că are sens; e plictisitor. Ce e de ştiut despre mine s-a strâns în postările de până acum. Cea-mai-frumoasă-fată-cu-un-ochi-pe-jumătate-închis, ochi care se mai închide în fiecare zi câte puţin peste mine şi sufletul meu; care încă se mai gândeşte la taică-su, după atâţia ani; care a avut un an douămiitreişpe de toată groaza, şi cu asta am terminat.
Ochiul ăsta, ochiul meu stâng, nu mă lasă să uit nimic. De ficare dată când mă uit în oglindă, îmi amintesc tot, indiferent cât de tare mă chinui să ignor, să uit, să trec peste, e mereu acolo, îmi bântuie coşmarurile. E parte din mine şi nu mai am cum să-l dau deoparte. Ar trebui să facem pace după cinci ani, să nu ne mai duşmănim cu atâta patimă.
Nu sunt tristă şi pesimistă cum îmi spunea cineva zilele trecute. Poate doar scriu cam leşinat şi fără forţă, dar îmi place să îmi amintesc toate poveştile copilăriei, îmi place să vă spun, să readuc la viaţă personajele mele de poveste. Ştiu că pentru alţii nu înseamnă nimic, sau înseamnă prea puţin.
Îmi creşte inima când celor care au avut aceeaşi copilărie ca şi mine le trezesc la viaţă amintirile; cei mai mulţi uitaseră.
Sunt nostalgică incurabilă a vremurilor când ochiul meu stâng era deschis spre tot, spre orice, când tata îmi spunea poveşti în curte şi ne făceam în fiecare vară planuri să mergem la licurici.
Nu am pretenţii să scriu aici Amintiri din Copilărie, dar parcă parfumul ăla prea degrabă se risipeşte, prea ne-am risipit toţi şi am uitat.
Ce voi face când voi termina poveştile?
Nu cred că ştiu să inventez, dar până la urmă voi învăţa să fac şi asta. În acea zi voi şti să spun poveşti suprarealiste despre iubirile mele cuminţi, despre frumuseţea din mine, despre vieţile mele paralele ca filele de carte. În ziua în care voi învăţa să inventez, să-mi scriu poveştile în vieţile altor personaje, atunci, abia atunci se va deschide din nou şi ochiul meu stâng. Măcar în sufletul meu şi tot se va deschide.

FEREASTRA

Dincolo de geamul ăla se întâmpla lumea, dincolo era Ţara Minunilor şi de cele mai multe ori, ei îi era frică.
Stătea cu nasul lipit de fereastră, se uita afară şi pe suflarea caldă, lipită de geam desena stângaci flori. Giurgiuveaua albă a geamului, vopsită şi chituită în fiecare toamnă, să nu bage crivăţul zăpadă în casă, mirosea mereu frumos, a lemn umed şi curat.
La început, în faţa geamului era vişinul, cel care dirija anotimpurile, în care în fiecare vară se suia să se joace, să fugă de răutăţile copiilor de pe stradă. Stătea acolo ore în şir, până o strigau la masă. Era turnul ei, pe care nu îl cucerea nimeni. Uneori ar fi vrut, dar a înţeles repede că nu interesează pe nimeni. Se închidea ermetic printre umbrele verzi şi visa.
O lăsau acolo, bucuroşi că în arşiţa verii nu “umple strada”, o ştiau la umbră, cuminte în curte. Iarna, vişinul se ascundea sub zăpadă şi nu avea cum să ajungă să se suie în el, visa mereu la vara ce urma sa vină; stătea în spatele ferestrei desenate cu flori de gheaţă, prin care intra în casă o lumină lăptoasă.
Când nu a mai fost vişinul bătrân, orizontul s-a închis brusc, nu se mai vedea până dincolo de colţul străzii. Au tăiat pomul şi au ridicat în locul lui un garaj urât, din placaj, l-au vopsit cu grund vişiniu. Fereastra rămăsese la locul ei, doar desenele de pe geam s-au schimbat, în timp a învăţat să deseneze pescăruşi.
La un moment dat a încetat să mai stea cu nasul lipit de sticlă, ocolea cu grijă, de la distanţă fereastra care nu mai dădea spre nicăieri, ieşea pe scări, în faţa casei. De acolo vedea cum plouă, uneori stătea să vadă cum viscolul învârtejeşte zăpada în poarta cu balamaua stricată, de acolo a descoperit mirosul străzii, tei cu aromă de şuberek cald, de acolo se vedea măcar până la Mazis Alai în curte.
Privea acum fereastra de pe partea cealaltă a casei şi îşi amintea că mai demult îi era frică, dar că ştia să deseneze pescăruşi zburând pe sticlă.
Îşi amintea că nu i-a cucerit nimeni turnul, i l-au dărămat într-o bună zi cu toporul. A plâns pe ascuns în gangul din spatele casei, să nu o vadă nimeni pentru că toţi erau bucuroşi; doar ea nu înţelegea de ce şi nu îi explicau. A ieşit de acolo cu ochii închişi să nu vadă locul gol care o durea ca o rană. A trebuit să îi deschidă, până la urmă, ca să vadă frunzele căzute pe jos, deşertul rămas în urmă.
Îşi amintea tot, stătea pe scări, camuflată în umbra unui colţ. O lăsau şi acolo în pace. Nu era chiar ca în turn, dar măcar tăceau toţi. Fereastra o privea pieziş, oglindind în asfinţit placajul urât al garajului.
Şi au mai trecut iar nişte ani. Le-a spus că vrea să plece, că o strânge oraşul ca într-o menghină, că nu mai poate respira.
Au privit-o fără să înţeleagă şi au lăsat-o să se ducă. Inainte să iasă din casă cu maică-sa, cărând greu bagajele spre gară şi-a mai lipit încă o dată nasul de geam şi a desenat stângaci ca întotdeauna un pescăruş.
Când a venit prima dată acasă a văzut că îi puseseră gratii ferestrei care dădea spre nicăieri. Prea târziu; ea deja plecase.

PLOAIA

M-a întrebat cineva zilele trecute dacă-mi plac furtunile. De fapt nu întreba, pentru că ştia sigur; verifica doar, să vadă dacă are dreptate. Tocmai fulgerase şi o lumină neobişnuită, cumva orizontală brăzdase cerul, dincolo de parbrizul maşinii. Ador furtuna, îmi place ploaia de mor. Cred că, cu cât plouă mai violent, cu atât mai bine. Iubesc mirosul ploii şi zgomotul pe care îl fac picăturile lovind frunzele.
Când eram mica, fugeam din casă să văd cum se preling fulgerele prin paratrăznetul cel mare de pe Casa Armatei, să văd în curte jgheaburile pline cum gâlgâie, să aud viţa de vie biciuită de picăturile de ploaie, să mă înfior la ficare tunet care spărgea cerul.
Nu mă interesa nimic. Stăteam pe scări, cu mintea golită, îmi amintesc şi acum cu câtă poftă inhalam mirosul de ploaie curată. Ieşeam în faţa porţii şi de sus veneau spre Kemal-Agi-Amet şuvoaie repezi, pe care puneam bărcuţe de hârtie, frunze, coji. La colţ eşua mereu o întreagă flotă, săream cu picioarele goale în bălţi, arătam ca nişte pisoi uzi, scoşi din butoiul cu murături.
Apoi creşti, ajungi, nici tu nu mai ştii exact cum, într-un Bucureşti unde plouă murdar, unde nu ai făcut niciodată bărcuţe la marginea trotuarului, unde frunzele lovite de ploaie sună fals, nu cântă cum ţineai tu minte şi te întreabă cineva, cineva de nicăieri, dacă îti plac furtunile.
Mai stai un timp şi într-o altă seară te apuci să povesteşti, despre furtuni, despre ploaie, despre jgheabul de la marginea trotuarului. Nu că ar fi cine ştie ce, dar simţi uneori, că dacă nu povesteşti, dacă se întâmplă să uiţi, mori. Nu ai cum altfel.
E ca atunci când respiri greu într-o zi cu arşiţă, captiv între betoane şi dintr-o dată un fulger crapă cerul orizontal în faţa ta, lumina ţi se oglindeşte în lentilele ochelarilor şi tu ciuleşti urechea. Poate de data asta ai să auzi din nou cântecul viţei de vie sub stropi.

MARTI

Deci…stau, scriu, şterg, scriu din nou, ma învârt în cerc ca o nebună şi foaia rămâne albă în urma mea. Nu e prima oară când mi se întâmplă asta, si de fiecare dată mă încearcă teama, de fiecare dată mă gândesc dacă gata, dacă a secat rezervorul şi eu nu am fost pe fază, dacă s-a terminat. Ca şi cum poţi să ştii când e gata.
De multe ori am scris porcării, fără cap şi fără coadă, de multe ori am preferat să nu scriu nimic. În ultima vreme mi s-a întâmplat destul de des să nu pot pune pe foaie niciun gând coerent şi mereu m-am gândit că nu m-am străduit de ajuns, că nu m-am luat la trântă suficient cu foaia din faţă. Cică, spun unii mai deştepţi şi mai experimentaţi, dacă nu te găseşte inspiraţia, pleci tu să o cauţi pe ea.
Mă gândeam azi, ce naiba făceam când eram mică şi nu îmi dădea nimic prin cap? Râdeam, sufeream aiurea din dragoste sau aşa, de nemurirea sufletului. Habar nu am, cert este că simţeam, îmi imaginam lucruri până ajungeau să mă doară, să mă facă să mă chircesc.
Când eram acasă scriam cu pisica lângă mine. Am avut un motan la un moment dat, care stătea lângă mine pe masă şi-şi punea laba pe capacul stiloului, scria în acelaşi timp cu mine. M-am tot întrebat dacă o fi învăţat şi el să scrie, în felul ăla. Nu mi-a zis niciodată. Se uita la mine a toate ştiutor şi plictisit de moarte, cu o faţă d’ aia de uite-o şi pe fraiera asta ce se mai dă de ceasul morţii.
Inspiraţia nu venea de la pisic, venea din liniştea din jur, din timpul pe care îl aveam la dispoziţie ca să visez, pe care îl aveam la dispoziţie să îmi imaginez cum simt lucruri.
Acum nu mi le mai imaginez, le-am trăit, le simt, numai că gândurile nu mai vor să ia cuminţi forma cuvintelor, nu mai vor să curgă ordonate.
De fiecare dată mă refugiez printre foile albe ale caietelor mele. Dinozauri din alte vremuri, scrisul meu atât de urât, cerneala mereu neagră, siloul vişiniu pe care îl am de când mă ştiu, serile goale, cum este şi asta, când mai ascult muzică la întâmplare, mai citesc câteva rânduri dintr-o carte, mă mai gândesc la “el”, care “el” s-o nimeri în zonă în momentele alea, închid ochii şi tac. Oare cum era atunci când nu ştiam nimic, doar îmi imaginam că ştiu, că ştiu cum este. Mă ascund printre caiete şi povestesc lucrurile care dor, pentru ca mai apoi, dimineaţa să mai înalţ zidul cu o cărămidă, să mai astup cu grijă o spărtură.

Mi-e dor de tine ca de surâsul meu cel pierdut. Dacă aş mai putea, acum te-aş sorbi ca pe o picătură de stea, dar unde să te mai găsesc? Ai fugit cu veşnicia chircită-n buzunare, te-ai ascuns în văgăuni şi peşteri.
Te-am găsit într-o dimineaţă.
Dormeai.
Aveai picături de rouă în gene şi pe obraji, iar fire de iarbă îţi străluceau încurcate în păr, şi păreai atât de copil.
M-am aplecat şi am cules un bob de rouă; în el mă oglindeam eu, te oglindeai tu, dar amândoi, niciodata.
Ai mişcat mâna şi am văzut că de palmă ţi se lipise o frunză. Am desprins-o şi m-am cuibărit în braţele tale adormite. Am realizat ca miroseai a frunze şi a primăvară, şi te iubeam.
Te-ai ridicat încetişor, ţi-ai scuturat roua din gene şi ai mers mai departe.

Aşa scriam când eram mică, mult mai mică şi doar îmi imaginam că simt…dar, dacă totuşi, era motanul cel care scria?

CAND NE INVATA ALTII SA FIM NOI

Îmi spunea într-o zi un vechi prieten că în fiecare dimineaţă când se trezeste, primul lucru pe care îl face este să dea drumul foarte tare la muzică şi să danseze de bucurie că s-a mai trezit încă o data. Sinceră să fiu, atunci l-am crezut un pic ţicnit. Deşi mi se întâmplaseră atâtea şi aş fi putut înţelege ceva mai mult, am zâmbit; omul mi s-a părut un pic nebun. De atunci până acum am început să înţeleg din ce în ce mai bine.
Fiecare zi, aşa cum vine ea, cu plictiseală, banală, anostă, fără nimic deosebit, care poate nu îţi aduce nimic altfel, în care poate nu ai făcut nimic altfel, fiecare zi care îţi aduce o nouă dimineaţă ar trebui preţuită până ce storci din ea fiecare eon de bucurie. 
Suntem atât de idioţi încât facem să fie adevărate toate clişeele si imbecilităţile spuse de câte un neica nimeni de-a lungul timpului. Toţi anoştii au dreptate: nu preţuim decât când pierdem, nu înţelegem decât când ne aruncă alţii cu prostia în faţă, nu mai putem decât atunci când suntem morţi. Abia atunci.
Pâna atunci, putem absolut tot ce vrem. Nu este decât alegere. Nu te priveşte decât pe tine şi nimeni, indiferent cât de mult te iubeşte nu are dreptul să îţi spună altceva. Cu atât mai puţin, indiferent cât de mult te urăşte. 
Este dreptul tău să crăpi bocind, până simţi tu că este gata, până simţi tu că te-ai curăţat, indiferent că îţi spun alţii ca nu are sens, că trebuie să treci peste, că te consumi dintr-un rahat, că viaţa e mai mult de atât, sau că oamenii dintr-o mică ţară africană mor de foame. 
Este dreptul tău să te bucuri dintr-un rahat dacă pentru tine contează, să faci din nimicul ăla o enormitate, nu contează că lumea celorlalţi oameni este compusă din alte elemente, ai voie să râzi prosteşte până faci febră musculară, pentru că aşa ai tu chef, chiar dacă ceilalţi se uită la tine ca Rihanna la Dacie.
Toata lumea judecă la fundul tau orice, stau pe poziţie de prindere şi toacă tot: plângi prea mult, râzi prea mult, te enervezi prea repede, te consumi prea puţin, eşti prea superficial, te-ai dus prea repede la el, tragi prea mult de timp. Toată lumea te învaţă să ai răbdare, să fumezi mai puţin, să nu te mai enervezi, să simţi mai mult, să dansezi mai mult, să faci orice mai bine, mai mult, să simţi mâine, să faci mâine, dar nimeni nu ştie să îţi spună ce e de făcut dacă mâine nu mai vine, dacă mâine vine la pachet cu o tragedie. Nimeni nu ştie să îti spună cum e să trăiască o secundă în locul tău. 
Exista un loc al bucuriilor care ar fi trebuit să fie astăzi, al zâmbetelor pe care le-am băgat în buzunar, există un loc al măngâierilor după care tânjim, al săruturilor care s-au dus pe apa sâmbetei, numai pentru că mâine ar fi fost mai bun? Există măcar un singur deştept care să mă ducă acolo? De ce toată lumea ştie că numai că nu e bine aşa, dar atât de puţini ştiu să îti spună cum era mai bine?
Cum nu mai înveţi un cal bătrân să meargă în buiestru, nici eu nu pot fi învăţată să mă împac cu oamenii care se iau prea în serios, cu oamenii care scuipă unde au lins, sau ling unde au scuipat, cu oamenii care deşi nu înţeleg nimic sunt maeştri în toate.
Majoritatea ne-am plictisit să ne tot spună alţii cum ar fi varianta noastră îmbunătăţită. Prietene, ia-ţi maşina şi du-o la tunning, dacă vrei să schimbi ceva. Ăştia-s banii, ăsta-i omu’. Dacă nu îti place, pleacă în drumul tău, nu mă supăr, numai te rog, nu îmi mai spune la fiecare pas că trebuia să calc mai la stânga, ca trebuie să fac mai bine orice. Mă simt precum copilul ăla dintr-a doua care niciodată, indiferent ce-ar face nu poate să-l depăşească pe colegul de bancă. Nu mă motivezi şi sincer îţi spun: dacă nu îţi place nimic din ceea ce am eu de dat, vezi-ti de drum. Ştiu sigur că nu se naşte nimeni degeaba. Io zic să nu ţii locul ocupat, poate altcineva ar vrea să se cuibărească aici.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter