UNDE SE DUC POVEŞTILE CAND SE DUC

Se porneşte de la povestea unei iubiri care nu există. Adică, ea ar putea exista, doar că din varii motive, nu se materializează, sau nu s-a materializat până în momentul ăla. Cred că toţi avem poveşti d-astea care au murit în faşă; a fost un punct de care nu au putut trece. Ce facem cu ele ? Le punem în borcane cu formol pe rafturi şi ne mai uităm din când în când la ele, sau încercăm să le dăm viaţă cumva ?
Până unde este ok să forţezi mâna unei poveşti, cât tragi de ea cu forcepsul, pentru a o face să se întâmple?
Se spune că dacă vrei ceva trebuie să urmăreşti scopul acela până în pânzele albe, dar este în regulă să creezi o situaţie artificială, numai de dragul poveştii?
Nu sunt de acord nici să laşi lucrurile să îşi urmeze mişcarea browniană, fără să „intervii” asupra lor, pentru că uneori dacă nu „ghidezi” un pic mâna destinului nu se întâmplă decât un mare rahat.
Eu de fel sunt un personaj fatalist; sunt convinsă că indiferent ce faci nu ajungi decât în punctul în care trebuie să ajungi. Mi-a fost combătută opinia de-a lungul timpului de zeci de ori, dar nu am putut fi convinsă că lucrurile stau altfel. De aici plecând, mereu m-am întrebat dacă poveştile de iubire sunt construite, sau ele pur şi simplu ţi se întâmplă pentru că aşa „e scris”. Adică, e doar o iluzie că ghidezi mâna destinului, sau intervenţia ta e nulă, e doar o mare păcăleală?
Nefiind o persoană care crede în coincidenţe, sunt sigură că mereu există un scop şi o logică în spatele fiecărui lucru care ţi se întâmplă şi a fiecărei persoane pe care o întâlneşti, mă întreb de fiecare dată de ce îmi intersectez drumul cu câte cineva; fie şi numai pentru o zi, o săptămână, sau naiba ştie cât.
Adică eu, îl întâlnesc pe X în urma unui şir de întâmplări mai mult sau mai puţin ortodoxe, iar X, la un moment dat dispare din viaţa mea. Era X marea mea Poveste cu care viaţa doar mi-a dat pe la nas; trebuia să învăţ ceva de la omul ăla; trebuia să-l ţin lângă mine iar eu, în imbecilitatea mea fără margini, l-am lăsat să plece, sau nu?
Dacă stai să desenezi o hartă cu tot ceea ce ţi s-a întâmplat în viaţă în materie de oameni pe care i-ai întâlnit, ai să vezi că ei se împart în trei categorii: cei care au venit şi au rămas, sau dacă nu au rămas ei au rămas urmele pe care le-au lăsat; cei care au venit şi au rămas o bucată bună de vreme, şi-au pus oarecum o amprentă asupra ta – nu ai cum să negi asta şi cei care au venit şi au trecut într-o fracţiune de secundă, practic.
Nu-ţi dai seama prea bine care e treaba cu ei, au fost sau de fapt nu au fost, de ce a trebuit să îi găseşti şi apoi să dispară? Cele mai mari nedumeriri le am în legătură cu persoanele din categoria asta.
Sunt câţiva oameni care, deşi au fost mai mult ca un abur, o impresie de om (nu de Răsărit de Soare), mi-au zguduit sistemul din rădăcini. Care a fost rostul lor? De ce încă mă mai trezesc gândindu-mă la ei, de ce au fost şi în acelaşi timp nu au fost?
A apărut la un moment dat în viaţa mea un tip, pe vremea aia un băiat, pe care l-am văzut o dată. O  singură dată. Apoi, timp de aproape patru ani nu cred că a trecut măcar o zi fără să mă gândesc la el, fără să mă întreb ce a însemnat el şi care i-a fost sensul, pentru că eram şi încă mai sunt convinsă că nu a apărut întâmplător. Într-o bună zi, după ăştia patru ani m-am trezit cu el în faţa ochilor. Mi s-a făcut rău. Atât pot să spun: mi s-a făcut pur şi simplu rău. Nu îmi venea să cred că este acolo, deşi îl aşteptasem, cumva, în fiecare zi. Îl strigasem, îl căutasem.
Nu ştiam nimic despre el şi nici acum nu ştiu, am mai vorbit de câteva ori, am trăit de fiecare dată aceeaşi senzaţie stranie de ardere şi supranatural şi totuşi nu am făcut niciodată nimic să îi schimb traiectoria, să îl întorc din drum. Ştiu sigur că şi el aştepta un semn, pe care eu nu am ştiut, sau nu am putut, sau nu a trebuit să îl dau. Bun, şi atunci, ce căuta el acolo?
La fel ca el mai sunt şi alte personaje pe care le-am trăit cu mai mică intensitate, pe care le-am înţeles şi mai puţin, pe care nu am avut niciodată curajul să le întreb ce caută în viaţa mea şi mai ales, de ce nu s-au oprit din drum.
În ultima vreme personajele de genul ăsta s-au înmulţit. Mă uit în urma lor după ce pleacă, sau plec eu – nu mi-am dat încă seama şi parcă i-am visat pe toţi. Pur şi simplu nu rămâne nimic; un abur, un fum, o impresie de poveste care ar fi trebuit parcă să se nască, dar nu s-a nidat embrionul unde trebuie, cum trebuie.
Pun aburul pe care îl mai prind din urmă într-un borcan, îl aşez pe raft şi nu ştiu cum să îl etichetez, aşa că nu îi mai spun nicicum. Am un întreg dulap care se cheamă „Potenţială Poveste de Iubire Moartă Înainte de a se Naşte”.

O IMBRĂŢIŞARE SINCERĂ

Prima dată când am văzut tipi d’ăia cu „free hugs” a fost în 2007, în Piazza del Duomo din Florenţa. M-am uitat la ei, ca la nişte animale exotice. Nu înţelegeam cum funcţionează toată şandramaua, care e faza, ce vor ei de fapt, plus că nu prea prezentau încredere – erau doi inşi masivi, îmbrăcaţi army, plini de tatuaje şi piercinguri.
Tipul cu care eram atunci, m-a îndemnat să mă duc la unu’ dintre ei şi să-l iau în braţe, pur şi simplu. Mi-a luat mult până m-am urnit, dar până la urmă mi-am făcut curaj şi m-am dus. Pe măsură ce mă apropiam de el, pe faţa omului înflorea un zâmbet cum rar mi-a fost dat să văd, şi-a desfăcut braţele şi m-a aşteptat. L-am luat în braţe şi nu-mi mai amintesc decât că mi-a scăpat un suspin de sinceră uşurare şi bucurie faţă de această apropiere umană, atât de neobişnuită, atât de ciudată.
Privind în urmă, acum pot spune că, cu câteva excepţii, a fost cea mai sinceră îmbrăţişare de care am avut parte toată viaţa mea. Nu exagerez. Păstrez, evident, rezerva acelor excepţii amintite.
Oamenii te îmbrăţisează, ca să-ţi poată băga un cuţit în spate mai cu pricepere şi cu probabilitatea mai mică de a da greş; te îmbrăţişează pentru că au ei înşişi nevoie de un umăr pe care să plângă şi te nimereşti tu în zonă; te îmbrăţişează pentru a îţi crea ţie o zonă de confort astfel încât, ulterior să laşi scutul jos şi tot ei să fie în avantaj. Nu sunt cinică, din păcate, atunci când spun toate astea. Îmbrăţişările sincere, autentice, alea prin intermediul cărora oamenii chiar schimbă fluxuri de energii bune sunt rare. Al dracului de rare. Ajungi (ce tâmpenie) să te întrebi ce dracu’ vrea ăla de la tine de te ia în braţe cu atâta entuziasm.
În altă ordine de idei, nu ştiu dacă mai ţineţi minte porcăria aia de film care se numea „Ritualuri de Împerechere la Oameni”.
Altă treabă pe care nu pot să o înţeleg şi pace. Pentru ce atâta mis-en-scene de doi bani? Adică, stau şi mă întreb, la ce nivel de inteligenţă au ajuns oamenii, de nu mai ştiu cum să se păcălească unii pe alţii, de la asta se reduce totul – circ emoţional?
Mă întreb, pentru sănătatea psihică şi fizică a umanităţii, dacă lucrurile nu ar trebui să se desfăşoare mai simplu, pe genul „Măh îmi placi; aş cam vrea să ţi-o trag. Eşti de acord? Nu eşti?” „Nu mulţumesc”. Chapeau bas, la revedere şi să ai o viaţă frumoasă.
Bine, o să-mi spuneţi de farmecul cuceririi, de vânătoarea în sine, de magia atâtor momente care se vor pierde în pragmatismul ăsta fără perdea.
 Eu o să vă spun de atâtea suflete pârjolite, de atâta bătaie de joc, de atâtea minciuni fără rost. Adică te îndrăgosteşti ca boul şi ăleia îi încălzeşte altcineva patul acasă, tu nu ai fost decât un capriciu, şi viceversa. Păi nu ai fi vrut să ştii înainte în ce rahat te bagi? Să alegi conştient şi în deplină cunoştinţă de cauză dacă mănânci rahatul ăla cu linguriţa, sau cu polonicul, înainte să te ştergi elegant la gură? Sau măcar să ai posibilitatea de a spune, „Nu mulţumesc; sunt sătul”.
Nu, nu se poate. Noi tre’ să ne jucăm, să ne muşcăm singuri de fund, să ne învârtim în jurul cozii şi să ne ascundem după degete. De parcă îşi imaginează cineva că suntem toţi o naţie, o generaţie de onanişti, care aşteptăm cuminţi sufletul pereche. Cum dracu să găseşti un suflet pereche găzduit într-un trup „nepereche”. Cine pe cine minte şi de ce naiba ne imaginăm că ălălalt crede?
Păi nu se poate. Facem teatru de păpuşi, ne minţim pe faţă, ne mai şi lăsăm minţiţi, ne mai împiedicăm, că aşa ştim de acasă, nu poţi să zici din prima „Da”; ieşim de minim trei ori la cafea, apă plată, sau ce-o mai fi acolo zeama din ceaşcă sau pahar, că tre’ să jucăm rolul, să creem cadrul.
Care e toată faza? Cineva rămâne, invariabil, cu buza umflată, pentru că nu se poate împiedică să presupună, să creadă, să spere că poate, totuşi…
Ajung la concluzia că cel mai greu pe lumea asta obţii o îmbrăţişare sinceră şi un futai cinstit!

NAVAJO

« Doamne oare de ce mi-e bine, când sunt departe de mine ? » A.M.
Mi-a atras atenţia acest rând, pentru că sunt o persoană care a încercat ambele variante, şi încă ceva la mijloc. Nu mi-e bine nicicum.
Nu mi-e bine departe, pentru că mă uit. Nu are cum să-ţi fie bine lângă uitare. Nu are cum să îţi fie bine când nu ştii cine eşti, când încerci să uiţi şi să te transformi complet fără a mai păstra vreo fărâmă din tine. Nu poţi fi bine când vrei să pleci de lângă tine fără ca măcar să îţi iei la revedere. Nu mi-e bine departe de mine pentru că abia atunci sunt cu adevărat singură. Nu îmi ţine nimic de cald, niciun gând, nicio amintire.
Nu mi-e bine aproape de mine pentru că mă înspăimântă toţi demonii şi neputinţele pe care le ascund. Le ascund mai ales de mine. Ştii cum este când încerci să înghesui un balon într-un cub mult mai mic? Pe undeva scapă, mereu sfidător, până când bubuie din cauza presiunii. Aruncă în aer cubul, iar tu, invariabil te sperii, deşi pe undeva te gândeai că e posibil să se întâmple şi asta.
Am încercat să îmi prelungesc cumva braţele, să mă iau de mână de departe, să nu mă apropii prea mult, dar să mă port în continuare, pe drumul meu. M-am apropiat uneori, doar uneori, suficient cât să mă ajut să sar pârleazul. Nu ţi-e prea bine când te apropii şi ştii, cu spaimă, că poţi vedea mai bine decât oricine, în oglinda dublă a sinelui toată frumuseţea şi toată urâţenia, deopotrivă. Aşa că am fugit.
Am încercat alteori să îmi acopăr sufletul cu un văl, ca un hijab, să mă apropii de el aşa ascuns şi nu prea, cum era, să-l ştiu lângă mine cuminte, decent, smerit. M-am putut apropia doar până i-am văzut ochii, până când luminile din ochii sufletului meu mi-au spus tot ceea ce era de spus. Cu cruzime şi răceală, mi-au povestit tot ceea ce era ascuns sub văl. Şi am fugit iar, strâmb cum fug eu de obicei, ca un om beat.
Am încercat să tac, să nu-mi vorbesc, să nu-mi pun întrebări. M-a asurzit tăcerea. Am încercat să-mi vorbesc, să îmi ţip, să îmi spun poveşti, să îmi şoptesc tandru, iar atunci m-au asurzit propriile mele cuvinte.
Am încercat să scriu, pentru că nu mi se pare prea zgomotoasă aşternerea cernelei pe hârtie, să mă văd de aproape fără să mă privesc în ochi, să mă povestesc mie însămi, într-un mod care să nu îmi adăncească rănile. Abia atunci am reuşit. Doar aşa, cu nesfârşită tandreţe şi precauţii, ca un vânător navajo m-am apropiat de mine şi uneori, am reuşit să mă prind.
Singura capcană în care poţi cădea este a ta. Din capcanele celorlalţi poţi scăpa, dacă nu îţi sudezi, tot tu zăbrele între gânduri şi cer. Toate neputinţele şi fricile se spulberă, nu sub hijab, ci cu viclenia propriilor tale gânduri.
Mereu, undeva, este o potecă, nici prea aproape, nici prea departe, care să ştie a te purta către tine, să nu pârjoleşti totul în urma ta şi mai cu seamă, înaintea ta. Acea potecă nu va fi niciodată suficient de bătătorită sau desţelenită, vei munci mult la ea, dar în primul rând şi cel mai greu este că îţi trebuie răbdare să o dibui.

BĂI EMOŢIONALULE

Nu ar trebui să fie aşa de greu de înţeles; ar trebui să fie simplu şi limpede ca lumina zilei, noţiuni elementare, simple, care să stea la baza pe care este construit fiecare om. Totuşi, nu este aşa şi să mor dacă înţeleg pe ce se sprijină lumea asta de mai stă dracu’ în picioare.
Prietenia, şi dincolo de ea, pornind mai de la bază, noţiunea de a dărui, sunt drămuite cu ocaua mică. Nu văd nicio luminiţă spre capătul tunelului, ba chiar este din ce în ce mai întuneric.
Asta este una; partea ciudată vine atunci când în schimb, oamenii se aşteaptă să primească cu ocaua mare.
Micul îndreptar de „băi handicapaţilor emoţional” ce sunteţi, trebuie să pornească aşa: ce simţi tu mă nene? Eşti în stare să descifrezi? Simţi că te trage aţa în vreun fel către omul celălalt? Ok, atunci află de la mine că este profund eronat să aştepţi ceva mai întâi şi abia apoi să dai tu. E total greşit să dai cu ţârâita, aşteptând să pui pe un taler ceea ce primeşti, ca să dai cu aceeaşi măsură înapoi. Se întâmplă, să fie nevoie de „investiţii” de ani buni înainte să primeşti ceva înapoi. De multe ori, se întâmplă ca subiectul darurilor tale să fie pur şi simplu o vită nepăsătoare. Crede-mă pe cuvânt, dacă nu de acolo, cu siguranţă de la altcineva se va întoarce către tine înzecit ceea ce ai dat. Ar trebui să nu ne mai fie frică să investim în oameni. Din păcate, pe mulţi ne contrazic evidenţele, viaţa şi personajele sinistre întâlnite în drum.
Nu îi înţeleg pe cei care aşteaptă. Aştepţi ce, prietene? Ziua de apoi? Nu o să îţi dea nimeni nimic de-a gata. Nu îi înţeleg pe cei care nu merg cu braţele deschise, care nu îşi ţin sufletul şi telefonul deschise şi apoi se plâng că nu îi sună nimeni.
Mai ales, nu îi înţeleg pe cei cărora doar li se cuvine. Adică, la drept vorbind, cu ce eşti tu mai cu moţ? Ce te recomandă? Dacă este doar egoismul, poţi să te duci în lume, „dragă” fiinţă supraevaluată, hrănită cu nectar de ego. Cred că pe undeva există un oraş făcut special pentru cei ca tine. V-aţi înţelege de minune voi între voi acolo.
Lucrurile ar trebui să se întâmple puţin altfel: crezi în cineva, ai un feeling cât de mic acolo, câteodată nu ţi-l poţi explica nici ţie? Lasă armura jos şi ia-o înainte. Nimic rău nu poate veni din asta. În cel mai rău caz mai înveţi ceva, sau îţi iei o palmă peste ochi. Se mai întâmplă ca cei către care îţi îndrepţi tu atenţia şi deschiderea să nu aibă, pur şi simplu, nevoie de nimic din ceea ce ai tu de dat, sau se mai poate întâmpla ca locul să fie ocupat, să nu mai fie loc în viaţa acelei persoane şi pentru tine. Ia-o ca pe o învăţătură şi atât; nimic nu îţi dă dreptul să porţi ranchiună umanitaţii.
Nu frate. Toată lumea aşteaptă. Aşteaptă să le dai, să te prindă la cotitură să îţi demonstreze cine sunt ei şi ce de neînlocuit sunt, aşteaptă să îţi ia banii, sufletul, îţi pândesc moştenirile, li se cuvin timpul şi atenţia ta şi când tre’ să dea ceva în schimb, nu au. Atât pot spune. Nu au nimic, dar absolut nimic. Bine, ar mai avea nevoie de una, de alta, da’ asta nu se pune. Nu au timp, nu au bani, nu au energie, nu au chef, nu au disponibilitate, nu au hârtie de la împărăţie, nu au dispoziţie, nu au voie de la nevastă sau bărbat, nu au nici măcar un zâmbet sau o vorbă bună. Băi nene, da’ chiar nimic? Cu tot ceea ce aţi primit până acum ce dracu aţi făcut? În care gaură ferită de soare aţi îndesat tot spre bună păstrare?
Parcă îi aud pe ai mei când eram mică şi nu mă lăsau să port hainele „alea bune”, că le stric. Ghici ce? Absolut toate mi-au rămas mici, nu le-am purtat mai mult de o dată, un Paşte sau un Crăciun. Au mai stat o bucată de vreme în dulap şi până la urmă le-am dat că nu mai era loc de nimic.
Ştiu că sună ciudat, dar banii şi sentimentele tre’ rulate. Nu în felul ăla în care rulezi un cui, ci în felul ăla iei-dai, dai-iei. Un du-te vino care să îţi reîmprospăteze sângele şi suflul. Dacă le ţii acolo se mucegăiesc, îşi pierd valoarea şi nu mai sunt bune de nimic. Da’ nu uita: cere numai după ce ai dat tot ce ai ştiut tu că poţi mai mult şi mai bine.
Nu îi înţeleg pe cei cărora amărala şi trădarea unora i-a făcut să întoarcă armele. E nevoie de bine. E atâta nevoie de bine, încât am senzaţia că fără ei nu se poate, că fiecare e o pierdere iremediabilă.
Încerc să-i înţeleg şi pe cei cărora li se potriveşte vorba aia: „dacă n-au avut măh când erau mici…”. Acum strâng, adună, de frică să nu sărăcească, un fel de Hagi Tudose; nu dau, dar se pricep de minune la strâns. Culegătorii perfecţi.
Cei mai răi, oricum sunt cei care dau cu ţârâita, pentru că în perversitatea gândirii lor sunt conduşi ideea că de muştele se strâng la miere, nu la fiere şi dau cât să amăgească, atât cât şi-au calculat ei că le aduce înzecit înapoi.
Nu merge aşa fraţii mei. Nu vă păgubiţi decât pe voi. Până la urmă şi ultimul naiv se trezeşte din visare şi închide robinetul. Cred că cea mai grea pedeapsă pentru cei ca voi este că la final nu mai aveţi cu cine să împărtăşiţi nimic. Ştiţi ce e ăla nimic? Nu ştiţi? Cam ceea ce aţi dat voi celorlalţi!

SACADAT II

Deschid ochii cu greu. Pe geam, nu intră decât lumina murdară de iarnă, răpăiala din ferestre şi zgomotul străzii, ca o maşină de spălat cu centrifuga stricată. Unul dintre puţinele avantaje când ai geam la bulvar’ e că ştii cum e vremea înainte să te ridici din pat. Sunetul străzii e mai precis decât un buletin meteo.
Singura mea grijă e dacă mai am timp sau nu să-mi fac o cafea. Probabil iar am dormit mai mult decât e cazul. Întind mâna pe lângă cap şi-mi pipăi ochelarii. Sunt acolo. Mereu. Două lucruri sunt constante în viaţa mea: locul unde-mi pun ochelarii seara şi grija care mă încearcă în fiecare dimineaţă că într-o bună zi nu o să-i găsesc acolo, că cineva, Sfântu’ Duh, a făcut o glumă proastă şi le-a schimbat locul.
Nu-mi dau seama când ajung în baie. Mă spăl mecanic pe dinţi cu gândul la cafeaua pe care, totuşi am timp să o fac.
Termin de fiert cafeaua şi scot ibricul pe geam, să se răcească, să o pot bea până plec, să nu mă mai opăresc şi azi. Zâmbesc prosteşte la gândul că s-ar putea să alunece de pe pervaz la un moment dat şi cineva să-şi înceapă ziua cu cafeaua-n cap. Noroc că nu mai avem porumbei. Era odată unu, cam cealiu săracu’, de-i dădeam mâncare şi într-o zi era să mor de inimă că m-am trezit cu el în bucătărie. Eu m-am speriat, el s-a speriat şi mai tare, dădeam amândoi din aripi ca proştii.
Mă duc în baie râzând de-a binelea şi încep să mă machiez strâmb, miop, fără chef şi talent, dar simt nevoia să îmi dau o faţă cât de cât. Mă îmbrac. Cu hainele de ieri că mi-e prea lene să caut altele. Nu contează, oricum. Plouă în continuare şi maşina de spălat a străzii pare tot mai stricată, „se măreşte aglomeraţia”, îmi zic, e timpul să o întind. Smulg din mers paltonul din cuier, pufăi cu parfum în direcţia uşii de la baie, blestem în gând că-s şi adormită şi chioară, întorc sticluţa spre mine.
Mirosul de portocală se amestecă cu cel al cafelei proaspăt fierte. Mi-e bine şi cald; cad pe gânduri, mă hipnotizează ploaia de afară, în timp ce dosul palmelor, muşcate de frig se revoltă. Închid geamul, mai beau o gură de cafea şi plec. Îmi dau cu ruj în lift, noroc că stau la zece şi e timp destul până jos.
Uit geanta deschisă şi îmi plouă pe cărţi. De parcă ar fi prima dată. În drum spre staţie mă întâlnesc cu aceiaşi doi vecini care cu ochii cârpiţi de somn, dârdâind îmbrăcaţi în pantaloni de casă îşi plimbă câinii. Ne salutăm şi dau să trec mai departe. Unul dintre câini are chef de joacă. Mă aplec din politeţe şi-i ciufulesc laţele din creştet. Se gudură şi ar mai vrea. Trebuie să plec aşa că îl dau uşor cu piciorul din drum, îi zâmbesc lu’ stăpân-su, care atunci pare că mă vede prima dată şi merg mai departe.
La semafor mă stropesc două maşini. Nu mă obosesc să mă scutur de apă. Nu are sens, doar îmi dă prin minte că ar fi trebuit să mai beau măcar o gură de cafea la geam. Îmi scot muzicantu’ din geantă, înfig cu ciudă căştile în urechi. Se face verde, dau să trec şi un bou cât pe ce să mă lovească pe trecerea de pietoni. Presupunând că mi s-ar vedea ochii de sub căciulă plus ochelari, mă uit urât. Îmi închipui că fix d-aia nu mai poate el că mă uit urât şi merg mai departe.
Vântul îmi lipeşte o şuviţă de buze. Încerc să o dau deoparte din mers, dar nu reuşesc; sunt prea multe gesturi pentru mine, aşa că mă opresc pe bordură, numai bine cât să împiedic doi dintre muncitorii care lucrează la blocul de peste drum. Noroc că apucasem să dau drumu’ la muzică aşa că nici măcar nu m-am prefăcut că nu-i aud.
Ajung în staţie şi mă zgribulesc sub o streaşină de Mega Image, măcar să nu mă murez de tot. Văd aceeaşi lume ca în fiecare dimineaţă, ceea ce înseamnă fie că a întârziat autobuzul, fie că nu am întârziat eu.
Mă sui şi mi se aburesc ochelarii. Înjur şi reuşesc să scot o mână dintre două mamaie care cotcodăcesc de zor, ca să-i trag în jos pe nas. Acum măcar văd şi eu ceva. Iau în braţe o bară metalică lipicioasă, pe ochelari mi-au mai rămas două semilune de abur, încerc să respir cu toracele strivit între bară şi o matahală. „Trag în piept aerul jegos de Bucureşti”, încerc să îmi dau seama ce îmi cântă în urechi. Cineva ţipă ascuţit din capătul autobuzului. Nu înţeleg ce vrea şi nici măcar nu încerc.
Ascult. Închid ochii şi ascult.
Mă trezeşte o frână la semafor, oamenii se agită, dar nu mă mai interesează. În curând cobor, şi dacă am un pic de noroc, printre stropii de ploaie se va sui în autobuz băiatul ăla, fără nume, fără zâmbet, care în fiecare dimineaţă mă ţine în braţe fix o staţie.

FEAR MANAGEMENT

Cum ar fi ca într-o dimineaţă, aşa nici prea însorită, nici prea întunecată, după ce deschizi ochii şi te uiţi cinci minute cum dansează praful în raza aia de lumină care se strecoară de fiecare dată printre draperii şi desenează aceleaşi modele ciudate pe parchet, cum ar fi, ziceam, să te ridici din pat, să mergi la baie cu ochii pe jumătate închişi, să te speli pe dinţi şi apoi să mergi împleticindu-te către bucătărie.
Poate ai ieşit aseară, poate nu. Dai cu piciorul în hol unui pantof descălţat anapoda în toiul nopţii, te gândeşti ce naiba aveai ieri în plan să faci azi, de parcă ar mai conta, îţi faci cafeaua, pe care oricum o dai în foc. De-acum nici nu mai are gust dacă o faci altfel, îţi iei cana şi mergi să te prăbuşeşti pe canapeaua din living. Poate mai adormi, poate măcar mai moţăi un pic.
Cum ar fi să deschizi ochii în timp ce eşti cufundat în canapeaua aia moale ca uitarea, să-i mijeşti de fapt, nu să-i deschizi de tot şi să vezi în faţa ta, aliniate frumos, lângă biblioteca  de pe care nu ai mai şters praful de luni bune, toate scaunele din casă. Sunt aliniate şi pe ele stau comode, în linişte deplină, cu ochii aţintiţi către tine, fricile.
Îţi dai seama că s-au aşezat pe scaune, ordonat, în funcţie de rang, vechime şi importanţă: fricile cele mai vechi, alea care sunt acolo de când te ştii, apoi fricile pe care le-ai dospit ani în şir, fricile adânci, la care nici tu nu te uiţi prea bine de obicei, d’aia acum clipeşti mărunt din gene, nici nu le ştiai cum arată şi, la sfârşit de tot, în picioare că n-au mai avut loc pe scaune, fricile noi, tinere, stând sfioase, înghesuite unele în altele într-o masă compactă şi amorfă, o frică mai mare, adică, măi hâdă şi ciudată, deşi îmbrăcată cu ţoale moderne.
Dai să te ridici, dar noaptea trecută şi cafeaua care e încă în cană îţi spun la ureche că ar fi un efort prea mare.
Deschizi ochii ca lumea, măcar atât, şi te întrebi în gând ce poftesc oare doamnele frici, de s-au strâns toate pentru o aşa demonstraţie de forţă. Prima din şir, de bună seamă cea cu mai multă autoritate, deschide gura, într-o conversaţie mută, fără glas, ca atunci când ţipi în vis, uscat, pe silent, până te trezeşti cu gâtul uscat, durându-te de atâta strigăt care se încăpăţânează să nu capete forma niciunui sunet.
Te uiţi nedumerit cum turuie fără ca tu să auzi nimic, încerci să-i citeşti pe buze, dar nu merge nici asta. Încă ai ochii lipiţi. În faţa privirii tale goale, tace. Începe să vorbească următoarea, la fel, nu ai nicio reacţie. Tace şi ea, vorbeşte următoarea şi tot aşa.
Mai mult de juma’ de oră te uiţi, fără să înţelegi nimic, la toate fricile care vorbesc fără întrerupere. Îţi aminteşti de cafeaua care ţi se răceşte între palme şi începi să bei încet, pe îndelete, câte o gură. Ochii încep să ţi se limpezească, dar de auzit, nu auzi în continuare nimic.
Fricile turuie mai departe. Ajung să ia cuvântul junioarele. Vorbesc toate odată, de parcă nu s-ar înţelege între ele care să fie prima.
Deja e târziu. Soarele bate cu putere prin ferestrele cam stropite şi pe al doilea raft al bibliotecii, în spatele fricilor bătrâne, vezi urme de degete desenate în praful gros. Ce carte ai scos de acolo şi mai ales când?
Te ridici, ocoleşti cu grijă şirul de scaune şi vezi că-ţi lipseşte Siddhartha. Unde naibă oi fi pus-o? Locul gol din şirul de cărţi te deranjează mai tare decât capetele întoarse către tine, de data asta cu gurile încleştate.
Mergi plictisit către uşa de la intrare. O deschizi şi le faci semn cu capul să se care. Frica cea mai bătrână se ridică prima şi te priveşte insistent, întrebătoare. Zâmbeşti strâmb din colţul gurii, pleci capul şi-i spui uitându-te în pământ:
– E timpul să ne despărţim, old friends. Azi nu-mi mai e frică. Am dat deja cafeaua în foc, am început deja să uit pe unde îmi pun cărţile. Nu mai aveţi niciun rost. Vă știu cotloanele, m-ați durut prea mult, prea mult timp.
Închizi uşa în urma lor şi dai să te afunzi din nou în uitarea canapelei. Pe podea, au rămas urme adânci, ca şi când pe scaune au stat nişte oameni foarte graşi şi scaunele s-au afundat în moliciunea unui covor. Ştii că nu or să mai treacă niciodată, indiferent cât le-ai curăţa, da’ până la urmă, ce mai contează? Bine că au plecat. Aerul devenise greu. Te sufocai.
Găseşti tu cu ce să acoperi locul. Poate o să pui covorul ăla, de-i era frică maică-tii că nu o să-l foloseşti niciodată.

DESPRE FOŞTI

Foştii, respectiv fostele, sunt o specie aparte de “creaturi” pe care mai niciodată nu ştii cum să le priveşti, cum să le categoriseşti cu adevărat, într-un cuvânt, nu ştii ce să faci cu ei/ele.
Din câte am observat, din experienţele mele de până acum şi din ceea ce am văzut în jurul meu, foştii şi fostele se împart în categorii, care mai de care mai ciudate.
În primul rând, avem categoria foştilor-foşti-de-adevăratelea. Morţi, îngropaţi, la revedere. Te-au scos din lista de facebook, ţi-au şters numărul de telefon, au tăiat toate legăturile, vrei să le dai un mesaj de „La Mulţi Ani” de ziua lor de naştere, naiv tu scuză-mă, şi ei te întreabă cine eşti. Ok. Nimic de zis. Foarte frumos, sunt anumite relaţii care se termină, se prăbuşesc în ele însele, sunt complet consumate, nu mai ai, să zicem, nicio motivaţie să mai păstrezi vreo aparenţă, oricum nu s-ar mai întoarce nimeni la nimeni.
O subspecie la foştii de mai sus sunt cei care încearcă, stupid după părerea mea, imatur şi copilăresc, să tragă linii acolo unde ele nu există. Încerci absurd, să ştergi orice urmă a existenţei cuiva prin viaţa ta. Nimeni nu te ia de nou şi neprihănit. Atât tu, cât şi cei/cele care apar noi în viaţa ta ar trebui să fiţi în stare să vă asumaţi reciproc trecutul. Orice încercare de a trasa linii acolo unde ele nu ar trebui să existe este cel puţin o dovadă de imbecilitate. Nimeni nu dispare pur şi simplu din viaţa ta ca şi cum nu ar fi fost. Oamenii respectivi au fost cândva acolo, ţi-au dăruit emoţii, senzaţii, timp şi amintiri. Măcar fii demn şi trăieşte împăcat cu alegerile tale.
Avem categoria, cea mai urâtă, a foştilor care nu te lasă să mori. Nu te-ar vrea cu adevărat înapoi, da’ nici nu te lasă să trăieşti. Când eşti cu ei nu te vor, când te depărtezi te vor, într-un yo-yo sentimental fără sfârşit. Oamenii ăştia uită de ce nu te-au mai vrut de la bun început, îşi imaginează că te-ai transformat peste noapte şi parcă, probabil de teama singurătăţii, te-ar mai vrea o tură înapoi. Numai că nu de tot.
Avem, evident, şi foştii pe care îi vrem noi înapoi; din dorinţa de a mai da o şansă unei iubiri, din dorinţa de a îndrepta o greşeală pe care ştim că am făcut-o, din cauza unor forţe ale Universului care sunt mai presus de noi, din cauza unor bagaje karmice care nu ne lasă, pur şi simplu, să mergem mai departe.
Avem şi categoria „Doamne Dumnezeule nu ştiam că mi-am tras-o cu un (o) dezaxat (ă) mintal”. După ce se termină relaţia, oamenii ăştia îşi imaginează că au dispărut brusc toate nopţile şi zilele pline de sex şi pasiune, ce zic eu că au dispărut, de fapt parcă nici nu au fost vreodată, şi îşi imaginează că-ţi sunt fraţi/surori. Pe bune? Acum câteva zile tremuram amândoi în acelaşi pat (de excitaţie, nu de frig), cum dracu am ajuns aici? Aşa ceva nu există decât dacă îţi deviază grav burlanul de la streaşină. Parol.
Categorie înrudită, părerea mea, sunt foştii „prieteni”. Undeva, în subconştient, cineva mai vrea ceva de la cineva; cineva mai speră ceva, nu şi-a încheiat socotelile, sau a rămas cu o nostalgie. Doi oameni care au împărţit cândva un pat nu se pot pretinde prieteni. Conceptul în sine este un non-sens. Nu, nu ne vizităm, nu ieşim la cafea de braţ cu actualii, nu ne luăm unul celuilalt copiii de la grădiniţă.
Sunt, evident, şi foşti cu relaţii civilizate. Nu ne purtăm ranchiuni, nu avem de împărţit nimic. Da, există şi relaţii pe care amândoi le recunosc ca neducând nicăieri, oamenii se despart amiabil, fără să aibă ceva de împărţit. A fost o încercare, poate nimeni nu a crezut cu adevărat în ea, îşi dau bineţe pe stradă şi merg mai departe.
O specie aparte sunt foştii care nu sunt chiar foşti. Vorbesc aici despre one night standing-uri, cei cu care nu ai o relaţie, dar nici nu poţi să pretinzi că nu ai avut niciodată de-a face cu ei. Poate îi mai vezi altă dată, poate nu; poate lucrurile o iau într-o direcţie, poate se opresc unde nici nu au început. Nu există sentimente, dar există un oarecare interes (
măcar sexual); nu există promisiuni, ci doar un „poate ne-om mai auzi”; poate fiecare răcoreşte patul în urma altcuiva, poate doar îl încălzeşte pentru altcineva. Dintr-un punct al existenţelor noastre e greu de crezut, sau de găsit cineva complet singur, aşa că mai bine nu pune nimeni întrebări, zarurile sunt oricum aruncate şi ce-o fi scris să se întâmple s-o întâmpla.
Mai sunt foştii inocenţei noastre, cei cu care ne-am ţinut de mână cu palmele transpirate în adolescenţă, alături de care am roşit prima dată, sau alături de care ni s-a făcut prima dată stomacul ghem…şi cam atât. Rămâne în urma lor doar un surâs nostalgic şi parcă urma degetelor timide în podul palmei, foştii primului sărut şi foştii primei nopţi.
Sunt foştii care nu au apucat niciodată să ajungă foşti, cei în care ai ghicit ceva, dincolo de orice, pentru care toate cuvintele au rămas nerostite, doar privirile şi-au făcut treaba, fără a putea să înlocuiască cu adevărat nimic.
Foştii meteorit, care s-au dus de parcă nici nu au fost. Până să te dezmeticeşti s-au depărtat. Foştii stea, cei care îţi mai sunt punct de reper şi de la care încă mai ai de învăţat de bine; foştii soare, care te mai pârjolesc încă şi foştii lună, de te trezeşti că-ţi vine să hăuleşti în noapte, veşnicii actuali-viitori-foşti, cei cu care poveştile parcă nu încep şi nu se termină niciodată, de nu ştii nici tu pe ce lume şi în ce timp trăieşti, foştii care te mai întreabă de trei ori pe an cum îţi e şi foştii care trec pe trotuarul celălalt când te văd de departe; foştii care te fac să zâmbeşti şi cei care te fac să scrâşneşti din dinţi; cei care te mai fac să îţi muşti buzele şi cei care te fac să îţi strângi pumnii; foştii care numai ţie ţi-au fost, tu nu le-ai fost lor nimic altceva decât umplutură de timp în seri plictisitoare, foştii care ţi-au fost trofeu şi cei care ţi-au fost premiu, cei care ţi-au fost bibliotecă şi cei care ţi-au fost revistă glossy de citit între două decolări, toţi foştii ne umplu poveştile şi faza este că nicând, nimic nu îi poate scoate cu forcepsul din viaţa noastra. Ţi-i asumi şi îi aşezi frumos pe raftul cu foşti, îi ţii aproape, îi goneşti şi te gândeşti la ei bienal, nu contează. E complet irelevant. Sunt acolo, aşezaţi frumos în cutiuţa lor, cu etichetă lipită pe frunte.
Mi-am amintit toţi bărbaţii care mi-au trecut prin viaţă, cu care m-am intersectat sau care mi-au lăsat urme adânci, care au fugit sau s-au îndepărtat tiptil; nu aş renunţa la niciunu, nu l-aş decupa niciodată definitiv din ceea ce sunt în momentul ăsta. Fiecare, în felul lui a contribuit decisiv la mine.

…SĂ NU UIŢI NIMIC

Să nu uiţi! Cu asta îmi încep toate amintirile.
„Să nu uiţi Darie, aşa s-a călit oţelul”, să nu uiţi prin câte ai trecut, de asta eşti omul pe care îl vezi acum în oglindă. De parcă mare om aş fi. Să nu uiţi de unde ai plecat. Să nu uiţi cine vrei să fii. Să nu uiţi oamenii pe care i-ai întâlnit în drum, pe niciunu, ei te-au format. Să nu uiţi nimic.
Să nu uiţi primele întâlniri cu bărbaţii din viaţa ta, nici pe ultimele, sfârşiturile de capitol sau de carte sunt cele mai importante. Nu uita introducerile, prefaţa şi epilogul. Ţine minte ce-ai citit pe coperta a patra.
Dacă găseşti pe jos o bucată de hârtie ridic-o, citeşte şi ţine minte. Nu se ştie când ar putea să îţi folosescă. Nu uita mirosuri şi culori, din asta sunt formaţi oamenii. Ţine minte cât oi trăi mirosul de pâine coaptă de bunica în cuptorul de afară, din spatele bucătăriei. Asta înseamnă toată copilăria ta. Nu uita mirosul de şuberek şi tei din Dumbrava Roşie. E tot ce ai, în fond.
Ţine minte cuvintele grele pe care le-ai auzit. Te-au călit. Să nu uiţi niciodată cuvintele frumoase pe care oamenii au ştiut să ţi le spună. Au investit timp şi sensibilitate care nu se găsesc pe toate drumurile.
Ţine minte cămaşa pe care o purta prima dată când l-ai văzut. E una dintre cele mai dragi amintiri pe care le ai. Ah, şi şuviţa aia, şuviţa aia care cădea dezordonată pe frunte, ca la nimeni altcineva, ce naiba ar mai fi totul fără ea?
Nu uita mirosul de spital, de parcă ai avea cum să îl uiţi vreodată. Nu îţi iese din nări nici în somn. Imaginile groaznice ale angiografiei, care îţi arată două anevrisme, nu unu, cum credeai tu… şi tot era rău şi aşa. Expresia cumplită: accident vascular cerebral ischemic; tromboza de sinus sagital stâng. Tricoul ăla cu „Regarde le Ciel” pe care l-ai îmbrăcat prima dată în drum spre Franţa, vocea Profesorului Turjman care te întreba de la cine e mesajul de încurajare de pe bluză.
Nu uita cum te chinuiai să pui înapoi în cutie beţele de chibrit pe care Elena ţi le împrăştia cu „cruzime” pe masă, numai să exersezi la nesfârşit, cu sudoarea picurându-ţi pe sub ochelari. Nu uita că a fost un moment când nu puteai sa mergi singură, când nu vedeai şi nu te legai la şireturi. Atunci au fost alţii care au făcut asta pentru tine. Nu uita lacrimile care îi umpleau ochii maică-ti când te vedea sau îmbrăţişarea ei de acum, când te duci acasă atât de rar. Nu uita ochii Mariei când şi-a petrecut cu tine la Municipal ziua de naştere. Nu o uita pe Alina şi tricoul ăla pe care scrie „For the Unstoppable, the Unshakable Andreea” (unshakable my ass), de l-a purtat când a plecat de nebună cu bicicleta prin munţi să adune bineţe pentru tine, doar doar ţi-o fi mai uşor cu toate.
Nu uita toate nopţile pe care le stai cu Elena în bucătărie şi faceţi planuri, vă povestiţi, vă spuneţi amarul, vă povăţuiţi, râdeţi sau plângeţi.
Nu uita vacanţele, cluburile şi dansurile, chiar dacă dansezi ca o ciubotă veche, nunţile prietenilor, naşterile copiilor lor, îmbrăţişările după ani, după luni de absenţă, prietenii din grădiniţă sau şcoală, Elmira, Simona, Ţintă. Nu uita, cu ei au început toate.
Nu uita cum îţi cânta Dan la chitară la trei noaptea, nu uita gustul de anghinare murată pe care o mâncai cu Ferdi sub chiparoşi în Toscana. Nu-ţi uita primul sărut, nici prima noapte de dragoste, evident. Ce naiba ai mai fi fără ele.
Nu uita indicatorul din fibră de sticlă pe care tovarăşa îl scârţâia pe tablă, sau gustul de praf de cretă care îţi intra în gură când erai prea mică şi te chinuiai, ridicată pe vârfuri, să scrii. Nu uita prima corijenţă, nici prima restanţă, nu-ţi uita absolvirile, niciuna, colegii, poveştile lor.
Nu-ţi uita prima dragoste, nici pe ultima. Nu uita gustul de baclavale, de minuni şi de geantâk, nu uita nimic.

Nu renunţa la nimic! Şi ţi se învălmăşesc toate în cap, amestecate cu bordurile de care te-ai împiedicat, cu florile pe care le-ai primit, cu cerul la care te-ai uitat de atâtea ori lipsită de speranţăs sau, din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?
Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!
…să nu uiţi nimic

← Back

Thank you for your response. ✨

sau din contră, cu sufletul plin, nu uita nicio rugăciune pe care ai rostit-o, vorbeşte despre fiecare disperare de-a ta. Nu uita nimic.

Câte naiba poate ţine minte un creier de om mediu înzestrat, astfel încât să adune, să nu uite, să fie conştient, să aibă totul lângă el fără să fie nevoit să încuie niciun sertar?
Şi mai ales, mai ales nu uita ochii lui taică-tu, de fiecare dată când îţi zicea: „Nu uita Darie! Aşa s-a călit oţelu’ ”!
…să nu uiţi nimc

25

Era soare şi în curte mirosea a curat. Mama întindea rufe albe pe frânghia aia înaltă cu prăjină lungă, din faţa casei. Le văd şi acum fâlfâind în soare precum aripile de înger. Era linişte. Mai ales liniştea mi-o amintesc.
Îmi făceam de lucru în casă. Cred că ştergeam praful, îmi mutam cărţile de pe un raft pe altu’(nu aveam prea multe pe vremea aia) sau ceva de genul ăsta; şi mai ştiu că era la noi în vizită unchiu Costică de la Brăila, fratele bunicii. Pe fereastră pătrundea o bucată subţire de soare lăsând dâre calde pe covorul grena cu flori.
Dintr-o dată, poarta de fier s-a izbit cu putere de gard aproape să sară din ţâţâni şi în curte a intrat grăbit şi roşu la faţă, tata.
Nu era ora lui de venit de la uzină. Mi-am dat seama că se întâmplă ceva; ceva grav. Mi s-a făcut stomacul ghem şi mi s-a umplut gura cu salivă. O clipă mi-a fost teamă că o să vomit. Mi-am dat papucii jos să nu fac zgomot şi m-am apropiat încet de uşă, am păşit pe gresia rece din hol şi am încercat să ascult, să-i aud ce vorbesc în şoaptă, lipiţi de zidul casei.
„Au început să împuşte oamenii”. Atât am auzit înainte să mi se facă întuneric în minte. Nu cred că am stat acolo, cu şosetele lipite de gresia în pătrăţele mici, maro, mai mult de câteva secunde. Îmi văd şi acum degetele fremătând, încercând să scape din materialul flauşat, cârpit de mama la călcâi. Cine trage? În ce oameni? Unde? Ce înseamnă asta? De ce a venit tata acasă?
Am ieşit pe scări, uitând să mă mai încalţ. Înainte să mă vadă cineva, am mai apucat să o văd pe mama frângându-şi mâinile, să o aud cum întreabă: „Şi acum? Acum ce o să se întâmple?” Apoi m-au văzut şi m-au trimis în casă. M-am ascuns după uşă şi am continuat să ascult. A ieşit unchiu Costică şi a zis că auzise şi el ceva la radio. În camera bunicii, ultima dintre toate, fără pereţi sau ferestre spre stradă, cu două pături groase puse în geam era singurul loc unde se asculta Europa Liberă; ce-o mai fi însemnat şi aia de se fereau toţi. Cum adică „liberă”? Ce însemna Europa Liberă? Nu era deja liberă?
Bunica nu avea televizor aşa că am mers toţi cinci în dormitorul părinţilor mei şi au dat drumu’ la TV. Ţin minte că în faţă la Comitetul Central era lume multă, era la fel ca întotdeauna, lume ieşită în stradă să asculte discursul lui Ceauşescu de la balcon.
De Timişoara nu ştiam. Eu nu aflasem nimic; nu aveam de unde.
A zis ceva de mărit pensiile sau salariile; ceva de mărit oricum, cu doi lei.
Dintr-o dată, ca atunci când urmează să fie un cutremur şi înainte de a simţi pământul auzi vuietul, vuietul ăla inconfundabil de sfârşit de lume, zornăitul pe care îl face fiecare bulgăre de pământ care încearcă să îţi spună ceva, de undeva, ca din măruntaiele pământului, din mijlocul acelei mulţimi s-a pornit un vuiet. Nu l-am înţeles atunci. Nu puteam să întreb, pentru că de mine uitaseră într-un colţ şi mi-era teamă să nu mă alunge de acolo.
Au început să dispară pancardele şi vuietul s-a trănsformat într-un huiduit, un urlet venit dintr-un singur plămân de uriaş, care luase locul tuturor oamenilor de acolo. S-a auzit din ce în ce mai tare, apoi mulţimea şi-a recăpătat iarăşi zecile de capete şi de plămâni, forfota s-a propagat în sus către balconul care a început să freamete. Ţin minte că am văzut faţa unui om care părea să înţeleagă la fel de puţin ca şi mine, Ceauşescu-ochii lui goi, oamenii care se agitau în spate, apoi nimic.
M-am apropiat de tata şi nu am mai apucat să îl întreb nimic. Mi-a spus singur: „O să fie Revoluţie. Să stai să te uiţi la televizor, cât or mai da. Să nu uiţi nimic, să povesteşti când oi creşte, apoi s-a uitat în pământ şi a continuat în şoaptă, dacă nu ne-or omorâ ăştia pe toţi”.
Unchiu Costică s-a întors la Brăila. A luat trenul de după amiază, să fie şi el cu ai lui, în caz că vine sfârşitul lumii.
Au aprins focul în sobă; parcă mai altfel decât alte dăţi, mai încet, mai molcom, de parcă era un lucru pe care îl făceau pentru ultima dată.
Nu am uitat ce am văzut zilele alea la televizor, dar dacă ar fi să aleg câteva imagini, cele care m-au marcat cel mai tare, ar fi cerul luminat de trasoare, atât cât putea arăta televizorul nostru alb-negru de atunci, nişte oameni care în faţă la TVR agitau două ciolane goale şi baricada de la Universitate. Nu înţelegeam nimic, nu înţelegeam de unde a început şi unde o să se sfârşească, cei mari erau amuţiţi, prea îngânduraţi ca să vorbească, să mai comenteze ceva, eu încercam să ţin minte tot, să nu uit, să povestesc.
Nici acum nu mi s-au limpezit prea multe în minte, paranoia care cuprinsese pe toată lumea zilele alea a spălat mult din înţelegerea pe care o putea avea un copil de nouă ani, noi eram departe de tot, nu avea cine să ne povestească nimic, să ne explice nimic.
În seara zilei în care s-a înălţat elicopterul de pe CC tata a copt cartofi în sobă. I-am mâncat fără să înţeleg nimic din ei, fără să le simt gustul. Trebuia să nu uit; stăteam cu ochii într-un televizor care pentru prima dată, de când mă ştiam avea program mai mult de trei ore seara.
Era Revoluţie şi auzeam că mor oameni. Nu văzusem niciodată de aproape un om mort şi aveam un gust coclit în gură. Ştiam că e sfârşitul unei lumi, dar nu înţelegeam ce lume se sfârşea şi mai ales, ce urma să îi ia locul.
Apoi, parcă fără nicio clipă de pauză, au apărut reclamele la pantofii Gregorio Rizo, am înţeles că nu mai sunt comandant de detaşament, că va trebui să îmi ascund cravată şi costumul de pionier, am gustat prima dată un Boni-Bon şi am auzit cuvântul democraţie.
Suna la fel de străin ca şi Europa Liberă.

CĂTĂLIN

Stătea pe bolovanul mare de lângă gard şi îşi zgândărea absentă o coajă groasă din genunchi. O usturau ochii de caldură şi praf şi pe limbă simţea o pulbere fină de ţărână coclită. Tocmai trecuse pe stradă, dacă aia se putea numi stradă, nea Ilie din deal, cu căruţa şi stârnise un nor gros de praf care nu se mai ostoia în arşiţa amiezii. Îi era sete, dar era prea toropită să se mişte de acolo, aşa că răbda, lingându-şi din când în când buzele uscate.
O puseseră să stea la poartă să păzească cârdul de gâşte care îşi făceau veacul în faţa porţii. Nu prea înţelegea de ce, că doar maşinile care treceau pe acolo erau rare şi mergeau încet; poate să nu le fure careva. De data asta, gâştele stateau potolite, ciuguleau leneşe muşeţelul care creştea din belşug pe marginea şanţului. Măcar dacă ar fi fost vreun pom, ca la poarta cealaltă, ar fi putut să se uite la cer printre crengi, printre umbre, i-ar mai fi trecut timpul. Aşa, nu era chip să ridice privirea către cerul care-i ardea ochii, încins, aproape alb.
Aproape fără să-şi dea seama, cum se întâmpla de obicei, mintea i s-a întors la Cătălin. Trecuseră ani buni de când îl văzuse ultima dată şi totuşi nu uita nimic. Ținea minte tot, fiecare zi în care se jucaseră împreună, ochii lui sau felul în care își recita fără chef şi intonaţie poeziile.
Văzuse cândva, într-un film de oameni mari, un actor care a zis că nu ştiu cine avea dreptate: dragostea învinge până la urmă tot. Atât îi rămăsese în minte şi era convinsă că dacă nu va uita, că dacă se va gândi mereu la el, într-o zi Cătălin se va întoarce.
Trecuseră ani de atunci şi, la un moment dat, i-a răsărit în minte gândul că dacă se va întoarce, de unde o să ştie unde să o găsească? Trecuseră atâţia ani de când plecase, îi spuneau că e mare de-acum, aproape o domnişoară, are zece ani împliniţi. Asta însemna că şi Cătălin are tot atâţia şi o să mai treacă încă o vreme pâna îl vor lăsa să plece singur de acasă să o caute. Nu încăpea vorbă: într-o zi avea să o caute. Era singurul gând pe care îl primea în minte în timp ce culegea de pe jos pietricele cu care încerca să-l nimerească pe gânsacu’ cel mare în cioc. Îl rata de puţin de fiecare dată şi pasărea se uita pieziş la ea, ca mai apoi să-şi vadă liniştită de cigulit muşeţel. Cătălin o învăţase să arunce la ţintă şi trebuia neapărat să se perfecţioneze, să-i arate, când se vor întâlni din nou, ce a mai învăţat.
Aştepta cu nerăbdare să se întoarcă la oraş. Acolo erau mai multe şanse să îl întâlnească, în cazul în care ar fi venit să viziteze pe cineva. Până la urmă, locuiseră în acelaşi oraş; imposibil să nu mai aibă pe cineva de vizitat, mai ales că era vacanţă. Îşi făcea socoteala pe unde ar putea să-l întâlnească, undeva aproape de casă, că nu avea voie să se ducă prea departe. Poate la grădiniţă, acolo unde se văzuseră ultima dată, Cătălin bocind de mama focului în timp ce taică-su îl smucea de mână. Nici măcar nu-i lăsaseră să-şi ia la revedere cum se cade. Oameni mari fără minte, care nu înţeleg niciodată nimic (aici erau amândoi de aceeaşi părere).
Iar i se umpleau ochii de lacrimi. Se minţea că e de la soare, de la praf, de la stratul gros de murdărie de pe faţă. Ştia că nu e aşa, dar nu ştia să spună dacă e de ciudă, de dor, de iubire, de singurătate, de toate la un loc.
Nici nu avea prea mare importanţă până la urmă, că doar nu era nimeni să o întrebe. Ăi bătrâni se odihneau de amiază în casă, la răcoare, pe drum nu trecea nici măcar un copil de rudar să se uite după el, să-i mai treacă de plictiseală, nu avea nimic de făcut, se uita fără chef la gâşte şi se gândea că probabil aşa trebuia să se fi simţit şi ultimul copil de pe o insulă pustie. Singur.
Avea chef să plângă, da’ nu prea avea cum, aşa fără motiv. Se gândea să se caţere iar în nuc, unde nu avea voie, şi să-şi juleasca bubele din genunchi. Ar fi fost un motiv bun să plângă după pofta inimii fără să o întrebe nimeni nimic.
Se mai uita din când în când la ceasul de la mână. Primise de la ai ei cadou un Orex cu cadran gălbui când fuseseră în concediu şi până să vină timpul să bage gâştele înapoi în curte mai era cam un ceas. Ar fi putut să culeagă nişte muşeţel pentru iarnă, dar îi era prea lene. S-ar fi întins pe jos să aţipească un pic, dar în iarbă erau o mulţime de pietricele colţurose, aşa că a rămas în continuare cu capul sprijinit de gard, cu ochii mijiţi în soare, uitându-se spre capătul drumului.
Dacă avea să apară de acolo Cătălin? Şi-a sters pe iarbă adidaşii murdari de noroi şi şi-a netezit părul şi tricoul. Nu spuneau oamenii mari că dragostea învinge orice? Dacă, până la urmă, măcar o dată ştiau ce vorbesc?
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter