POVESTEA MERGE MAI DEPARTE

Povestea merge mai departe.
Târâş, grăpiş, povestea trebuie să meargă mai departe. Nu are de ales.

Nu prea cred eu în trăitul ăla fericit până la adânci bătrâneţe, cred doar în poveştile care merg mai departe, orice ar fi.

Clocoteşte fiecare zi de mărunţişuri, de fapte care plutesc în jurul meu ca praful. Le aştept cuminte să se aşeze, să se decanteze în penumbra zilei, ca să pot scrie despre toate. Nu acum, nu când încă plutesc, dansează cu neastâmpăr în jurul meu.

Povestea merge mai departe de trei ani, ani care nu mai ştiu cum au început, nu mă mai ştiu parcă nici pe mine. Au trecut trei ani de neastâmpăr, ani în care atunci când nu am mai putut (mi se sfărâma sufletul de groază), v-am/mi-am spus poveşti, când s-a făcut zid în jurul meu, zid de poveşti şi prieteni.

M-am bucurat de fiecare dată când v-au plăcut poveştile mele, când mi-aţi spus, când m-aţi întrebat ce s-a întamplat în zilele când nu am scris, când atunci, în zilele cele mai înspăimântătoare şi mai grele am ştiut ca sunteţi în povestea mea.

S-au întâmplat multe de când am început să ne întâlnim aici. Pe unele le ştiţi, pe altele le ştiu prea puţini, pe multe nu le bănuie nimeni sub straturile de măşti.

Unele lucruri nu se vor schimba niciodată, orice va fi, aşa că:
Va salut, la fel ca în prima zi, CEA-MAI-FRUMOASĂ-FATĂ-CU-UN-OCHI-PE JUMĂTATE-ÎNCHIS.

Cu drag,
BU, BAM, IANCU, BUBU, BUBULICĂ, ŢUCHINA, IAGO, ANDRIUŞA, FALCONETE, BEMULICA, BOMBIŢA, ANDREEA, IANCUŞORU’, IANCUŢA, pentru fiecare cum mă vreţi, în cea mai bună variantă disponibilă.

INSULA DIN ZIUA DE IERI

Una dintre cărţile care mi-au marcat adolescenţa este “Insula din Ziua de Ieri”. M-a înnebunit ideea pasului de azi în mâine, din mâine în ieri, pasul care te desparte pe tine de tine în ieri şi azi, care te face să nu mai ştii unde eşti, cui aparţii.
Cred că în sufletul fiecărui om, există cumva insula aceea din ziua de ieri, insula unde nu este nevoie decât de un pas ca să uiţi de toate, sau ca să nu uiţi cine eşti, unde nu este nevoie decât de un pas ca să poţi ajunge din nou în ziua de ieri.
Pentru unii dintre noi această maşină a timpului are nume, pentru alţii nu; pentru mine se va numi mereu Dumbrava Roşie, numărul 3A. Aici, insula mea din ziua de azi, se poate transforma cu un singur pas în ziua de ieri, Universul meu pierdut complet, regretul meu veşnic, aerul pe care nu am să-l mai pot găsi niciodată nicăieri, singurul care cred că m-ar mai putea readuce la viaţă, un fel de apă vie din basme.
Zilele trecute, stăteam atârnată de poarta lu’ Mazis Alai şi eram aproape hotărâtă să bat la poarta străinilor care stăpânesc acum acolo, să-i rog să mă lase să intru, să mai văd încă o data, prima dată după atâţia ani, curtea. De atât de mult timp, nu am mai vazut, decât de pe partea cealaltă a străzii coama şi streaşina casei, peste gardul străin şi înalt.
Mi-am înghiţit nodul din gât şi am făcut un pas în faţă. Atât. Un pas, după care m-am întors cu ochii în lacrimi la Mazis Alai în curte. Dacă nu mai mirosea la fel, dacă oamenii ăia dărâmaseră ceva, vreun perete, magazia, dacă scoseseră via din rădăcină. Ce să mai caut eu acolo? Ce să mai găsesc? Copilăria altcuiva? Acolo, la Mazis, era singurul Univers care încă mă mai primea. M-am dus la feriga din care am rupt frunze încă de la grădiniţă pentru buchetele lu’ Tovarăşa, am descâlcit una dintre săgeţile cu ventuză ale copiilor şi m-am întors la poartă.
Peste drum, m-am văzut pe mine, bălăngănindu-mă pe poarta cu clanţa veşnic stricată, cu genunchii juliţi, tunsă strâmb de mama, îmbrăcată în pantaloni scurţi, încălţată cu aceeasi pereche de papuci magici din cauciuc: nu rezistau niciodată mai mult de o vară şi totuşi, în fiecare an erau la fel, mereu aceeaşi culoare, acelaşi model.
Nu am avut nimic să îmi spun. M-am uitat la maimuţa aia mică şi pârlită de soare care stătea atârnată de poartă, deşi o certa mereu bunică-sa că strică balamalele şi se lasă poarta şi nu am avut să îi spun nimic.
De multe ori m-am întrebat dacă mi-aş da vreun sfat dacă aş avea ocazia vreodată să mă întorc la mine, mereu mă întrebam dacă aş putea să scot copilul ăla din timiditatea lui, dacă aş reuşi să-l fac măcar o dată mai curajos. Stăteam, mă uitam la mine şi nu aveam nimic de zis. Absolut nimic.
O clipă, aş fi vrut să mă duc să-mi trec mâna prin păr, părul ăla moale şi castaniu pe care îl aveam când eram copil, să mă iau de mână şi să mă duc în lume, să-mi spun să nu-mi mai fie ruşine de nimeni, să mă trag de urechea aia strâmba, lipită de cap. Nu am putut nimic. M-am uitat la copilul ăla rahitic, cu picioare subţiri şi am deschis gura în gol de câteva ori.
Sete…de mine.
Strada mi s-a părut atât de mică de data asta, sărăcăcioasă, fără copii, fără tătarii mei sfătoşi la porţi, fără gardurile şi pomii în care ne rupeam picioarele. Nu era pe stradă niciun picioruş, nu desenase nimeni niciun şotron, Neilan nu croia rochii pentru păpuşi aşezată turceşte pe jos la capul casei. Aproape mi-a fost milă de fetiţa aia. Nu avea cu cine să se joace.
Am închis repede poarta lu’ Mazis Alai în urma mea. La ea încă era bine, mirosea ca şi ieri, toate erau orânduite cum le ştiam, feriga era la locul ei, în casă mirosea a plămadă de cozonac, era venită şi Neilan. Am ridicat un colţ de prosop si am furat nişte cocă crudă, crescută. M-a întrebat dacă mi-e foame, să-mi strecoare nişte zeamă de ciorbă ca atunci când eram mică şi nu mâncam zarzavat. De fiecare dată dădeam fuga la ea peste drum să-mi facă toate mofturile; îmi plăcea să manânc la ei, erau mulţi la masă şi mereu îmi strcura ciorba. Am auzit-o parcă şi pe Ani în curte: “Neeeeilaaaaan, kelmânda Neilaaaaaan”.
Numai de un pas e nevoie: ieri-azi-mâine-azi-mâine-ieri şi caruselul nu se va mai opri niciodată.
Acum ştiu că încă unul dintre tătari a plecat de pe insula mea din ziua de ieri; m-a sunat mama să-mi spună. Sunt din ce în ce mai puţini, până într-o zi când pe insula din ziua de ieri nu voi mai fi decât eu. Mă întreb ce-i voi spune atunci maimuţei atârnate de poartă, dacă măcar atunci nu o să mi se mai înnoade lacrimile în gât şi mă voi putea duce să o iau de mână.

DOMNIŞORUL ŞI BAC-UL

Tocmai am aflat despre un tânăr domnişor care s-a gândit el aşa, că nu are chef să ia B.A.C-ul. Dacă îl ia, se află într-un real pericol de a fi forţat de părinţi sa meargă şi la facultate, ori aşa ceva este absolut de neconceput.
Cea mai simplă variantă, în concepţia domniei sale, este de a nu lua examenul, pentru că altfel, fire slabă şi sensibilă, ar putea, ferească sfântul, să cedeze la vreo rugăminte, să se lase impresionat de promisiunea vreunui cadou scump, cum de altfel s-a mai întâmplat şi în trecut, să se trezescă faţă în faţă cu realul şi înspăimântătorul pericol de a mai trebui să înveţe incă trei ani. Aşa, a luat decizia să dea cu piciorul la doisprezece ani pe care, mai mult forţat de sistem decât de bună voie i-a pierdut pe băncile unui obscur liceu de provincie.
În momentul ăsta nu am cum să ştiu dacă îşi va duce sau nu intenţia la bun sfârşit, dar tind să cred că da. Întâmplarea face să cunosc destul de bine ansamblul general în care se desfăoară povestea.
Nu îmi sunt necunoscute (până într-un punct, evident) niciunul dintre elementele esenţiale ale cadrului: oraşul, liceul, familia, domnişorul în cauza, contextul social în care s-a dezvoltat, impulsurile educaţionale primite din familie, mediul economic în care a crescut.
Fără a învinui pe cineva, sau ceva cu precădere, capcana care i-a fost întinsă în faţă de când era foarte mic nu putea avea decât un singur rezultat. Educaţia, orice formă de dezvotare şi evoluţie i-au fost prezentate în derâdere, ca fiind apanajul unor sărăntoci, nu al unor elemente cu o poziţie financiară bună. Cred că în momentul în care un copil aude de când este foarte mic: “Ce să faci tu cu şcoala, noi avem bani, nu trebuie să înveţi nimic”, rezultatul este mai mult decât previzibil. În momentul în care un copil este crescut într-un profund dispreţ faţă de orice formă de educaţie, este antrenat să privească cu cel mai profund dezgust orice carte, orice mijloc de culturalizare, un copil care nu are alt sistem de valori şi alt raport decât banul, este un copil pierdut.
Din punctul meu de vedere, tânărul în discuţie este atât de dezorientat în momentul de faţă încât alege singura cale viabila, singurul drum, cel care i-a fost descris, de când era mic, ca fiind presărat cu flori. Pe de altă parte, cred că i-a fost insuflat atât de profund dispreţul pentru şcoală încât îi este şi ruşine să continue vreo formă de învăţământ.
Facultatea este o etapă cât se poate de facultativă, nu constituie o etapă obligatorie în viaţa nimănui, nu este o tragedie decizia lui de a nu urma o facultate, este o chestiune strict subiectiva. Pe mine mă năuceşte în acest moment motivaţia lui, mă uimeşte faptul că acest tânăr domn nu intenţionează măcar să termine, să dea o finalitate acelor doisprezece ani despre care vorbeam, că alege de bună voie, deşi în necunoştinţă de cauză, să îşi trântească toate uşile peste nas. Mă miră, în egală măsură şi panica ce i-a luat brusc în stăpânire pe părinţii lui.
Nu mă interesează să judec opiniile, acţiunile şi strategiile de viaţă pe care oamenii le aleg. M-a interesat cazul în măsura în care părinţii acestui tânăr fac parte din categoria celor care sunt veşnic critici la adresa profesorilor – deloc lipsiţi de păcate, pe de altă parte, din categoria celor care veşnic râdeau de colegii mai învăţăcioişi ai odraslei, din categoria celor care se trezesc brusc faţă în faţă cu o problemă delicată, pe care nu par a şti cum să o gestioneze, dar pe care au generat-o în mare măsură.
Nu sunt ei singurii care au contribuit la poveste, nu sunt ei singurii vinovaţi, dar nu îmi dau seama unde s-a rupt firul. Instituţia şcolii, instituţia familiei, societatea, toate câte puţin, cine l-a dezorientat pe acest tânăr în asemenea măsură? Aş fi curioasă să aflu, peste ani, pe cine va considera vionvat pentru barierele care i-au fost ridicate în faţă. Din punctul meu de vedere, acest băiat este o victimă complet lipsită de apărare, victima tuturor elementelor care ar fi trebuit să contribuie la dezvoltarea şi evoluţia lui, care ar fi trebuit să îl aibă în grijă până în punctul în care era capabil să ia propriile lui decizii în condiţii optime.
De câţiva ani mă fascinează în fiecare vară bacalaureatul şi toate poveştile pe care le aduce. În fiecare an e din ce în ce mai rau, în fiecare an, copiii ăştia care se trezesc brusc într-un pustiu, sunt din ce în ce mai dezorientaţi, mai pierduţi, mai departe de ei înşişi şi de ceea ar vrea să fie.

AŞ AVEA NEVOIE…

Băi nene, nu am fost şi eu vreodată cu un bărbat cu care să-mi beau cafeaua dimineaţa. Să stau aşa, pur şi simplu, într-un balcon, în bătaia aerului de dimineaţa devreme, la şase şi ceva când mă trezesc eu şi să ne bem amândoi cafeaua. Nici măcar nu am pretenţia să facă el cafeaua sau să mi-o aducă la pat. Bine, nu aş zice nu dacă s-ar întâmpla asta.
Nu contează dacă o vrea cu zahăr sau fără, fără lapte să fie şi mă declar mulţumită. Îmi doresc să văd dimineaţa, două căni (eu beau cafeaua din cană – nimic nu se compară cu voluptatea de a ţine cu ambele palme, ca pe o comoară, cafeaua de dimineaţă) parfumate, două guri clocotitoare de infern, stând alături, una lângă cealaltă în cenuşiul dimineţii, să o bem fără cuvinte, sorbit, să ne opărim gurile, să miroasă în toată casa a cafea, să ne vedem fiecare de ale noastre, tăcuţi, în liniştea dimineţii. Atât vreau. Un bărbat care să aprecieze cafeaua.
Aş vrea şi să nu facă vreo criză de nervi când îmi aprind o ţigară. Ştiu, poate e aşa de puţin lady like, miroase, împute, îmi duhnesc mâinile şi părul, poate e golănesc, cum spune mama, îmi otrăvesc sănătatea, dar aş vrea, măcar o dată un bărbat care să nu-mi dea sentimentul că săvârşesc vreo crimă împotriva umanităţii, când îmi aprind o nenorocită de ţigară. Oricum, după privirea aia ucigătoare, îmi stă în gât, îmi intră cu ghionturi şi parcă miroase şi mai tare a mahoarcă a naibii ţigară. Atât vreau. Un bărbat care să-şi aprindă şi el în stânga mea, tăcut, o ţigară.
Mi-aş dori un bărbat cu care să pot vorbi despre cărţi, să mă tragă de breton că nu am citit nu ştiu ce, apoi să-mi povestească el pe scurt, vreo trei sferturi de oră despre ce e vorba acolo. Un bărbat care să mă întrebe ce citesc acum şi după ce i-aş povesti la rându-mi, să-mi spună zâmbind că-mi mulţumeşte că i-am amintit despre ce-i vorba; el o citise la optişpe ani.
Atât vreau. Uneori să nu se audă serile, vreo câteva ore, decât foşnetul desincronizat al filelor întoarse. Categoric, el ar citi mai rapid decât mine.
A, şi aş mai vrea un bărbat, care să nu se sperie când îi povestesc despre mine. Mi-aş dori aşa… să nu rămână cu gura căscata, să nu-i moară la intrare, să nu mă trateze ca pe o floare rară. Vreau un bărbat  care să asculte, să ia seama şi să nu mai aducă apoi niciodată vorba despre nimic. Mă gândesc eu destul la toate; câteodata, chiar mai uit. Nu am nevoie să-mi amintească de mine cu fiecare gest, la fiecare pas. Dacă nu poate să facă asta, să plece. Atât. Doar să plece repede. Doare, dar doare mai puțin. 
Vreau un bărbat care să nu vrea să se însoare, care să înţeleagă dacă sunt acolo, sunt pentru că aşa vreau eu şi când nu o să mai vreau, un rahat de hârtie nu o să mă ţină în loc, şi mai vreau şi un bărbat care să nu fie sufocat după un an de relaţie, să nu-l apuce fibrilaţiile, că sigur vreau să pun gheara pictată în roşu pe el.
Şi aş mai vrea un bărbat care să nu mă învinuiască pe mine pentru tot ce nu poate sau nu ştie, să nu mă intoxice cu neputinţele lui, să nu mă contamineze cu frustrările lui. Un bărbat care să privească senin, să nu ştie să ţipe, să aibă mereu în buzunarul frumos mirositor o variantă, o soluţie sau măcar să încerce să o aibă. 
Am nevoie să găsesc bărbatul ăsta în unul singur, am obosit să-l gust pe rând, în porţii care nici nu mă satură, nici nu mă flămânzesc, mă aţâţă şi mă lasă cu un gust amar în gură. M-am plictisit să-i complexez, să-i împut, să-i frustrez, să-i oripilez, să-i plictisesc, să-i sperii. 
Mă gândesc amuzată la neînsurabilul care la un an după ce mi-a dat papucii s-a însurat, probabil până când moartea îl va despărţi, la puritanul care avea puterea de a dormi douăşpe ore pe zi fără mizeria şi otrava aia de cafea, la toţi nefumătorii care nu ştiu de ce dracu şi-au mai băgat în cârd cu mine dacă-i dezgustam atât de tare cu ţigara, la toţi semidocţii care, au bifat în viaţa lor o primă şi ultimă carte abecedarul, la toţi speriaţii care nu mai aveau curaj să mă atingă după ce-mi aflau poveştile, la eroii care au dat bir cu fugiții.
Mă gândesc amuzată la toţi cei care… da’ cum era vorba aia? De morţi numa’ de bine. 

MOCIOI

În toţi anii de şcoală am avut numai trei colegi de bancă. Pe primul, îl chema Mocioi.
Îmi amintesc ca prin ceaţă cum, după ce ne-am despărţit de părinţi în careul mare din spatele şcolii, am intrat în clase, emoţionaţi, speriaţi ca nişte iepuri, majoritatea erau pentru prima data singuri şi trebuia să facem faţă unei noi grozăvii. Hainele ne stăteau ţepene, ne zgâriau, apretate pâna peste poate şi călcate coală de mame sau bunici. Toate fetele aveau ochii ciudaţi, alungiţi spre tâmple din cauza cozilor prea strânse, toate aveam pampoane mari si bentiţe elastice care ne strângeau capetele şi ne încingeau urechile. Băieţii se uitau duşmănoşi în jur, puşi pe harţa. Ţineam în mâini, anapoda, flori pentru Tovarăşa.
Tovarăşa, în fruntea coloanei, ne-a scos din careu şi ne-a dus spre clasă, ne-a condus printr-un labirint de coridoare prin care mă întrebam cum voi mai găsi vreodată drumul spre ieşire. Clasa avea parchetul proaspăt ceruit, stălucitor, mirosea frumos şi era soare, soare cum numai în septembrie poate fi. Ne-a aliniat pe toţi lângă peretele de lângă uşă şi ştiu sigur că niciunu’ nu depăşeam brâul verde de vopsea dat pe perete.
A început să ne strige, ne-a pus în banci pe rând şi ne-a spus că aşa o să stam începând de atunci. Am nimerit in a treia bancă, pe rândul din mijloc şi după mine, l-a strigat pe Mocioi. M-am uitat de-a curmezişu’ la el. Aş fi preferat o fată. Nu-i ajungeau tălpile pe podea, nici coatele pe bancă. Era un băieţel negricios, mic, tăcut, aplecat de spate, aproape fără gât şi cu manşetele prea lungi ale camaşii pepite suflecate de câteva ori.
Nu mai ţin minte ce s-a întâmplat în ziua aia, cum s-a terminat, cine a venit după mine să mă aducă acasă din labirintul întunecat de coridoare.
Ştiu sigur, că a doua zi dimineaţă mi-am îmbrăcat fără chef uniforma, al cărei cordon se încăpăţâna să nu se facă fundă, mi-am pus gulerul prea apretat, brodat de tanti Mazis şi cu ghiozdanul în spate m-am dus la şcoală. În bancă mă aştepta cu ochii plecaţi, Mocioi.
În recreaţia mare aveam voie să ne mâncăm pachetul adus de acasă, fiecare ce avea. L-am desfăcut şi am început să înfulec. Nu ştiam exact ce înseamnă recreaţia mare, cât timp am, mă gândeam că probabil trebuie să termin repede, să nu mă fac de râs. La un moment dat, aud din dreapta mea o şoaptă rapidă, ca nu cumva să-i piară curajul, o părere de voce: “dăşimii”.
Am înghiţit cu greu dumicatul care-mi stătea în gât şi m-am uitat spre el. Mocioi stătea atârnat în bancă, cu picioarele bălăngănindu-i-se deasupra parchetului, cu ochii în pământ. Numai mâna lui făcută căuş, cu unghii murdare era îndreptată către mine. “Dăşimii”, am auzit din nou, mai slab, în timp ce mi-a aruncat cu coada ochiului o privire de animal hăituit. “Dăşimii”, o şoaptă care mi-a urmărit zilele, dăşimii, Mocioi…
Toate zilele ce au urmat am împărţit cu el pachetul. Nu mai aşteptam să-mi ceară, i-l puneam pur şi simplu pe bancă şi atât. Îl mânca tăcut, cu ochii ţintuiţi în parchet. Pe la jumătatea anului, tovarăşa l-a mutat în alta bancă, în prima bancă pe rândul de la geam, era prea scund şi nu vedea până la tablă. Nu vorbeam aproape niciodată, era ruşinos, din cale afară de timid.

În clasa a doua a dispărut. Am auzit că s-a mutat în alt oraş, dar nu ştiu sigur, a dispărut pur şi simplu. Atunci, m-am intors pentru prima dată acasă cu jumătate de pachet nemîncată, m-au întrebat ai mei ce s-a întâmplat, mi-a fost cumva rău, m-a durut burta? L-am zis cu greu, printre sughiţuri de plâns că a dispărut Mocioi. 

IANCU

– Iancu! La tablă!
Ne făceam mici în bănci, chircite şi chinuite care pe unde puteam, pâna când cineva prindea curaj şi de undeva, se auzea o voce subtire:
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Profu’ de mate se uita serios în catalog şi îşi muşca mustaţa să nu-l bufnească râsul; era chelios, mustăcios şi bărbos, fan declarat Metallica. Nu cred să-l fi văzut altfel decât în blugi şi tricou. Aştepta să-şi facă una dintre noi curaj să iasă la tablă. Eram patru în clasă (aşa se nimerise) şi la toate ne plăcea matematica precum sarea-n ochi, două machedoance, două mucance, două verişoare, două fără nicio legătură. Oricum nu înţelegea nimeni nimic, cum naiba reuşisem, într-un oraş atât de mic să ne strângem în aceeaşi clasă patru cu acelaşi nume, a rămas un mister.
În clasa a noua, toţi profesorii au crezut că-i o greşeală în catalog. Parcă îi aud şi acum: “Iancu. Iancu Adina, Iancu Aida, Iancu Andreea, Iancu Simona, bă da mai sunteţi multe? V-aţi strâns toate aici?”
Familie nu erau decât doua, dar când strigau profii catalogul, ne simţeam, de aceeaşi mamă.
Ne-am împraştiat acum; ne vedem rar, poate o dată pe an, uneori mai rar. Îmi plăcea ideea de familie pe care o împărţeam cu ele. Iancu ai mei au fost puţini, din ce în ce mai puţini, pâna când am mai ramas şase; dintre noi, numai trei născuţi, nu făcuţi.
Zilele astea se împlinesc cinsprezece ani de când am terminat liceul. Două fete din “familia” Iancu s-au măritat, au alt nume acum.
De atunci, nu mi-au mai rămas decât câteva chipuri, multe şterse; câteva amintiri, de care ţin cu dinţii; orele de română, singurele înaintea cărora nu mă tăiau transpiraţiile.
Am fost corigentă de două ori. L-au chemat pe tata la liceu să-i spună că o să ajung în şanţuri, e clar, nu am nicio speranţă,  vai de capul meu, să-şi scoată din cap orice plan, orice speranţă ar fi avut pentru mine.
Mie nu mi-a fost ruşine. Renunţasem de bună voie la învăţat. Simţeam că-mi pierd vremea degeaba; oricum nu luam note mari, oricum nu-mi plăcea nimic din ceea ce se întâmpla acolo, aşa că am decis să-mi folosesc timpul cum mă taie capul, să citesc, să mă târăsc cum oi putea prin materii până scap de coşmar. Am scăpat până la urma, dar cu un preţ destul de mare.
L-am simţit speriat atunci pe tata. Şi daca aveau dreptate? Dacă, chiar nu era nimic de capul meu? Dacă… Se uita temător în ochii mei când îmi povestea. Încerca să afle singur adevărul, ştia că nu-l mint şi că până la urmă avea cum să-şi dea seama singur.
Mi-a fost ruşine de situaţia prin care l-am silit să treacă. Îmi zicea: “Când mi-au spus Domnule Iancu!, am simţit că se crapă pământul sub mine”. Nu ştia cum e să-i spună cineva Domnule. Simţea că-şi bat joc de el.
Am ştiut că nu renunţă la mine, că nu crede ce i-au spus, doar atunci când i-am zis că nu îmi place decât să citesc, că doar asta vreau cu adevărat, că e cam singurul lucru cinstit din viaţa mea. Atunci, doar atunci, a fost cu adevărat Domnul Iancu, i-au scânteiat ochii.
Câteodată râdea de mine; îmi povestea de profu’ lui de franceză de la şcoala profesionala: Silance! Silance, Iancu! Silance!!! Treci la loc boule! Vroia ca măcar la franceză să fiu OK. Am fost
Când s-a terminat liceul, am răsuflat uşuraţi amândoi. Puteam să plec în lume, să nu mă mai ştie nimeni şi să citesc cât poftesc. Aşa am făcut. Am plecat în lumea largă, dar câteodata mi-e dor, mi-e chiar dor să mai aud:
– Iancu! La tablă!
– Care Iancu?
– Care-o vrea! Tot aia e!
Acum, după cinsprezece ani sunt singură, singura Iancu ce mai poate ieşi la lecţie, iar mie în continuare nu-mi place decât să stau şi să citesc.

Încă ceva Domnule Iancu. A mai cedat un raft de la bibliotecă sub greutatea cărţilor. Am nevoie de ajutor.

ISTERICA

În fiecare zi învăţ lucruri noi. Nu neapărat că aşa mi-am propus eu, deşi şi asta este adevărat, ci pentru că, în ultima vreme, toată lumea mă învaţa lucruri. Despre mine.
Învăţ şi tot învăţ. De fapt aflu, pentru că nu cer amănunte. Încerc să mă conving că fiecare om are dreptul la opinie şi atunci respect acea opinie, indiferent dacă îmi dă crampe la stomac sau nu.
Îmi cam dă insomnii treaba asta. Stau şi mă tot gândesc. Uite, spre exemplu, tocmai am aflat că sunt isterică.
Portretul pe care îl văd în faţa ochilor este absolut monstruos. Îmi imaginez o muiere cu părul în dezordine, cu ochii ieşiţi din orbite, urlând neîntrerupt şi ascuţit.
Nu prea mă potrivesc cu descrierea. Nu mă ajută vocea şi am şi ochii mici tare. Ştiu că sunt căpoasă şi fixistă de multe ori, însă nu-mi amintesc să-mi fi dat cineva argumente logice şi să nu mă fi convins, în cele din urmă, după mai multă sau mai puţină luptă, de la caz la caz.
Sunt greu de digerat oamenii care nu fac şi nu spun ceea ce aştepţi de la ei, care nu-ţi cântă-n strună, care fac tot pe dos faţă de ceea ce aştepţi de la ei, care îţi terfelesc, cumva, valorile, îţi dau senzaţia că te tratează de sus; şi eu am probleme cu ei, îmi pierd răbdarea – şi aşa puţină – îi las în plata lor, plec.
Mereu am zis că este inutil să-mi irosesc energia încercând să conving pe cineva de ceva, de orice, pe lumea asta. Sunt prea obosită, sau am băşini de superioritate, cum am mai auzit, habar n-am. Toţi suntem liberi să credem ce ne taie capul şi priceperea. Facem paradă de flerul pe care-l avem la oameni şi ne batem în piept cu treaba asta. Eu nu mă pricep la oameni şi mi-am luat-o de multe ori în bot, mai mult de atât nu ştiu.
Încerc în fiecare zi să depăşesc cercul ăla pufos de vată care înseamnă zona mea de confort, nu reuşesc de prea multe ori şi asta numai din cauza fricii. De câte ori am reuşit să îmi testez limitele a fost fără voia mea, împinsă de jocuri ciudate ale sorţii. De fiecare dată am amuţit. Îmi amintesc perfect. Am amuţit. O dată, o singură dată am cazut în genunchi şi mi-am muşcat pumnii, dar nu reuşesc să-mi amintesc că am fost isterică.
Am trăit de-a lungul vieţii diverse, mai multe decât unii, mai puţine decât alţii. Am reuşit să-mi ies din pepeni greu, în urma unor episoade lungi. Mi s-a reproşat de multe ori că nu ripostez, că nu ştiu să mă cert, că nu fac altceva decât să-mi încleştez maxilarele şi în cele din urmă să mă pun pe plâns.
Totuşi, într-o bună zi, după 34 ani în care trăieşti cu tine în fiecare clipă, vine cineva şi-ţi spune că eşti isterică.
Stai, te gândeşti, întorci informaţia pe toate părţile, scrii un articol pe tema asta, îţi asumi să ţi se spună că “Bă nene, da tu aşa de puţină minte ai, te laşi destabilizată de toate căcaturile? Mai creşti şi tu”, pierzi inutil câteva ceasuri din viaţă, ceasuri în care ai fi putut să faci ceva mai bun cu viaţa ta.
În fond, ideea e câtă dreptate avea omul ăla, sau cât de puţină. E o informaţie care ţi-ar putea completa în vreun fel tabloul despre tine, sau de care te poţi lipsi cu uşurinţă? Cam care este importanţa pe care în mod normal trebuie să o acorzi informaţiilor care vin de la alţii în ceea ce te priveşte, indiferent cât de importanţi au fost, sau sunt oamenii respectivi pentru tine. Oglinda pe care ţi-o ţin ei în faţă este strâmbă, sau a ta?
Legat de asta, îmi amintesc de un episod simpatic din adolescenţa mea, când am acuzat pe cineva de isterie. S-a iscat un scandal imens, pentru că persoana respectivă, neavând proprietatea termenilor şi o bună cunoaştere a sensurilor cuvintelor a crezut că înseamnă ceva…orice, legat de nimfomanie. Mi-a luat mult pâna am recompus puzzle-ul şi am realizat că e ceva necurat la mijloc şi m-am prezentat la judecată cu un DEX.
Deci:
ISTERÍE, isterii, s. f. Tulburare mintală manifestată prin descărcări emoționale, leșin, sugestibilitate, simptome fără bază organică. — Din fr. hystérie, it. isteria.
Sursa: DEX ’09 (2009) |
ISTERÍE, isterii, s. f. Boală nervoasă caracterizată prin apariția unor simptome neurologice foarte variate, nejustificate de existența unor leziuni și declanșate prin șocuri emotive (accese de râs sau de plâns, convulsii, sufocări etc.), sugestie sau autosugestie etc. – Din fr. hystérie, it. isteria.
Sursa: DEX ’98 (1998) |
ISTERÍE ĩ f. 1) Excitare nervoasă extremă manifestată printr-un comportament violent și prin pierderea controlului asupra propriei persoane. 2) med. Boală de nervi manifestată prin convulsii și prin accese de râs sau de plâns. [G.-D isteriei] /<fr. hystérie, it. isteria
Sursa: NODEX (2002) |
ISTERÍE s. f. formă de nevroză manifestată prin excitabilitate mărită, accese convulsive, agresivitate etc. (< fr. hystérie, it. isteria)

Sursa: MDN (2000) |

SHAWARMA CU DE TOATE

Shawarma cu de toate.
Fix aşa a fost ultima vacanţă. Destinaţia: Israel; mijloc de transport: avion aparţinând companiei aeriene naţionale israeliene ElAl (this is not just an airline, this is Israel – zic dumnealor şi mă bucur că nu au dreptate). Şi la dus şi la întors, în avion doua grupuri cu popă şi un grup fără popă, adică noi, cele patru crăiese.
Tot ceea ce am citit pe internet înainte de plecare cu privire la controalele de securitate de pe aeroport este adevărat, cu un adaos de condimente.
A venit un tânăr cu cămaşa dehulată şi scoasă din pantaloni, ne-a întrebat care este relaţia dintre noi, dacă vorbim toate engleză şi ăla a fost semnalul. Cre’ că lucrează şi ei la normă şi nu aveau cum să ia la întrebări babele pelerine. Bine, nu am să înţeleg niciodată de ce nu am avut voie cu poşeta în avion, de ce a trebuit să umblăm cu bunurile fâlfâind în mână, de ce a trebuit să ne rupă trolerele în loc să pună un afiş civilizat (cum era la Tel Aviv) să ne lăsăm genţile deschise, de ce o parte dintre bagaje au ajuns abia cu zborul următor, de ce ne-am chinuit degeaba să ne călcăm hainele.
A fost “simpatică” tare o tanti de la security, care m-a întrebat cu un zâmbet zeflemitor în colţul gurii “şi…pe unde aveţi voi de gând să turisaţi?”.
Asta a fost partea neplăcută din shawarma. În momentul în care ajungi acolo, este altă lume, alt univers, la care aproape nici nu mai sperai după demonstraţia de “prietenie” de pe Otopeni.
Nu degeaba îţi vine să exclami la fiecare pas: Holy!!! Holy land, holy water, holy food, holy men, la toate te uiţi ca la sfintele moaşte: mâncarea este senzaţională, apa scumpă (e importată aproape toată), iar barbaţii…printre cei mai frumoşi pe care i-am văzut vreodată; în plus, aleargă cât e ziulica de lungă la bustul gol pe malul mării.
Nu vă fac jurnal de călătorie, vă spun doar că recomand cu căldură Israelul ca şi destinaţie de vacanţă – musai în extrasezon altfel, e cumplit de cald. Noi în ziua plecării am ajuns în aeroport în şlapi, costume de baie şi nisip în buric. Erau aproape patruzeci de grade.
Au o vorbă acolo: Ierusalimul se roagă, Haifa munceşte şi Tel Aviv-ul se joacă. Mare dreptate au! Despre alte oraşe nu ştiu ce să vă zic, pentru că o săptămână nu ne-a fost de ajuns să ajungem şi în altă parte.
Dacă ajungeţi în Tel Aviv să nu rataţi, sub nicio formă Muzeul de Artă Contemporană; galeria artiştilor impresionişti şi postimpresionişti este absolut fabuloasă.
Oraşul în sine este, ca şi întregul Israel este o shawarma cu de toate, oraş vechi, oraş nou, port vechi, port nou, mâncarea, Dumnezeule inimaginabila mâncare, o poezie, sau mai bine, o poveste de iubire, plaja, faleza, nisipul, apusul de soare în Mediterana, luminile, oamenii, cladirile, zgârie nori lângă minarete, cartierul musulman, chemarea muezinului peste valuri, vinul rou sec şi parfumat din podgoriile locale, sucul de rodie, fructele care au un gust surprinzător, falafelul sau shawarma care nu au nicio legătură cu nimic din ceea ce ştiam de acasă.
Nimeni nu se strâmbă când aude că eşti din România, mai toţi au o rudă de origine româna, au fost cel puţin o data în romania, îţi zâmbesc.
În cazul nostru, latura religioasă a excursiei a fost redusă la minim. Am făcut un tur de forţă, un fel de Istoria Religiilor pe scurt: Altarul Baha’i, Zidul Plângerii, Biserica Scientologică, Biserica Sfântului Mormânt, Peştera Sfântului Ilie, Domul de pe Stânci. În fiecare dintre aceste locuri m-au încercat emoţii puternice, diferite, stranii, greu de definit; poate din cauza energiilor adunate acolo de mii de ani, poate rugăciunile oamenilor, poate chiar e adevărat ceea ce se spune că este locul cel mai aproape de poarta din ceruri. Nu ştiu şi nici nu mai contează.

Habar nu am dacă mă voi mai întoarce curând acolo. Cred că va mai trebui să treacă ceva timp până când se va şterge gustul amar lăsat de security, sau poate va învinge pofta de shawarma cu de toate.

WIND OF CHANGE

În momentul în care stabileşti tu un sfârşit, măcar ştii pe cine să dai cu capul de pereţi. 
Termenul ăsta “sfârşit”, nu-mi place. Cred că e mai corect spus schimbare de direcţie. Orice schimbare de direcţie presupune că te-ai gândit, măcar un pic înainte. Se presupune că îţi asumi deciziile, că porneşti pe drumul pe care l-ai ales cu capul sus. Sigur, se întâmplă uneori, ca o pală de vânt care te prinde la răscruce să îti dea un brânci într-o dircţie sau alta. Astea sunt cazuri excepţionale, care merită tratate separat.
Nu îţi interzice nimeni dreptul ca pe drum să te răzgândeşti. Poate ajungi cumva la concluzia că hotărârea ta nu a fost chiar cea mai fericită şi atunci, ai tot dreptul din lume să o schimbi. Trebuie doar să îţi stea în putere să faci asta, să nu răneşti pe nimeni (victimele colaterale nu sunt acceptate), şi desigur, măcar de data asta să fii sigur că dacă te apuci de mâncat un rahat o să-ţi faci temeinic treaba până la capăt.
Mă lovesc în ultima vreme de oameni care iau decizii, schimbă direcţia, în urma unor îndelungi reflecţii; cel puţin teoretic. 
Există bază şi motivaţie, există un mobil al acţiunii, au fost analizate nişte probleme, catalogate ca fiind fără rezolvare, fără ieşire. 
Apoi, fără ca fondul problemei să se schimbe, fără ca problemele să se rezolve, cineva-ul acela ajunge la concluzia că noua potecă e cam buruienoasă, că parcă drumul vechi era mai sigur, că parcă acolo era mai simplu să te aşezi fără bătăi de cap pe o bancă la umbră, să găseşti un mod de a îţi răcori fruntea sau odihni picioarele. Parcă era mai bine înainte. 
Lipsa asta de asumare mă irită teribil, îmi provoacă o stare de vomă vecină cu greaţa de după o sticlă de vodcă. 
Dragi prieteni, în momentul în care deciziile voastre îi deturnează şi pe alţii din drum, zău că nu are niciun haz să va mai suciţi.
E ok aşa. Toţi greşim, tuturor ni se întâmplă să o dăm în bară, dar e o dovadă cruntă de laşitate, egoism feroce să-i supui pe ceilalţi capriciilor tale. Este crud. Dacă ţie ţi-e greu să-ţi desţeleneşti poteca, nu-i treaba nimănui.
Dai pe cineva afară de la serviciu şi pe urmă te duci să-i spui “Dă-ţi demisia de unde eşti acum, pentru că mie mi-e tare greu să mai organizez nişte interviuri. E drept că nu eşti angajatul perfect, da’ te cam vreau înapoi”.
Pui capăt unei relaţii pentru că nu mai poţi trece peste nişte chestii la celălalt, apoi, după trei luni îţi dai seama că e cam aiurea şi parcă nici nu mai ai chef să ieşi la vânătoare. Era mai călduţ înainte. Vorba cartieristului: “Say What?!?”. 
Cam la fel fac şi copiii când dau cu îngheţata de pereţi, apoi bocesc de mama focului că o vor înapoi. Ei măcar au scuza vârstei. Trezirea! 
Avem nevoie de discernământ, să ştim cum şi când să cernem situaţiile pentru care are sens să schimbăm ordinea firească a lucrurilor, pentru care nimic să nu fie imposibil pe lumea asta, de cele pentru care cea mai bună abordare este “Cât noroc am avut că am fost acolo. A fost un real privilegiu; acum merg mai departe mult îmbogăţit.”
Ştiu că e greu, cunosc privirile aruncate furiş peste umăr, zecile de întrebări, oare am făcut bine, oare cum ar fi fost dacă… De fiecare dată îmi amintesc cu precizie motivul iniţial de la care a plecat decizia. Oricât de greu este de înţeles şi/sau acceptat, motivul este acolo. Rareori se schimbă, pentru că, culmea, oamenii nu se schimbă. Mă simt de parcă aş fi inventat fix acum apa caldă. Mă iertaţi, dar pentru unii chiar aşa este. Hello, sunt tot eu, ăla care la un moment dat ţi-am fost insuportabil. Nu m-am schimbat eu; tu eşti cel care a dat de greu şi bate în retragere. Cam atât de simplu este.
Schimbările de direcţie, chiar şi cele mai mărunte sunt adesea năucitoare. Ai nevoie de timp să clipeşti pentru a te reobişnui cu o lumină nouă. Mi s-a întâmplat ca năuceala asta să dureze şi câţiva ani. 
Importantă este liniştea pe care o recîştigi dupa tot zbuciumul ăsta, linişte care de cele mai mult ori s-a numărat printre motivele primordiale ale furtunii, chiar dacă uneori nu ne dăm seama.

BELĂ ŞI COTROCHITOARE

Belă şi cotrochitoare! Aşa să rămâi mereu măicuţa mea!
Iată mă apucă iar nostalgiile aici pe blog, în loc să-i spun femeii în faţa ce şi cum. M-am obişnuit ca între noi, lucrurile să fie subînţelese, sau dacă le spunem, să le spunem aşa, în glumă, să nu cumva să rămână careva cu garda jos.
Ultimele isprăvi a lu’ Genel sunt epice, că doar nu ne încurcăm cu bazaconii. S-a pierdut pe aeroportul din Munchen cu douăj’ de minute înainte sa ne suim în avion (noroc că mi-am dat seama ce se întâmplă şi am plecat după ea în timp util) şi “surpriză”, nici de data asta nu i-a plăcut nimic de mâncare. Ştiam că aşa va fi, aşa că nici măcar nu m-am mai enervat. Eu cu mama în vacanţa, toate-s vechi şi noi sunt toate.
Spre deosebire de celelate dăţi m-am înarmat cu răbdare, am respirat adânc şi i-am citit cu mare grijă ingredientele înainte, cât să fim bine înţelese, să ştie clar ce mănâncă, să nu ne mai certăm aiurea.
Nu ştiu dacă i-a plăcut mai mult ca în alte părţi, dar ştiu că a îndurat cu stoicism tot. S-a răzbunat la shopping cât pentru următorii cinci ani. N-am zis nimic, de data asta am tăcut mâlc, am lăsat-o să se răsfeţe. Parcă prea nu i-am făcut niciodată capriciile, aşa că acum am îndemnat-o să-şi facă de cap, să-şi aleagă lucruri vesele, să se bucure.
Mi-a fost cel mai drag de ea, nu când am cules-o speriată din aeroport deşi era la o aruncătură de băţ de mine şi nu mă vedea, ci pe terasă la Starbucks.
Mama neaoşă, băutoare înveterată de cafea clasica (ca şi mine, de altfel), făcută simplu la ibric, faţă în faţă cu imaginea tipică a capitalismului, a consumerismului occidental, paharul alb de carton cu zeama colorată de la Starbucks.
Faţa ei din clipa în care a gustat a meritat toţi banii din lume, la fel ca şi prima replică pe care a debitat-o: “Mai pot s-o dau înapoi acum?”. Nu mamă, nu mai poţi să o dai înapoi acum, da’ serios, cât de rea este?. Mama încruntată: “Cea mai rea cafea pe care am băut-o vreodata”. Am râs cu lacrimi; ştiam sigur că aşa este. A mai înghiţit cu greu trei guri după care, cu părere de rău a aruncat-o. I-as fi luat altceva, da’ nu-i place cu lapte, cu frişcă, cu caramel, cu arome, cu paiul, cu nimic în afară de caimac, ori asta nu aveau.
Ne-am dus să ne plimbăm şi am râs de ea tot drumul, că e cafea de înainte de culcare, să poa’ să doarmă, să nu o ia cu inima.
I-am cuprins umerii cu braţele şi am întrebat-o dacă mai vine şi altă dată cu mine în vacanţă, asta după ce-i spusesem, de mai multe ori, că în următorii cinci ani vacanţele noastre vor intra într-o binemeritată pauză. Mi-am dat seama că peste cinci ani, o să aibă şaptezeci de ani, că poate va trebui să am grija ei în alt fel, că poate peste cinci ani, nu vom mai ajunge nicăieri împreună. S-a uitat la mine aşa cum numai ea ştie şi mi-a spus: “Dacă mă mai iei…”. Mi-am dat seama că iar se chinuie să nu plângă, da’ nu m-am mai luat de ea. M-am luat de mine. Meritam.
Am râs amândouă că iar a făcut una dintre schemele ei cotrochitoare: nu s-a abţinut nici în Franţa să nu-l ia de gât pe profesorul care m-a operat. A uitat că omu’ nu pricepe o boabă din ce-i spune şi l-a îmbrobodit pe limba ei. A funcţionat iar, prin nu ştiu ce minune.
Dezinvoltura asta a maică-mii e o trebă pe care regret că nu am moştenit-o şi nu e singura. Îi spun mereu că îi mulţumesc pentru toate câte m-a învăţat, dar că mor de ciudă că a ratat vreo câteva de pe check-list. Nu ştie ce înseamnă asta şi degeaba îi explic. Uită.
Mai nou, suntem într-o nouă etapă. Citeşte cu colega ei de muncă articolele de pe blog şi după aia mă sună să mă certe.
Nu prea îi place cum scriu sau nu înţelege, aşa ca marţea avem lungi conversaţii explicative despre ce-am vrut să zic, de ce am zis aşa si nu invers, ce înseamnă aia, ce înseamnă ailaltă. De data asta m-a avertizat: “Vezi! Nu care cumva să mă faci de râs, să povesteşti toate alea, acolo unde scrii tu şi zici că citeşte lumea.”
Nu te fac de râs, draga Genel! Nu te-am făcut niciodată; doar povestesc lumii cât de belă şi cotrochitoare eşti, să ştie toată lumea că sunt de mândră de tine…doar că am felul meu de a îţi spune (un pic mai altfel).

RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter