ACASĂ

Ce înseamnă pentru fiecare dintre noi “acasă”?
Locul unde orice crăpătură din perete are o poveste pe care o ştii de când erai mic? Locul, singurul loc în care mai găseşti mirosul cu care ai crescut şi gustul mâncarii făcute de mama? Locul în care auzi poveşti cu oameni pe care aproape nici măcar tu nu ţi-i mai aminteşti foarte bine? Locul în care îţi încarci bateriile? Locul în care reuşeşti să te regăseşti? Locul în care încă mai trăieşte mama, sau poate doar locul în care tot ceea ce mai găseşti sunt mormintele alor tai. Nici nu contează.
Acasă are altă definiţie pentru fiecare dintre noi, cuprinde câte o bucăţică din tot ceea ce am scris eu mai sus, sau poate lucruri care mie nici nu îmi trec prin cap. Acasă este singurul loc în care îţi „permiţi” slăbiciunea de a fi tu însuţi şi „luxul” de a îţi reconsidera tot sistemul.
Eu sunt genul de persoană care refuză (nu întâmplător spun că refuz; fix asta fac), să se uite la filme. De fiecare dată am alte priorităţi, prefer să fac altceva în timpul ăla, sunt prea plictisită sau lipsită de răbdare. Din când în când, mă mai îndur să mă uit la câte un film, trasă de mânecă, bineînţeles, de Manolo, ca pentru toate chestiile mişto pe care le fac pe lumea asta.
Zilele trecute, la îndemnul ei, ca de obicei, „Hai măi Bu, nu ne uităm şi noi la un film?”, zic „Da frate! Hai să ne uităm”.
Cel mai important lucru care mi s-a impregnat în minte, după ce am văzut filmul ăsta, a fost puterea lui „acasă”, puterea locului în care te regăseşti, îţi reconsideri valorile pe care le-ai dat uitării, alterat fiind de vreme şi de vremuri, luxul de a îţi permite să faci asta, impactul pe care îl are asupra ta energia locului.
Povestea, secundară în economia filmului, este a unui tânăr de origine austriacă, născut în Statele Unite, după ce bunicii lui au emigrat ca urmare a Holocaustului. Într-un punct, tânărul decide să se întoarcă în Austria, mânat de o motivaţie complet greşită: banii; sperâd că va pune mâna pe un comision gras. Atât. Undeva, pe drum, nevoit să înfrunte poveştile străbunilor lui, poveşti pe care mereu le-a tratat cu superficialitate, lupta lui se transformă în luptă pentru un principiu. În asta constă cu adevărat puterea „rădăcinilor”, puterea lui acasă, chiar dacă acasă, în cazul lui însemna un loc în care nu mai fusese niciodată.
Transformarea lui pe parcursul filmului este lentă, aproape insesizabilă, recunoşti doar încrâncenarea pe care o arată spre final, doar aşa înţelegi că acolo s-a întâmplat ceva, că s-a transformat ceva în el.
Povestea în sine este destul de subţire. Poate aţi văzut „Lady in Gold”, poate ar fi bine să îl vedeţi dacă nu ştiţi despre ce este vorba.
La puţin timp după ce am văzut filmul, eu însămi, am mers acasă. Recunoscut fiind faptul că nu sunt nici pe departe o familistă, că am o problemă cu pupăturile neamurilor, că păstrez legătura cu extrem de puţini membri ai familiei mele, de data asta a trebuit să înfrunt şi să confrunt o variantă extinsă a neamurilor, cu rubedenii apropiate şi depărtate şi mai mult de atât, să îi promit maică-mi că măcar o să încerc să mă comport civilizat, să schimb câteva vorbe cu fiecare.
Mi-am înghiţit nervii, bâzdâcii şi încăpăţânarea, la fel de recunoscute şi am încercat. Am făcut un test, un experiment, să văd ce iese. Mi-am dat ochii peste cap în gând, am înjurat printre dinţi şi am încercat. În primul rând, am constatat că nu am murit. În al doilea rând, ajunsă fiind acasă, după o zi plină de emoţii stranii pentru mine, mi-am dat seama că mă simt ciudat. Ciudat într-un mod foarte aparte, pe care nu l-am mai simţit de multă vreme. Erau ei…toţi: rudele, rădăcinile, legăturile pe care le tai fără să fie nevoie, vizita pe fosta mea stradă, bunica, baclavalele, mâna turcoaicelor pe creştetul meu, yaurum, mama, teii de pe Dumbrava, cimitirul cu ai mei, poveştile pe care le-am auzit din nou despre tata.
Faptul că aparţii unui loc care are atât de multe să îţi spună, faptul că cineva îşi aminteşte de bunicii tăi, de tine pe vremea când erai doar un copil, te întregeşte, îţi dă rost şi valoare, te readuce mai aproape de ceea ce eşti ca om şi de ceea ce vrei să te faci când o să fii mare.
Uitasem. Credeam că vreau să fiu alt fel de om, credeam că e bun modul în care fug să nu mă ajungă platitudinea din urmă. Ei bine, fuga de istoria ta personală e fundamental greşită.
A fost destul de straniu pentru mine să accept faptul că fix un film m-a făcut să îmi reamintesc toate astea, să mă gândesc din nou la ele, să îmi destup urechile pentru a auzi din nou poveştile pe care mi le spune „acasă”.

PRINŢU’ ŞI APA SFINŢITĂ

Îţi citeam seara poveşti cu prinţi şi prinţese; d’alea cu „şi-au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”. Ţi le citeam la lumina chioară a telefonului, da’ măcar ţi le citeam cu intonaţie şi patos, puneam suflet şi pe ici pe colo mai înfloream şi eu câte ceva; am auzit că-i bine să lansezi intenţii în Univers, să setezi energii, să te imaginezi în ipostaza aia, sau ailaltă, că cică, cu cât crezi mai tare, cu atât mai mult lucrează Universul în favoarea ta. Pe alocuri bullshit, pe alocuri adevărat. În cazul tău nu prea funcţionează, de-a dracu’ ce-i pielea pe tine; logic.
Când ajungeam la partea cu „au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”, îmi tremura o lacrimă spânzurată de gene; din ochiu’ drept, că stângu’ se porneşte mai greu şi mă lua somnu’ dacă aşteptam să plâng cu ambii ochi. Suspinam adânc şi abia aşteptam să adorm ca să te visez.
Îţi citeam în lipsă, bineînţeles; nu că nu ţi-ar plăcea poveştile, habar n-am de fapt, că asta nu am mai apucat să te întreb. Îţi citeam în lipsă, nu ca să nu te trezesc din somn, că poate nici nu apuci să adormi când am eu ora de lectură. Îţi citeam în lipsă. Punct. Las’ că povestesc io altă dată.
Câteodată, te visam, să mor, de nu! Te visam măi omule, da’ numa’ că ceva nu era OK în visele astea. Frate, erai om, înţelegi? Ştiai să vorbeşti la telefon; ştiai să vorbeşti, asta în primul rând şi mai ales, vorbeai normal. Glumeai şi spuneai chestii umane, calde, te coborai, aşa…printre noi, muritorii de rând. Nu aveai o problemă să mergi pe stradă aproape de mine, să mă ţii de umeri, adică, ce mai, făceam chestii împreună, cum ar veni. Şi era mişto.
Băi, îmi plăceai. Numai că dimineaţa, când mă trezeam cu ochii cârpiţi de somn şi vise, nu mai înţelegeam nimic. Adică, până la urmă…unde dracu’ erai? Cu cine rahat mă ţinusem eu de mână pe stradă, şi cu cine râsesem până la lacrimi? Cui îi citisem eu cu patos poveşti? Cu tine nu mai vorbisem la telefon de ani lumină. Şi atunci? Vocea aia, pe care o auzisem în vis, era a ta, sau nu? Băi nu ştiu. Pe scurt, să mor dacă ştiu!
Într-o dimineaţă, coboram eu cu liftu’ şi mă uitam în oglindă, verificam să văd dacă arăt bine pentru tipul ălălalt. Îmi place unu’ de mor, da’ are un cusur: nu ştiu cum îl cheamă. Asta nu ar fi o problemă, în principiu, numa’ că e cam greu să îţi intri în stare când zici: „Hai mă Icsulescule să-ţi citesc o poveste”. În fine, să revenim.
Coboram cu liftu’, mai ceva ca Rapunzel pe coamă şi cum mă uitam eu aşa în oglindă, mă gândeam: Mă, Rapunzel cobora pe coamă să îşi vadă prinţu’ jos. Eu nu numa’ că nu-s blondă, da’ nici prinţ n-am, frate. M-am pricopsit cu o gloabă, de-i zic eu în fel şi chip. Jăratec nu-i trebe, Ferească Sfântu’, că-i ajunge cât i-a dat mă-sa (v-aţi prins că-i gloabă în alt sens), cu nişte apă sfinţită poate să-i dau, că nu-i pe drumul lui. Ăsta clar încurcă împăraţii între ei, grădinile între ele, a Spânului cu a Ursului, a Împăratului Roş cu a Împăratului Verde şi tot aşa, adică nu prea ştie ce-i de capu lui săracu’.
Până să termin ideea (asta nu-i o noutate, pentru că de obicei nu prea apuc să termin idei), mă trezeşte liftu’ când ajung la parter. Ies.
Avem un vecin nou în cartier, cu un câine cam zănatec, negru, de rasă shar-pei. Sare câinele pe mine, mă băleşte; i-aş fi zis vreo două (că m-a speriat; hainele alea bune dă-le dracu’), nu pot că mă uit la vecinu’ cum râde cu ochii cârpiţi de somn. Mă îndoiesc că ăsta a citit cuiva poveşti aseară; după faţa pe care o are, aş zice că a scris poveşti. Eniuei.
Merg mai departe; am alunecat pe naiba ştie ce mizerie, cât pe ce să-mi rup gâtu’; nimic nou, nici de data asta; ameţită, as usual. Mă umflă râsu’ şi-mi aduc aminte iar că te-am visat. Băi nene, tu erai? Te-aş suna să te întreb dacă azi noapte, ţi-aduci aminte să fi făcut vizite. Te-aş suna, da’ numa’ că noi nu prea ne sunăm; peste etapa asta de tehnologiei am cam sărit. Lasă că nu te mai sun. Cre’ că tu erai, că doar ţie ţi-am citit aşa frumos poveşti azi noapte. Cin’ să fie? Icsulescu? N-are cum, clar!
Cum stăteam eu, ciuşdită de frig în staţie, aşteptând autobuzul, făceam inventaru’ să văd ce naiba să-ţi mai povestesc la ceas de taină şi…în lipsă, logic. M-am gândit că dacă poveşti d’astea neaoşe cu prinţi şi prinţese nu pricepi, o să-ţi povestesc despre un Paşă.
Paşa ăsta al nostru, ţinea un Harem, că d-aia Paşa-i Paşă. Cu cât îi e mai mare haremu’ cu atât mai vestit (sunt civilizată şi încerc să nu zic coios) e Paşa. Ca să nu aibă parte de scandal între muierile lui, şi de bătăi de cap, s-a gândit cum să facă şi a ajuns la concluzia că cel mai bine, ar fi să le ţină pe femei departe una de cealaltă, să nu se ştie, să nu afle una de alta, că doar Paşalâcu’ e mare. Ce n-a luat în calcul Paşa, greşeala tuturor marilor oameni, la o adică, e curiozitatea fără seamăn a femeilor din Harem. Să nu mă ia gura de dinainte, zic, că asta-i altă poveste.
Nu ştiu cum, în mersul legănat al autobuzului, m-am trezit că uitasem de Paşă şi de tot, Icsulescu se uita cu coadă ochiului pe furiş la mine şi eu îţi povesteam (am senzaţia că-ţi povesteam o idee cam prea real, la modul că dădeam mărunt din buze) cum am visat azi noapte că mergeam cu tine de mână pe stradă şi îţi sărutam în tăcere ochii…

VIAŢA ÎNTRE LAUR ŞI RITA

Pentru un om care nu crede în iubire, întâlnirea cu Laur a fost o năucire. O altfel de năucire decât întâlnirea cu Rita. Dacă la Rita şi iubirea din “Scrisori către Rita” totul îmi era familiar, limbajul, poveştile, modul cinic de a vedea viaţa şi tot ce ţine de ea, propriile scuturi, de care mi s-a reamintit şi pe care cartea mi le-a pus din nou în faţă în lumină rece, scuturile alea amare pe care le cunosc atât de bine, Laur a venit ca un văl translucid care se aşterne peste tot şi toate. Aproape că, citind-o, simţeam nevoia să port o mască de oxigen. Pasiunea mea pentru literatura rusă este cunoscută, slăbiciunea pe care o am pentru poveşti şi povestitori, lucruri pe care eu nu stiu sa le fac, m-au fascinat dintotdeauna şi din acest punct de vedere nu am fost dezamăgită nicio secundă.
Eu sunt sacadată, nu ştiu să inventez, am fraze scurte şi poveşti amare, nu cred în iubire, mă apăr de ea, nu scriu despre sentimente şi sentimentalisme, caut să citesc cărţi care îmi sunt exact opuse, care mă obligă să văd lucruri pe lângă care eu prefer să trec cu ochelari de cal.
Perioada în care l-am cunoscut pe Laur şi timpul pe care l-am lungit cât de mult am putut pentru a îl avea în viaţa mea, m-a făcut să alunec pe o pantă de care ma dezic în mod constant şi conştient. Laur, dincolo de a fi o carte, este un vis. Visul că o astfel de iubire poate fi posibilă.
Felul în care e construită cartea, stratificată ca prăjitura pe care o făcea mama când eram mică, m-a uluit. Straturile de timp, feliile de viaţă pe care oamenii le trăiesc, timpurile amestecate, tresăririle pe care le au prevăzând viitorul, exact ca atunci când amesteci straturile colorate ale unui frappe cu un băţ din lemn, sticla aia de plastic care apare în pădurea medievală, te fac să uiţi de tine şi de timpul pe care îl trăieşti…şi peste toate Laur, care îşi caută iubirea, vrea să o mântuie, vrea să se mântuie, pentru că el a ucis-o.
Laur, indiferent de cele patru nume pe care le are de-a lungul carţii, în funcţie de etapa pe care o parcurge, nu vrea decât să îşi regăsească iubirea pe care a reuşit doar să o bănuiască şi a îndepărtat-o cu cruzime, parţial conştient, parcă temându-se de viaţa împlinită pe care ar fi putut să o aibă. Mereu chinuit de sentimentul de gol care îl bântuie, mereu vorbind cu ea, chiar şi atunci când nu mai era el însusi, când ştia că ea nu l-ar mai recunoaşte, mereu căutând moartea care să-l ducă înapoi lângă cea pe care a ucis-o, Laur îşi trăieşte în permanenţă povestea de iubire, vindecând, alinând, învăţându-i pe alţii. Sentimentul de vină venit din încăpăţânarea cu care nu a ştiut să îşi vadă şi să îşi recunoască limitele, nu i-a fost spălat decât la finalul cărţii când cercul se închide, când Laur ţine în sfârşit în braţe copilul pe care nu l-a avut niciodată, când bătrân şi cu misiunea în sfârşit îndeplinită îşi reîntâlneşte dragostea.
Pe scurt, este vorba despre iubire, povestită într-un mod nesiropos şi diafan, dar iubire în forma ei absolută, pe care mulţi doar o bănuim, povestită cumva dincolo de cuvinte, din imagini.
Dincolo de iubire, am învăţat de la Laur şi celelalte avataruri ale lui, lecţii despre curaj, despre mersul pe apă, despre căutare şi regăsire, despre aruncatul în abis, unde pe lângă proprii demoni sunt şanse mari să găseşti şi trambulina care să te propulseze înapoi. Poate nu va fi aşa, dar merită să încerci. Călătoria, ca de obicei, e singura care merită, dincolo de toate pericolele pe care cu siguranţă le vei găsi pe drum.
Am pomenit la început despre „Scrisori către Rita”. Am pomenit-o des zilele din urmă, am răsfoit-o din nou, mi-au dat lacrimile de ciudă. Dacă pentru Laur îţi trebuie inima tare, pentru Rita îţi trebuie stomacul tare, puterea de a citi lucrurile spuse frust, fara niciun arabesc, goale în realism şi cinism, exact cum se întâmplă. Ai spune ca Rita este la polul opus. În esenţă, nu este deloc aşa. Este tot o poveste despre curaj şi despre a accepta, mai ales despre căutare şi eşec, despre puterea de a îţi pune oglinda în faţă şi leagănul în mijlocul camerei şi a te asculta pe tine. Nu iţi place ce citeşti, ce vezi, ce auzi, dar nu ai cum să nu iubeşti cartea asta. Poţi fi pudibond, puritan, ţi se poate strânge stomacul, dar viaţa e făcută (şi) din felii de Rita (o Rita al cărei ideal e Laur), numai că Rita trăieşte alte vremuri. Ale noastre.

SA IL AJUTAM PE IONUT

Acum trei ani, va povesteam despre prietenul meu Ionut, caruia i s-a pus in fata o incercare cat o viata. A reusit atunci, cu ajutorul nostru, al tuturor sa stranga suma de bani care ii era necesara pentru operatia foarte complicata pe creier, pe care a facut-o la Hanovra. A reusit atunci, nu fara efort sa isi revina, sa se recupereze si sa ia de la capat o viata schimbata complet.
Acum, Ionut are din nou nevoie de ajutor. Are nevoie de o noua interventie in Germania. Timpul in care trebuie sa faca rost de bani necesari pentru aceasta noua operatie este foarte scurt. Are programata operatia pe 15 iunie.
Am fost eu insami, cu ceva timp in urma, pusa in postura de a avea nevoie de ajutor pentru a strange banii necesari unei operatii pe creier. Stiu exact ce inseamna fiecare donatie, fiecare ban care adunat inseamna o noua sansa la viata.
Va rog sa il ajutati, ca si cum v-as ruga pentru mine…
Donatiile pot fi facute in conturile:
RO66RZBR0000060017742639 – EURO
RO02RZBR0000060017739717 – LEI
Titular cont: Kreici Ileana
RAIFFEISEN BANK, Ag. Medgidia, Str. Republicii, Nr. 12
SWIFT: RZBRROBU

SĂPTĂMÂNA TRECUTĂ

Ce-am mai învătat săptămâna asta? Păi o mulţime de lucruri care mai de care mai dubioase; concluziile le-am tras de la caz la caz.
Toate femeile-s curve. Ne plac curvele? Ne plac, da’ numa ale noastre; ne plac curvele dintr-un singur motiv: nu ne plac pioasele. Singurele curve viabile sunt alea din dotare; curvele altora sunt pur şi simplu penale, fac tot felu’ de lucruri care nu s-ar cuveni făcute. Evident, nu vorbeşte invidia din noi; nu, ale noastre nu s-au casnicizat între timp (nici nu există cuvântul casnicizat; las’ că-l inventăm acum), ale altora fac pur şi simplu tot felu’ de chestii aiurea. Nimic nou. P’asta o ştiam de la tata, nu e ca şi cum aş fi aflat acum că Pământul se învârte, doar că de atunci şi până acum, misoginismul a atins noi dimensiuni.
Am aflat, prin urmare, că nu există pe lumea asta nicio femeie care să valoreze mai mult de o prăjitură. Lovitura a venit sub formă de întrebare: „Ştii vreo femeie pe lumea asta, care să valoreze mai mult de o prăjitură?”. Era cât pe ce să-i răspund: „Mama dumneavoastră, stimate Domn, că altfel nu avea cum să dea naştere unei astfel de minunăţii”. Vorba aia, eu sunt o doamnă-n pula mea, nu aveam cum să-i răspund: „Mă-ta, imbecilule!”. M-am abţinut când am realizat că eu nu o cunosc pe mama ilustrului personaj, aşa că poate are dreptate şi nu valorează mai mult de o amandină, asta aşa…să nu fiu nesimţită şi să zic savarină.
Am mai aflat că în ziua în care realizezi că viaţa ta se reduce la pumnul de pastile pe care trebuie să le înghiţi ca să te poţi trezi a doua zi dimineaţă, ai la dispoziţie două variante: îţi reconsideri tot sistemul, sau devii hater. Nu contează pe cine şi ce urăşti. Îţi construieşti sistemul ăla care îţi permite să îţi bagi pula în tot şi toate, îţi asumi un rol şi îi dai înainte. E ok şi asta până la urmă, numai să nu uiţi cine e omul din spatele măştii; materialul din care e făcută masca nu are importanţă; poate fi orice, de la fier, la căcat.
Am aflat, de fapt mi s-a reamintit, că sunt ultima persoană din lume care funcţionează la ultimatumuri, suli în coaste şi şuturi în fund. Atât de tare mă sictiresc, că-mi iau jucăriile, sau ce mai am eu pe acolo şi plec. Nu mă mai interesează nimic, cu atât mai puţin când nu există o bază „legală” (spre exemplu, nu ne cunoaştem de un număr de ani format din două cifre), astfel încât tu, oricine ai fi tu, să îmi poţi pretinde mie chestii. Du-te-n mă-ta. Scurt. Mă apucă nervii ăia mari, ăia de fac să-mi vibreze bilele şi ce alte device-uri mai am io prin cutia craniană.
Am aflat cât de mişto e să râzi cu oameni pe care nu i-ai mai văzut de şaişpe’ ani. S-a întâmplat zilele astea o mini reuniune a clasei mele din liceu. A fost aşa o senzaţie…cum să îi zic eu, un fel de vată de zahăr cu zimţi. Reconfortant şi plăcut să vezi oameni cu care ai crescut, lângă care te-ai format, ale căror miştouri te-au zgâriat pe suflet în anii sensibili ai adolescenţei, cărora îţi venea să le scoţi ochii, oameni pe care atunci când i-ai văzut ultima dată pluteau. Asta era ocupaţia noastră principală atunci când ne-am văzut ultima dată. Acum, am simţit cum mi se strânge stomacul. Stăteam cu ei la masă şi încercam să îmi imaginez că în spatele scaunului fiecăruia dintre noi stă cel pe care l-am văzut ultimă oară acum şaisprezece ani. Am convingerea că fiecare dintre noi ăştia de acum şi-ar fi luat numa’ palme după ceafă şi castane-n cap de la cei care eram atunci. Nu mai contează; am râs. Doamne cu câtă poftă, şi ciudă, şi ură, şi bucurie, şi frustrare am râs. Abia târziu în noapte mi-am dat seamă câtă nevoie aveam să îi revăd.
Am aflat, tot săptămâna asta, câte chestii mişto găseşti scrise peste tot în Bucureşti, pe stradă, în autobuze şi pe garduri. Imposibil, dacă zgâieşti ochii cum se cuvine, să nu ai în fiecare zi o porţie de râs. Astăzi, nu am mai citit nimic pe nicăieri, dar nici nu mai era nevoie. Am văzut, cu siguranţă, cel mai frumos lucru din lume. Pe scaunul din faţa mea, un tată îşi ţinea pe genunchi fetiţa care nu avea mai mult de câţiva ani. Ea îi înlănţuise gâtul cu braţul şi îl mângâia absentă pe tâmple. Priveau amândoi pe fereastră şi comentau încetişor lumea de dincolo de geam. S-au dat jos mână în mână din autobuz şi au plecat ţanţoşi mai departe, impasibili la privirile oamenilor din staţie. Amândoi aveau Sindrom Down.
Am aflat, că unul dintre cele mai mişto lucruri pe care poţi să le împarţi cu alţii este o pătură în carouri, trântită pe iarba înaltă care gâdilă la nas, fix sub o lună impertinentă şi pufoasă, apărută aşa aiurea pe cer, într-o după amiază de mai. Băi, jur că e una dintre cele mai mişto senzaţii din lume.
Am mai aflat că nu toţi mucoşii se supără pe tine dacă te dai sub nasul Lor, în leagănul Lor, din parcul Lor, iar alţi mucoşi fac baloane din săpun special pentru tine, special ca tu, om mare, să râzi tâmp în timp ce alergi bezmetic în soare să le spargi pe toate. Şi mai sunt şi alţii care îţi spun cu emfază la telefon: „Vezi că eu peste patru săptămâni plec din ţară pentru două luni. Ai grijă cum îţi faci programul, să vii să mă vezi. Neapărat!”. No kidding?!? Păi o să am grijă atunci, să nu se supere Măria Ta pe mine, că aşa ceva nu este de dorit.
Băi şi am mai învăţat că oameni pe care nu îi cunoşti, dar ei te ştiu de pe Facebook, te recunosc în metrou şi se duc acasă şi povestesc că te-au văzut, la fel cum sunt şi oameni care te văd pe stradă, dar nu se opresc să te salute, că nu le eşti în drum.
Mi-a fost dragă săptămâna asta, în felul ei aparte, cu ochii cârpiţi de oboseală şi cu florile ei de castan scuturate pe trotuar.

PĂTRUNJEL ŞI PRAF DE PUŞCA

Zici că îţi iei un pic de pauză, să îţi mai aduni minţile, sufletul şi gândurile, pleci în vacanţă, te limpezeşti şi te întorci. Cam ăsta e planul. Până la urmă, vezi că nimic nu se potriveşte cu nimic; e drept că ceea ce găseşti la întoarcere nu e acelaşi lucru cu ceea ce ai lăsat când ai plecat; asta nu înseamnă că lucrurile s-au schimbat neapărat în bine. Bolile vechi lasă loc altora noi, problemele fac, pur şi simplu rocadă între ele, bărbaţii vechi fac loc altora noi, adică tot o rocadă de probleme, pe lângă care mai apar încă nişte zeci de rahaturi mărunte care nu îţi dau pace.
Cum a fost vacanţa? A fost aromată şi mătăsoasă, păr zburlit pe ceafă, briză sărată şi zaatar, soare şi foşnet de şopârlă la Baalback, tabere de refugiaţi sirieni şi miros acru de frică, soldaţi cărora le ceri voie să faci fotografii şi din nou mult soare, zgârie nori şi clădiri în ruină, vânt şi linişte parfumată de orient.
Mi-a plăcut într-un mod ciudat, datorită oamenilor, datorită mirosului şi senzaţiilor şi mi-a întors stomacul pe dos din cauza distrugerilor lăsate în urmă de aceiaşi oameni, prin faptul că tensiunea pluteşte în aer. Nu se întâmplă nimic, dar nu te părăseşte nicio clipă senzaţia de echilibru fragil care se poate dărâma în orice moment, sentimentul că poţi fi prins într-o capcană.
Stăteam într-o seară şi ne uitam la oamenii care dansau în mijlocul străzii cu poftă nebună de viaţă, cu ochi strălucitori, cu sudoarea alunecându-le pe trupuri. Ritmul lor îndrăcit părea să fie ultimul, din ultima zi, a ultimei vieţi posibile din Univers. Dansau cu o îndârjire şi o poftă pe care nu le-am mai văzut în altă parte, aproape hipnotic. Cam ăsta e ritmul care spune totul despre acele locuri, bătaia de inimă care ţine în viaţă un trup pe alocuri schilod, dar a cărui frumuseţe trecută nu este greu de intuit.
Te întorci acasă şi aerul pe care l-ai câştigat se spulberă la prima adiere de pe Otopeni.
Cum a fost ultima vacanţă? Păi cum să fie? La fel cum este şi ultima felie din viaţă.
Pătrunjel şi praf de puşcă.
Nu e nevoie de mai multe cuvinte să descrii.
Sunt un milion de lucruri care în orice moment pot sări în aer, cu urmări greu de controlat şi anticipat; îţi vor exploda în faţă şi e greu de crezut că vor igieniza zona. Va rămâne în urmă doar un pustiu cinstit, vorba cântecului şi asta nu-şi doreşte nimeni. Echilibrul fragil parcă atârnă de o adiere, pe care o simţi că poate duce lucrurile de râpă într-o clipă.
Sunt un milion de alte lucruri aromate şi bune, ca o aparent banală salată de pătrunjel, d-aia de care nu te mai saturi să mănânci când afară sunt patruzeci de grade la umbră; sănătate curată, numai că întotdeauna durează prea mult până apuci să o termini de făcut.
Uneori îţi trece foamea, te saturi aşteptând până toci ţâşpe legături de pătrunjel, roşii, ceapă şi mentă, până aduni în ea cantitatea perfectă şi exactă de ingrediente, ca să iasă reţeta. Nu orice reţetă, reţeta aia care e doar a ta şi pe care o ţii secretă, naiba ştie de ce, în loc să o scrii mare pe perete, poate aşa ar mai şti şi altcineva câtă sare şi cât piper să pună în ea, ca să fie bună.
Uneori, mă gândesc că ar fi mai simplu să bagi toate ingredientele la robot, ţac-pac, le pui în bol, le asezonezi şi gata. Aia e.
Nu merge. Îşi pierd textura; un chopper le face rahat pe toate în zece secunde şi nimeni nu-şi doreşte asta. Să toci în tandem? E o idee. Ar merge mai repede, dar ce te faci dacă îşi prinde degetele sub lama cuţitului? Ar trebui sa fie responsabilitatea ta? Ce te faci dacă toacă ingredintele de parcă sunt furaje pentru vite?
Păi e simplu. Încerci să nu mai cauţi nod în papură, să mănânci cu poftă şi fără teamă din reţeta pe care ai scris-o, în sfârşit, mare pe perete. Nu ai să te îneci, dar nu uita să mai şi mesteci uneori.

FILOSOFII DESPRE SEX

În ultima vreme am purtat cu nişte prieteni bărbaţi o grămadă de discuţii interesante despre lumea femeilor versus lumea bărbaţilor, filosofia sexului (da, evident că există şi aşa ceva), sfaturi cerute în tabăra „adversă” despre duşmanii de moarte, etc
Cu ce m-am ales după discuţiile astea? O mulţime de lucruri care mai de care mai încântătoare, de care râd şi acum, de câte ori îmi amintesc.
Spunea unul dintre ei, citez mot-a-mot: „Dacă ţie nu îţi place de mine, că ai zis că nu intru în ecuaţia ta, există o probabilitate destul de mare, din punctul meu de vedere, să-i placă prietenei tale de mine. Vezi? Cam aşa de simplu gândeşte un bărbat matur. La voi, în schimb, se încurcă toate iţele; la voi, doi plus doi, fac douăşdoi”.
Mai bine să facă douăşdoi, decât ca la voi: unu să fie egal cu doi. Mi se pare mai puţin rudimentar. Zic şi eu, nu dau cu paru’. Nu prea i-a convenit maturului meu amic, care se jură fidel consoartei până la moarte, asta neîmpiedicându-l, evident, să încerce marea cu degetul, şi la mine, şi la amica mea (oricare dintre ele).
„Băi, io m-am săturat! În ziua de azi toată lumea filosofează şi nu se mai fute nimeni! În ultima vreme dau numa’ peste femei care vor să ştie ce hobbyuri am, cum îmi petrec timpul liber, ce-mi place să mănânc şi alte alea. Frate, una nu înţelege că sexul e punctul zero al unei relaţii.”
Amărât până peste poate domnu’. Amărât cum nu am mai văzut de mult. Am încercat să-i explic că na, poate, dacă femeia aia nu vrea ca sexul să fie punctul minus unu al unei relaţii, face şi ea conversaţie. Adică omule, înţelege, dacă nu te ridici la nivelul aşteptărilor, măcar s-a ales cu o conversaţie interesantă. Ca să nu mai spun că se poate întâmpla o incompatibilitate fatală gen ea stelistă se trezeşte în pat cu tine dinamovist. Ce să facă după aia cu tine?
Nu m-a contrazis aici, a recunoscut că am şi eu un pic dreptate, în felul meu, că poate descoperă chestii care să-l facă să-i moară la intrare. El nu avea probleme cu fotbalul, da’ se gândea că dacă domnişoara e de extremă dreapta, spre exemplu, nu ar fi prea încântat să o primească în patul lui. Mde, fiecare cu propriile criterii, până la urmă.
„Orice bărbat care s-a culcat o dată cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou, oricând are el chef. Aşa de simplu şi evident gândeşte orice bărbat normal funcţional. Dacă există un bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav”.
Interesantă teoria, şi adevărată (pe principiul, bine că inventezi tu acum cu mine apa caldă). Din fericire, am cunoscut şi bărbaţi care nu sunt atinşi atât de grav de microbul aroganţei şi autosuficienţei, rari ce-i drept, dar poate mai există o speranţă.
Acum, fără să cer lămuriri suplimentare, mă gândesc că atunci când a zis „bărbat normal funcţional” se referea la bărbaţii normal funcţionali sexual, pentru că disfuncţiile emoţionale şi psihice nu cred că se estompează vreodată. Se mai educă doar când şi dacă omul înţelege din mers câte ceva din lucrurile înconjurătoare, sau dacă a primit o educaţie corectă din familie; altfel, la cea mai mică ocazie, lumea femeilor se transformă exclusiv în „femei – booty call”.
„Nu mai cere sfaturi bărbaţilor; prin definiţie noi suntem handicapaţi din punct de vedere psihic şi emoţional”. Jur că aş fi vrut să-l contrazic, dar nu am găsit niciun contraargument.
Nu deţin în dotare idei preconcepute şi/sau etichete în ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, clişee gen bărbaţii sunt porci, sau mai ştiu eu ce aberaţii, însă recunosc, pe aceşti domni mi-a fost greu să-i contrazic. Cu ce drept aş fi făcut asta? Ei vorbesc în cunoştinţă de cauză, de dincolo de tranşee.

BORN SICK

Din moment ce trăieşti într-o lume populată cu o infinitate de indivizi, care mai de care mai „jmekeri” şi cu asseturile mai pompos scoase în evidenţă, nu te aştepţi decât ca şi selecţia naturală să o ia razna.
Toată lumea afişează un comportament complet deviant, fără discernământ şi minim bun simţ. Înţeleg să alegi indivizii care din punct de vedere genetic îţi oferă cele mai mari şanse pentru a lăsa urmaşi viabili şi capabili de supravieţuire; până aici, nu am ecuaţii, nu am întrebări.
Nu mai înţeleg din punctul în care criteriile de selecţie nu mai au nicio legătură cu genetica şi o iau spre o zonă guvernată de aparenţă şi consumerism, din momentul în care totul se reduce la botox, maşină, ţoale, contul din bancă, silicoane, „hăinuţele de firmă”, la golul dincolo de toate. Parcă, cu cât e hăul mai mare, cu atât mai mare e avântul cu care se aruncă toată lumea.
Eu una sunt năucită, dar apreciez, cumva onestitatea celor care nici măcar nu mimează vreun efort de a îşi ascunde criteriile.
Dincolo de toată parada asta strălucitoare, concentrată pe aparenţă, există o altă lume, lumea celor bolnavi; lumea celor mulţi şi bolnavi. Mă uit în jur şi văd doar oameni bolnavi. Nu mă refer la cei cu suferinţe fizice mai mult sau mai puţin vizibile, la oamenii cu certificat medical în buzunar. Vorbesc despre bolnavii de frică, bolnavii de singurătate, bolnavii de fantome, bolnavii sufleteşte care pe lângă zidurile pe care le-au construit în jurul lor mai dau şi cu pietre în alţii. Şi eu fac asta. Îmi asum.
Criteriile lor de selecţie, criteriile noastre de selecţie, îmi scapă.
Stăteam zilele trecute şi mă uitam la un astfel de om bolnav. Atât de bolnav, încât mecanismul de apărare pe care şi l-a creat este absolut înspăimântător. Nu mai vorbesc depre mecanismul complicat de atac…
Îmi venea la un moment dat să ţip, să-i strig „În puuula mea, opreşte-te! Nu vezi că suntem la fel de bolnavi? De cine te ascunzi? De cine vrei să fugi? De tine, e clar că nu reuşeşti, iar pe altul, la fel de bolnav ca şi tine, nu îl păcăleşti. Ştie. Măcar în astfel de momente lasă-te să fii tu însuţi.”
Ce m-a împiedicat? Faptul că şi eu făceam fix acelaşi lucru. Îmi ascundeam boala, de un om bolnav, poate mai bolnav decât mine. De ce? Pentru că nu înţeleg criteriile de selecţie, pentru că nu înţeleg cum funcţionează toată treaba şi atunci mecanismele întră în funcţiune. Se aprinde rahatul ăla de bec roşu, ăla care ridică scuturile şi atunci scuipi, dai cât de tare poţi, fugi, te prelingi pe lângă pereţi şi te prefaci că eşti altcineva ca să scapi.
Partea stupidă vine atunci când te întrebi de ce nu are nimeni răbdare să treacă dincolo.
Îmi place să scuip. Vai ce-mi mai place să scuip. Mereu, în tâmpenia mea, mi-am imaginat că cineva o să îşi şteargă mizeria de pe faţă, sistematic, cu răbdare de mucenic, pentru că na…it’s not dirt, it’s just mucus, şi o să pupe broasca. Rahat. Cre’ că nu se întâmplă asta decât în poveşti şi desene animate. Oamenii se plictisesc şi pleacă. Sunt şi ei bolnavi, nu au nevoie de aşa ceva. Nu au timp să îţi toceşti tu ghearele zgâriind în gol ca să îi poţi mângâia.
Lupt pentru înţelepciunea care să ştie să ţină scutul jos, pentru înţelepciunea care va şti să şteargă sistematic mizeria aruncată de altcineva, pentru răbdarea care va şti că şi în gol poţi toci nişte gheare ascuţite.
Poate că într-o zi o să aud, vorba cântecului, you were born sick, but I love you… şi să îmi dea răgaz să spun la fel.

LINIŞTE ŞI GOOGLE

M-am îndrăgostit de el din povestirile altora şi tăieturi de ziare. Habar nu am cum, am alunecat aşa, fără să îmi dau seama, într-o poveste pe care am construit-o din nimic, din fantasme.
Când a oprit maşina în faţa blocului, a trebuit să stau ascunsă câteva minute în scară, să mă asigur că pot merge, că am cum să ajung până la el, aşa de tare îmi tremurau genunchii. Mi-am strâns pe lângă mine geaca turcească din piele, deşi seara era călduţă, începeau să înflorească teii şi aerul era nemişcat. Îmi amintesc perfect că nu se mişca niciun fir de iarbă. Mă scutura din toate încheieturile un fior rece pe care nu îl ştiam, nu îl puteam numi.
După ce m-am suit în maşină, mi-au trebuit câteva secunde să îmi adun curajul şi să întorc ochii spre el. Ştiam ce urmează să găsesc acolo, ştiam cine aşteaptă să îmi susţină privirea şi cumva mă temeam că ochii pe care îi văzusem în tăieturile din ziare vor avea o culoare mai palidă. Nu a fost aşa. Mi s-a făcut stomacul ghem şi cu greu mi-am înfrânt impulsul de a întinde mâna să îi ating faţa.
Cum am citit la cineva, un vis îndeplinit este un vis care a trădat. Nu mai înseamnă nimic. Visul meu de a îl întâlni într-o zi în carne şi oase se mistuia în tăcere. Stăteam cuminte în dreapta lui, cu mâinile încrucişate în poală, cu privirea aţintită către niciunde prin parbrizul maşinii. Liniştea care se lăsase în spaţiul închis al maşinii mă măcina. Nu găseam absolut nimic de spus. El conducea în tăcere, cu o mână alunecată în aerul parfumat de afară, cu degetele răsfirate, mângâind razele de lună. În timpul ăsta încercam să îmi dau seama cum dracu’ se deschide portiera maşinii, să nu mă fac de râs când mă dau jos, să nu bâjbâi. Cred că până atunci nu mă mai suisem niciodată într-o astfel de maşină. Sângele îmi circula cu viteză prin vene, nu ştiam în ce direcţie merge, nu mai recunoşteam străzile, nu înţelegeam nimic, auzeam vuietul din urechi şi îmi dădeam seama că îmi bate inima tare, că nu respir cum trebuie.
Când m-am dat jos din maşină am alunecat. Stătea cu spatele la mine şi nu m-a văzut. M-am aşezat la masă şi am încercat să găsesc ceva de spus. Nu mai ştiu ce am vorbit, nici nu mai are importanţă acum. Mă pierdusem în privirea aia pe care o visasem atât de mult şi nu ştiam unde să mă caut, cum să fac să mă aduc înapoi, cum să nu mă mai droghez cu mirosul lui care ajungea la mine pe deasupra paharului cu vin.
Avea o coastă ruptă şi din când în când se încrunta de durere. Îmi amintesc cuta aia dintre sprincene, ca şi cum aş fi văzut-o ieri. Parcă îi făcea ochii şi mai frumoşi.
S-a pierdut în noapte exact aşa cum a apărut. I-au lipsit doar poveştile agăţate de degete în urmă. Nu am ştiut unde să îl mai caut, nici nu aş mai fi avut ce să îi spun, nu ar mai fi avut sens. Visul meu căpătase formă reală, apoi s-a spulberat.
Mi-am amintit toată povestea asta pentru că astăzi i-am auzit vocea la radio. Habar nu am ce a spus, nu am auzit, evident niciun cuvânt. După atâţia ani, l-am auzit. Mi s-au încleştat degetele pe pix şi în nări mi-a năvălit aroma vinului pe care l-am băut atunci. L-am căutat pe Google, să văd cum mai arată. Cred că i s-au reparat coastele între timp, dar ochii ăia, Doamne ochii ăia, sper să nu îşi stingă niciodată focul.

ORAŞUL, SOLO

Am văzut undeva, în oraşul vechi, două maşini de făcut vată de zahăr. Stăteau sprijinite de un perete tocit; una roz, pe care scria „pentru fete”, una albastră, „pentru băieţi”. Conform legilor cui fuseseră etichetate aşa, habar n-am. M-am oprit în loc să mă uit la ele cum stau acolo singure, mânjite dureros de colorant alimentar, lipicioase, părăsite. Mi-a venit brusc să mă apropii de ele, să le gust, să mă conving cumva că sunt încă vii, că maşina roz pentru fete are gust de fustă cu volane răvăşite de vânt, că maşina albastră pentru băieţi huruie a elicopter cu telecomandă.
Mişcarea prea bruscă pe care am făcut-o pornind spre ele m-a dezechilibrat; m-am sprijinit în treacăt de peretele aspru din dreapta mea şi mângâierea lui dură mi-a julit încheietura unui deget. Mi-am dus, fără să mă gândesc, rana către buze să îmi ling, că în copilărie, locul dureros. Atunci, durerea ascuţită trecea; acum, gustul propriului sânge nu a făcut decât să îmi ridice un nod de greaţă în gât.
Mi-am întors privirea de la maşinile de vată de zahăr şi am văzut pe jos, la picioarele mele, un grup de adolescenţi. Stăteau direct pe piatra cubică şi ţineau toţi pe genunchi blocuri mari de desen. Schiţau în creion, cu linii ciudate, clădirea din faţă. M-am uitat la ceea ce desenase fiecare, apoi la clădire. Mi s-au înceţoşat ochii şi mi s-a părut că toţi desenau cu totul altceva; gândul că eu nu văd absolut nimic din ceea ce văd ei m-a făcut să iau repede stânga împrejur, să le întorc spatele, să fiu din nou, în oraşul în care ştiam că sunt, să revin la desenul pe care îl cunosc.
Câţiva metri mai în faţă, am intrat în magazinul de îngheţată unde merg mereu. Am vrut să o întreb pe vânzătoare dacă ştie de ce se numeşte Amorino. Fata s-a uitat tâmp la mine şi m-a întrebat într-o engleză stricată ce arome vreau. Mi-am luat o îngheţată cu mascarpone şi ciocolată şi am plecat pur şi simplu. O să întreb la anu’ dacă nu uit.
Am trecut intersecţia atentă să nu îmi pice îngheţată topită pe haină şi un şofer m-a claxonat copios. Trecusem pe roşu.
În faţa mea, pe strada care se îngusta brusc, mai multe grupuri de tineri îmbrăcaţi în verde aruncau cu confetii. Unul dintre ei m-a oprit; cred că mi-a spus să rămân cu ei. Nu am înţeles exact, dar am băut din paharul cu bere pe care mi l-a întins. M-am scuturat de silă. Mie nu îmi place berea şi oricum nu mergea nicicum cu îngheţata mea de mascarpone, care încet încet se topea în palma făcută căuş. I-am zâmbit şi am mers mai departe. În faţa unei cârciumi am văzut scris că e St Patrick’s Day. Am înţeles.
M-am aşezat pe zidul de marmură al Catedralei. De undeva, de sus, mai venea o rază de soare care aurea piatra lucioasă, caldă. Mi-am sprijinit capul de ea, să simt prin păr izul de mucegai stătut care răzbătea prin pereţi. Cred că am aţipit o clipă. Când am deschis ochii, în faţa mea stătea un puştan ochelarist, cu o mină serioasă şi gravă. Nu a spus nimic, nu a schiţat niciun gest când m-am uitat la el. Şi-a cules de la picioarele mele mingea colorată şi a plecat. Mi-a mai aruncat, în fugă, peste umăr, o privire încreţită de soarele care îi bătea în ochi.
Am plecat, scuturată de un fior străin care venea din marmura aurie a Catedralei.
Am traversat podul încet, încercând să nu mă uit la apa verzuie care curge dedesubt. Am uitat o clipă şi m-a luat ameţeala; mi-a venit să vomit. Am grăbit pasul şi în piaţă, m-am plimbat în cercuri concentrice, răvăşind cu teneşii zgura roşie de pe jos.
Mă ustura un deget de la picior şi îmi dăduse din nou sângele la mâna julita mai devreme, dar nu voiam să mă duc în cameră. Tăcerea pe care ştiam că o voi găsi acolo mă înspăimânta. Am căutat din priviri un coş de gunoi să arunc ambalajul de îngheţată cu care rămăsesem în mână, dar cum era prea departe, am renunţat. Am mototolit cartonul şi l-am ţinut strâns în pumn, ca pe un trofeu.
M-au oprit două tinere cu mutre pioase. Le-am răspuns în engleză, sperând să le descurajez şi să mă lase în pace. Nu mi-a mers; vorbeau perfect engleză. M-au întrebat dacă cred în Dumnezeu. Le-am zis că Dumnezeul meu nu îl place pe al lor, pentru că e prea morocănos. Am profitat de momentul lor de uluială şi am şters-o mişeleşte, ţintă către coşul de gunoi. M-a oprit, din nou, o puştoaică să îmi ceară telefonul pentru un apel. I-am răspuns în engleză şi de data asta mi-a mers. M-a lăsat repede în pace, aşa că mi-am continuat marşul triumfal către coşul de gunoi.
Un moment mi-a părut rău că nu am gustat maşina roz de făcut vată de zahăr. Sigur ar fi avut gust de fustă cu volane răvăşite de vânt.
Nu ştiu când am ajuns în cameră. Tăcerea pe care credeam că o voi găsi era spartă de repetiţiile la chitară ale puştilor de la atelierul de desubt.
Cântau „Wish You were Here”. Am deschis larg toate geamurile şi m-am dus să vomit.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter