THE PAST TENSE

Îmi spune un prieten: „scrie ceva pentru mine marţea viitoare”. Păi şi cam ce să scriu eu pentru tine ? Nu zic asta pentru că nu ne-am mai văzut de-o grămadă de timp, dar eu nu scriu la cerere, nu „primesc comenzi” ca la cofetărie. „De ce trecutul e trecut, dacă nu trece niciodată, despre asta să-mi scrii”. Hmmm, să purcedem, zic.
Habar nu am de ce nu trece trecutul, nu ştiu ce personalitate are trecutul fiecărui om, dar dacă m-ar întreba cineva, noroc că nu mă întreabă, trecutul este doar denumirea generică pe care o primesc timpurile gramaticale, pentru a delimita cronologia unor acţiuni pe axa timpului.
Trecutul nu trece, pentru că este fratele tău geamăn (dacă nu am fost suficient de puerilă, insist), de fapt eşti chiar tu însuţi, este ăla care te sâcâie şi-ţi fute sistemul în mod constant şi în acelaşi timp este cel care îţi întinde mâna să te scoată din rahat, că nu degeaba s-a inventat vorba aia cu lecţiile trecutului, este varianta ta tatuată, cea care poartă toate cicatricele şi semnele a tot ceea ce ai fost tu cândva. Trecutul nu trece. Punct. A te aştepta ca lucrurile să fie altfel mi se pare o naivitate fără margini care nu are alt rol decât să te macine, să nu te lase să fii om întreg, care te umple de vină şi de frică.
Trecutul este individul care se bagă în faţa ta când încerci să te uiţi în oglindă şi vrei să te priveşti în ochi. Trecutul nu trece decât dacă te lobotomezi, şi atunci dispari tu, trecutul tău rămâne, în amintirea celorlalţi. Ca să-l faci să „treacă” fă bine şi ia-l de mână, mângâie-l pe frunte şi iubeşte-l. Măcar nu mai fiţi duşmani. Altă cale nu văd. Nu mi-a mers nici când l-am urât, nici când ne-am luptat, nici când am vrut să-i dau în cap. Am obosit înaintea lui, fără să am măcar vreo şansă de reuşită şi tare greu am înţeles asta.
Asumă-ţi-l. Exact ca pe un tatuaj, ca să revin la comparaţia de mai sus. Când ai făcut ceva te-ai tatuat pe vecie cu acţiunea respectivă, cu oamenii pe care i-ai iubit. Poţi să mai scoţi tatuajul ăla? Desigur, dar e doar o păcăleală, cicatricile vor fi mereu acolo. O să mai vezi vreodată altceva în oglindă? Evident că nu. Am economisi, cred, o grămadă de energie dacă nu ne-am mai lupta atât de tare cu noi aşteptându-ne să fie altfel tot ceea ce deja nu mai poate fi schimbat.
Şi ce dacă acum nu te mai iubesc, sau vieţile noastre s-au dus dracu fiecare în direcţia ei? O să-mi dispari vreodată de acolo? Lumina pe care mi-ai pus-o şi tu în ochi o să fie vreodată altfel? Nu. Timpul nu vindecă, trecutul nu trece. Asta e cât se poate de clar. Dacă eşti deştept, dar numai dacă eşti foarte foarte deştept, alină şi te face să înţelegi. Don Quijotismele nu au ce căuta într-o viaţă care  – scuzaţi platitudinea – se şterge cu noi la cur.
Pe de altă parte, dacă ar trece, dragul meu, crezi că s-ar schimba ceva?
Dacă ai putea, să zicem, să te întorci în timp eşti sigur că ai vrea cu adevărat să schimbi ceva? Ai vrea să te întorci în timp şi să schimbi clipa aia în care ai ţinut-o în braţe, că despre asta este vorba, ai renunţa la momentul ăla? Mai mult de atât: cu ce l-ai înlocui? Crezi că acum, la douăzeci de ani distanţă, viaţa ta ar fi cu mult mai bună dacă momentul ăla nu s-ar fi întâmplat? Ceva mă face să cred că nu. Dacă a durut? Sunt convinsă că a durut al dracului de tare. Ştiu despre ce vorbeşti. Am şi eu nişte tatuaje d-astea, care încă mă mai dor şi nici nu ştiu de ce am fost atât de idioată încât să mi le fac. Faza mişto e că nu mi s-au întâmplat; le-am căutat cu ochii larg deschişi, m-am dus după ele şi am băgat băţul prin gard să le zgândăr. M-aş întoarce acum în timp să le fac altfel? No Fucking Way. Mă înspăimântă mai tare pustiul care ştiu că ar rămâne în urmă, decât faptul că s-au întâmplat.
Ce ne facem cu măsura cu care judecăm trecutul? De ce nu trece, asta e întrebarea. Doar ca nu vrem să treacă tot. Am vrea, dacă s-ar putea, o poartă, să stăm noi aşa, călare pe gard şi să zicem: asta să treacă, asta, mda, şi asta, asta nu, asta rămâne, la asta mă mai gândesc, să stea un pic în dreapta acolo, unde mai sunt vreo două amintiri…parcă aş vrea să renunţ la ele, dar poate mai bine nu.
Păi ce facem aici şi pe cine vrem să păcălim. Eu sunt convinsă, dragul meu, că dacă ai încerca acum să înţelegi de ce s-au întâmplat toate aceste lucruri şi mai ales dacă ai înţelege de ce ele nu erau posibile de la bun început, doar tu ai fost cel care a vrut să vadă altceva, nu m-ai mai „ameninţa” acum că dai cu motocicleta peste mine.
Ai de grijă wăi zănatecule; să nu-ţi pară rău acum, că m-ai pus să-ţi scriu şi nu ţi-am scris într-o zi de marţi, numa’ aşa de’a naibii ce sunt.
Ţine minte: the past tense cannot be rewritten.

SKIN ON SKIN

Ţi-am închis geamul. Îţi era frig. Mereu îţi e frig şi mă scoţi din minţi. Am închis ochii şi mi-am amintit de iarna trecută, când îţi era frig şi mă ţineai în braţe sub pături, când îmi spuneai poveşti cu miros de vară şi ceai și eu nu ştiam cum să fac să pândesc un colţ de pled pe care să-l pot ridica, să strecor afară mişeleşte, măcar degetul mic de la piciorul stâng. Să iau aer cu o unghie, cu un centimetru de piele, piele pe care cu greu reuşeam să o salvez de tine. Baby, aşa îmi place să te simt… aşa skin on skin cum spun ăştia-n filme, să mă lipesc de tine şi să te simt. Atât. Îmi place de mor.
Şi eu nu ştiam cum să fac să-mi aerisesc măcar un fir de păr, un centimetru de piele. ˝Baby, asta nu este skin on skin, e sobă on sobă, mă sufoc, n-am aer˝. Te uitai urât la mine şi-mi întorceai spatele. Tăceai. Asta mă enerva şi mai tare. ˝Băi, vreau doar să mă dezvelesc, nu să te opreşti din povestit˝. Nu pot să povestesc decât skin on skin. Ce căcat de poveste ar mai fi? Nu mă inspiră. Nu merge. Şi tăceai. Niciodată nu am ştiut dacă te supărai pe mine sau te alintai pur şi simplu.
Ţi-am închis geamul cu inima strânsă, parcă mă cuprinsese brusc teama, să nu intre o pală de vânt pe fereastră şi să mi te spulbere, să spulbere ce mi-a mai rămas din tine. Am privit cu teamă spre perdelele albe, dar au rămas nemişcate, cuminţi, la locul lor. Aşa că mi-am făcut curaj şi am ieşit.
Nu ştiam ce să fac, nu ştiam ce să fac cu mâinile, să-mi găsesc cumva locul, rostul, într-o casă străbătută de nelinişti, de gândul că dacă mă uit mai atent o să te văd în jurul meu în mii de fărâme.
Am făcut cafea. Nu aş fi băut neapărat, dar ştiam că aşa o să te fac să vii lângă mine, o să te fac să vii să mă iei în braţe, o să mă uit strâmb peste umăr la tine şi tu o să spui nu pare suficient de tare… şi nici de dulce. ˝Ete na, da’ cum ţi-ai dat tu seama?˝ După miros o să spui şi o să râzi înfundat, cu nasul îngropat în spatele meu. Skin on skin baby? ˝Skin on skin!˝
Ce rahat o ţin într-una cu baby? Tu nu vorbeşti aşa.
Câteodată mi-ar plăcea să te văd cum te pisiceşti, că în dimineaţa aia când ai mieunat la mine din pat Baaabbbbyyyy, faci tu cafeaua, te rooooog, mi-e prea lene să mă ridic. Îmi placi aşa cu asperităţi şi ţepoşenii, îmi placi că tre’ să lupt să te ghicesc; că mă laşi să te ghicesc numai când ai tu chef. Te-am întrebat odată ce naiba e în sufletul ăla al tău şi mi-ai zis ciulinii bărăganului. ˝Ce să înţeleg eu de aici?˝ te-am întrebat. Ce vrei, mi-ai spus şi te-ai ridicat să-ţi aprinzi o ţigară.
Am pus cafeaua în cana ta galbenă şi am aşezat-o pe pervazul ferestrei deschise. M-am întors cu spatele, să te las să mă surprinzi, să te las să vii tiptil, să-ţi îngropi faţa în spatele meu şi să spui nu-i nici suficient de tare şi nici dulce. E un sacrilegiu ce faci tu, nu cafea. Mă amuză fixurile tale în ale cafelei. Nu-ţi place, de fapt, decât aşa cum o faci tu. Da’ nu contează, aşa-i? O bem skin on skin! Şi o să te mângâi de-o părere pe păr, până să apuci să-mi spui hai să nu o dăm în sentimentalisme că nu ni se potriveşte. Dar eu cred că ţi s-ar potrivi. Mai ales, ţi s-ar potrivi să stai o clipă locului, să taci când îţi spun eu şi să mă laşi să te mângâi, măcar de-o părere pe păr, în timp ce bem cafeaua skin on skin.
Am vrut să te strig, să îţi arăt porumbeii de la streaşină, dar am tăcut când mi-am dat seama că o să vii şi o să spui băi ia uite cum se giugiulesc. E greţos. Şi m-aş enerva iar pe tine că ştiu că-ţi plac jivinele de toate felurile şi ai zice numai aşa, să nu cumva să cred eu că dacă îţi plac e vreun apropos sau să te aperi tu repede, să nu bat eu vreun apropos şi te-ai arici instantaneu în timp ce ai arunca priviri furişe la porumbei, şi eu aş vorbi cu tine. Şi te-aş întreba ˝băi da’ ce naiba faci? Cu tine vorbesc. Poţi măcar să te uiţi la mine?˝ Şi tu mi-ai spune la tine mă uit, doar că nu îţi dai tu seama.
Din cana ta galbenă se ridică aburii cafelei, mă uit la ei până nu mai ştiu care sunt norii şi care sunt aburii care se ridică din cană, dar cred că ar fi simplu să mă prind. Norii nu miros a cafea, a cafea care urmează să fie băută skin on skin baby?…˝skin on skin˝. Şi vii spre mine tiptil, te simt în tremurul uşor al aburului de cafea. Îţi îngropi faţa în spatele meu, mă săruţi pe omoplaţi, spui ce bine miroase şi ești îmbrăcată… 

Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire

NE DAŢI SAU NU NE DAŢI

Dimineaţă, când veneam spre birou am văzut că locu’ din piaţă a lu’ tanti cu pepeni era ocupat. Toată vara, pe o latură a pieţei, păzind un morman pestriţ de pepeni uriaşi stătea o tanti, tanti bumerang cum îi spun eu. Apare în aceeaşi perioadă a anului, în acelaşi timp cu pepenii şi dispare toamna, odată cu cuţitul ei tubular cu lamă lungă.
Îl ţine într-o sticlă soioasă din plastic, tăiată la gură şi umplută cu apă stătută, caldă. Dacă îi ceri să îţi facă ţincuşă îl scoate din sticlă şi cu apa picurând pe asfaltul încins, înfige cuţitul până la plăsele în pepenele care pârâie circular, copt, lăsându-te să-i zăreşti carnea roşie, obscenă, din interior. Dacă nu îţi place, îl zvârle într-o grămadă mai mică, într-o parte şi îţi caută altu.
În locul cadavrelor de pepeni, am văzut astăzi că a răsărit o grămadă uriaşă de cadavre de brazi. Răsturnaţi nefiresc, într-o grămadă amorfă, cu crengile încurcate, cu suporturile făcute din carnea altor brazi morţi acum mai mult timp, îndreptate spre cer, brazii erau păziţi de alt personaj bumerang, alt păzitor de stârvuri, trist, cu fesul tras peste sprâncene, înfrigurat în ceaţa rece şi umedă a dimineţii.
În goana nepăsătoare a autobuzului am văzut cum brazii întunecaţi şi morocănoşi sunt cumva sfidaţi de pe taraba de alături de valul de crizanteme vii, vesele, multicolore, explodate în zeci de culori, fără paza niciunui om bumerang lângă ele. Acum toţi sunt ocupaţi să fure brazi şi cârnaţi; nimeni nu fură crizanteme vii în ghivece.
În tot cartierul, oamenii şi au împodobit casele, curţile; brazii din curţi sclipesc intermitent şi arogant către grămada amorfă şi întunecată din piaţă.
Dintr-o cupolă a Caşinului mi s-a reflectat în ochi ca o săgeată ţintită greşit, o rază de soare. Complet anacronică în peisajul întunecat, stingheră, dar ghiduşă, raza mi-a săpat în retină conturul templului din Baalbek. Am rămas cu ochii deschişi, încremeniţi în rază.
Mi-am sprijinit capul de spătarul incomod al scaunului de la birou. Am închis ochii şi cred că am aţipit o clipă. Ascultam zgomotele vătuite de oboseala care îmi bubuie în urechi. M-am trezit speriată. Nu ştiu de ce. În jurul meu, se auzea acelaşi zgomot egal al tastelor ţăcănite apatic de colegele mele; zgomot corporate, fără strălucire şi zvâc.
De pe ecranul calculatorului care nu apucase să se închidă m-a învăluit soarele orbitor din Baalbek. Am strâns instinctiv pleoapele. Brusc s-a făcut cald şi am simţit cum vântul leneş îmi mişcă o şuviţă de păr care îmi atinge în treacăt gâtul exact ca în fotografie. M-a gâdilat şi mi-am cuprins gâtul cu palmele, să potolesc mângâierea care mă ardea.
Am întors privirea; mă dureau ochii. În poza alb negru prinsă cu scoci pe peretele din stânga le zăream pe prietenele mele pierdute printre pietrele încinse în soare; m-a cuprins teama să nu mă rătăcesc de ele şi am încercat să alerg cu riscul de a îmi frânge gleznele. Trebuia să nu le scap din ochi. Cu orice preţ.
Mi-a mirosit a zataar şi a pietre albe, mi-a mirosit a plin, a cald, a praf şi limonadă, a râs de vacanţă şi a avion abia aterizat. Mi-a mirosit a noi cu bagajele strânse şi a freamăt. Mi s-a umplut gura de apă şi mi s-au încleştat maxilarele a acru. Mai bine. Îmi venea să ţip, sau să râd. Nu ştiu. Nu mai ştiu.
Am continuat să ţin ochii închişi. Mi-am aprins o ţigară, aşezată pe o piatră mai ferită de vânt şi fumul m-a ars pe gât. Niciodată nu mi-a plăcut să fumez în soare, dar singurul petic de umbră pe care l-am putut zări era departe, prea departe să mă târâi pănă ăcolo. Fetele se cocoţaseră pe un zid şi le auzeam vocile undeva deasupra. Zăream din când în când tenesul colorat a lu’ CC bălăngănindu-se ritmic în soare şi în rest linişte; alb. Parcă rămăsesem doar noi trei în pustiul ars de soare. Ultimele picături de apă îmi fierbeau în rucsac şi cred că bântuită de viitoarele fantome ale brazilor din piaţă îmi cânta cineva de după o coloană răsturnată într-o rână: „ Ne daţi sau nu ne daţi…”.

ANTIISLAM

În general mă feresc de a intra în subiectele la modă, în disputele care ţin prima pagină a Facebook-ului, din cauza faptului că încerc să mă ţin cât de departe pot de lăturile aruncate cu zel în toate direcţiile, de păreristică, de capcanele care apar tot timpul din cauza lipsei de informare şi informaţii, din cauza influenţabilităţii maselor, capcane valabile pentru toate părţile implicate.
De data aceasta însă, subiectul mă irită mult prea tare; am o variantă proprie a poveştii şi ţin să o împărtăşesc.
Mărturisesc că nu înţeleg valul de antiislamism care i-a cuprins brusc pe toţi conaţionalii mei. De unde izvorăşte ura asta? Unde a stat ea până acum, atât de mizerabilă şi purulentă?
Mă doare ceea ce s-a întâmplat la Paris în aceeaşi măsură în care mă doare ceea ce s-a întâmplat la Beirut şi în care mă doare orice formă de violenţă fizică sau verbală, la adresa oricărei fiinţe vii, indiferent că este om sau animal, indiferent de rasă, religie, specie, coloratură, penaj, etc.
La Paris nu am reuşit să ajung încă, la Beirut am fost nu mai departe de acum câteva luni. În ciuda atmosferei încărcate pe care am găsit-o acolo, în ciuda problemelor pe care le au, a fost una dintre cele mai interesante experienţe pe care le-am trăit până acum. Mă bucur foarte tare că am reuşit să văd Baalbek, pentru că ceva îmi spune că va fi următoarea Palmyra, mă bucur că am reuşit să îi cunosc, măcar un pic, pe oamenii ăia care trăiesc cu entuziasm şi bucurie, ştiind clar că ziua de mâine s-ar putea să nu existe. Occidentul, în autosuficienţa şi aroganţa lui fără margini, nu cunoaşte această atitudine. Ia totul de ca şi cum i s-ar cuveni, ia totul drept garantat, drept absolut câştigat prin naştere.
Nu ştiu cum să fac să mă apăr şi să apar de tot valul ăsta de atitudine violentă la adresa islamului, să mă apăr de oamenii care tratează islamiştii ca pe nişte barbari, în masă, uitând de atrocităţile şi barbariile pe care cei asemenea lor în credinţă le-au comis de-a lungul istoriei. Ştiu că nu este comod să îţi asumi şi că sari imediat la beregata oricui îţi reaminteşte, dar s-ar putea dovedi un exerciţiu interesant ridicatul ăsta de hijab de pe ochi. Păcat că nimeni nu este dispus să încerce şi vede doar hijabul altora, acela este singurul condamnabil, desigur.
Am fost acuzată că sunt părtinitoare din cauza copilăriei mele. La mine, pe strada unde am crescut, erau cinci familii de creştini. Restul, erau toţi musulmani „infami”. Când eram eu mică, mergeam mai des la geamie decât la biserică, am citit Coranul înainte de a citi Biblia, am dormit în casele lor, m-au hrănit şi mi-au alinat durerile, fără să încerce nimeni să mă convertească, fără să încerce nimeni să-mi schimbe vederile, fără să mă gonească dacă stăteam în preajmă lor, fără să văd vreo urmă de răutate la niciunu. Unele dintre cele mai importante lecţii de demnitate şi omenie ale vieţii mele au venit de la musulmani.
Sunt convinsă că acesta este adevăratul islam, acestea sunt învăţăturile adevărate ale Coranului şi nu voi pune niciodată semnul egal între ei şi fanaticii care ţin primele pagini cu monstruozităţile de neimaginat pe care le comit.
Mă gândeam ca data viitoare când mă voi duce acasă, să merg să o iau de guler pe Mazis Alai, să o zgudui niţel să-i intre bine în cap ce urmează să-i spun: „Iartă-i Neni, iartă-i că habar nu au ce vorbesc. Nu îi asculta, că nu ştiu nimic.”
Mă duceam pe vremuri la Ani Razie şi mereu o deranjam la ora rugăciunii; nu se supăra pe mine niciodată. Spunea încet, zâmbind: „Intră Yaurum, intră, să citesc şi pentru tine, să te aibă Allah în pază”. Dumnezeu, Allah, nu avea nicio importanţă ce personaj era adus în discuţie, pe care îl pomeneau sau îl invocau; ideea în sine conta.
Mai este un alt lucru pe care nu îl înţeleg: cum facem, suntem contra islamului numai iarna, pentru că vara suntem prea ocupaţi să ne plimbăm burdihanele la ultra-mega-all-inclusive în islamista Turcie? Nu mai mergem în sud-est-ul Asiei? Cum facem? Sau, poate vara, suntem dispuşi să fim mai îngăduitori. Propun să renunţăm şi la scrisul cu cifre arabe, dacă tot vrem să ştergem de pe faţa pământului o întreagă civilizaţie cu religia, istoria şi spiritualitatea ei cu tot. Ah popor-trestie român…
România pe care o ştiu şi o recunosc, are baclavale lângă sarmale, şimber lângă basma, geamie lângă biserică, toate recunoscându-şi dreptul de a trăi în linişte pe bucăţica lui de lume. Altceva eu nu înţeleg şi nici nu mă interesează să înţeleg.
Mi se pare o barbarie de neimaginat să îi consideri pe toţi la fel, să faci una cu pământul tot ce mişcă sub semilună.
Am văzut o mulţime de oameni de la care am pretenţii intelectuale, urlând la lună contra, anti, afară, să moară, să nu îi mai primim, să facem, să dregem. Sunt uluită, când văd că ne agităm ridicol şi ridicoli, pioni neînsemnaţi pe tabla de joc a unor interese uriaşe pe care nici măcar nu le bănuim. E simplu să manevrezi mulţimile asmuţite unele împotriva celorlalte, să le hrăneşti cu ură. Se pare că e singura care satură hămesiţii modernii.
Părerea mea este că ziua în care vom muri nu este ziua în care vom ceda, ci ziua în care vom înceta să gândim pentru noi înşine, ziua în care îi vom lăsa pe ceilalţi, duşi de val, să ne dicteze opiniile şi convingerile. Allah korusun dacă o să trăim să apucăm ziua aia.

BED OF ROSES

Băi, io cad rar, dar când pic, pic cu artă, cad cu surle şi trâmbiţe, să se ştie şi să fie memorabil. Ultima dată am căzut vara trecută. Nu am povestit atunci, deşi a fost un episod foarte amuzant.
Deci. Mergeam eu dimineaţa spre staţia de autobuz, eram adormită şi cu ochii cârpiţi de somn. Nu mai ştiu dacă pe vremea aia îi citeam prinţului poveşti, dar deja nici nu contează în economia poveştii de faţă. Cert este că mergeam jumătate adormită, jumătate grăbită, către staţie. Am trecut cu bine prima intersecţie şi eram liniştită şi visătoare pe drumul meu.
Nu ştiu dacă v-am mai povestit până acum, însă am o mare problemă cu virajele. Nu pot. Pur şi simplu nu pot să schimb brusc direcţia. Trebuie să ştiu din timp, să calculez traiectoria, tangenţiala, unghiul de fugă şi coordonatele GPS. Noaptea e şi mai rău; merg într-un mod care în termeni populari este descris de mama drept „pişatul boului”. În fine, acum era dimineaţă, după cum spuneam.
În faţa mea apare brusc un obstacol, care se cere ocolit. Mă sucesc cu tot corpul, scap din vedere traseul pe care mi-l desenasem în minte şi cu ocazia asta calc pe alături. La propriu. Am alunecat, m-am dezechilibrat, nu mai ştiu, cert este că mi-am găsit „cel mai bun” loc pentru o aterizare spectaculoasă: taraba cu flori din colţ. Ce vă ziceam? Barem să fie cu stil!
În fracţiunea aia de secundă când încercam să mă salvez de la un dezastru iminent, am început să dau cu putere din aripi spre amuzamentul câtorva muncitori de la drumuri şi poduri care se aflau în zonă.
Lopătatul ăsta fără rost nu doar că nu m-a salvat, dar mi-a şi accentuat cumva unghiul de înclinare, aşa că în momentul în care genunchii mei (amândoi, ca să nu fie cu supărare) au atins dureros asfaltul, trunchiul şi, cumva, fundul meu, au aruncat în aer poliţele pe care stăteau vazele cu flori ale bietului om.
În momentul în care săgeţile alea ascuţite care plecau din genunchi începeau să mă trezească la realitate, ultimele fire de trandafiri se aşezau lin în jurul meu pe trotuar. Fir-ar să fie, nici măcar nu îmi plac trandafirii!
Presupun că scena a fost absolut teatrală, pentru că în momentul în care am deschis ochii şi îmi inventariam oasele încercând să îmi dau seama dacă numărul lor este acelaşi care era cu douăzeci de secunde mai devreme, muncitorii erau înmărmuriţi, cu paharele de cafea lipite de buze şi ochii zgâiţi, iar patronul dughenei ieşea val vârtej cu mâinile în cap.
Nici nu m-a certat săracu’. Nu ştia cum să mă mai adune de pe jos. Stăteam în genunchi, în mijlocul unui covor de flori şi nu eram în stare să mă ridic. Mă dureau genunchii şi nu mi se limpezise încă mintea, bilele încă se jucau de-a perpetuum mobile în cutia mea craniană şi Bed of Roses îmi scârţâia, deloc inexplicabil în urechi.
Floraru’ m-a luat de o aripă şi m-a săltat cam zmucit de pe asfalt. Se uita la mine cu un amestec de milă şi furie, iar eu mă întrebam dacă să mă dau sau nu lovită în cazul în care omu’ începe să îşi inventarieze pagubele şi sunt sigură că nu au fost mici. „Don’şoară, eşti bine? Ţi-ai rupt ceva?” „Nu cred”, bâlbâi io, cu ochii printre vazele răsturnate. „Don’şoară, da’ ce eşti aşa ameţită? Ai şi mata grijă că omori omu’ cu zile.”
Am plecat. Şchiopătând, da’ am plecat. Începuseră să mă usture palmele şi pe fustă îmi rămăseseră prinse petale de flori. Arătam un pic ca o Floră a lui Botticelli, o Flora cam turmentată.
Când am început să povestesc, toată lumea a zis că sigur o să mă mărit, că-i semn clar. Fraaaate, a dracu’ treabă; adică nu-mi ajung vânătăile şi juliturile din ambii genunchi de zici că am „împins vagoane” pe coji de nucă o noapte întreagă, da’ să mă mai şi mărit. Pe bune acum?!?!? Câtă pedeapsă poa’ să încaseze un om numa’ pentru că a fost ameţit şi dezechilibrat?
De măritiş am scăpat până acum; se pare că totuşi, nu i-am rupt atât de multe flori bietului om, că nu m-a blestemat prea tare, dar vânătăile…vânătăile alea din genunchi…Doaaaammmneeee, câte hohote de râs au stârnit, cât a trebuit să umblu îmbrăcată cu pantaloni în toiu’ verii, câte explicaţii a trebuit să dau şi câte glume să îndur, câte priviri amuzate şi a toate ştiutoare am încasat.
Oricum, am căzut cu mai mult stil decât oricine: a Bed of Roses s-a aşternut pe trotuar pentru mine…

I HATE THE WAY I LOVE YOU

Deci, îmi bag picioarele în iubirea pe care mi-ai sădit-o în suflet, daca mormanul ăsta de rahat poate fi numit iubire.
Te-am lăsat baltă de zeci de ori, te-am gonit din suflet, din mintea mea şi tot de atâtea ori am revenit la tine. Nu înţeleg de ce. Nu mă înţeleg, nu pricep ce dracu’ găsesc la tine, ce văd, nu îi înţeleg pe toţi ceilalţi care te ridică în slăvi, pe toţi cei care te laudă.
Eşti urât, eşti hidos pe alocuri şi totuşi, nu pot renunţa la tine. Nu te înţeleg, nu ştiu, de cele mai multe ori, ce vrei să spui, dar te iubesc; în felul meu. Te iubesc aşa colţuros cum eşti, colţuros ca şi mine, la fel ca şi mine, cu muchii şi aşchii pe care nu le-a netezit nimeni; te iubesc cu iubirea mea de şmirghel.
Iau o gură de apă şi o gură de aer, să curăţ gustul sălciu pe care mi l-ai lăsat pe papilele gustative şi închid ochii. Te blestem câteodata. Spun că nu o să mai revin, ca să pot să îmi revin. Mă scutur de tine şi mă gândesc în altă parte. O vreme. Mi te-ai înfipt în suflet, dracu’ ştie cum, şi fug; fug cu tine înfipt în mine şi doar mă mint că este altfel. O vreme. Apoi mă întorc, conştient, cu ochii larg deschişi şi-mi spun că mai încerc o dată. De data asta, ultima dată. Să mai încerc; poate de data asta îmi iese. Nu-mi iese. Te blestem din nou în gând, mă întorc la iubirile mele comode, scap iarăşi de tine, mă vindec o vreme şi apoi iar mă cauţi. Recidiva îmi dă în cap.
Ne-am cunoscut acum un an şi ceva. Ţi-am consumat latura comercială, partea aia a ta feţuita, aia, ştii tu, aia pe care ai ştiut cum să mi-o arunci în faţa ca pe un jet de spermă fierbinte. Atât ai vrut să îmi dai: ceea ce dai uşor oricui. Apoi, m-ai lăsat să ma chinui, să te implor, să mă umilesc, să mă tăvălesc, implorându-te să-ţi dai dracu’ jos păturile din cap, să te văd, să te netezeşti pentru că mă ustură coatele şi genunchii, pentru că m-am săturat să mă doară şi pentru că m-am săturat de tine. Eram învăţată altfel; ştiam că trebuia să fie altfel. Trebuia să fie pe dracu’. Până la urmă va fi care pe care. Mă enervezi! Mă enervezi îngrozitor, pentru că te banuiesc, cred că ştiu ce ascunzi, cred că eşti la fel de fugar şi defect ca şi mine; mă enervezi că nu mă laşi să mă apropii. Ţi-aş sfâşia carnea şi apoi te-aş săruta cu patima aia pe care ştiu că o am în vene şi pe care nu am lăsat-o niciodată să iasă la suprafaţă. Mă blochezi şi îmi pierd curajul. Îmi vine să te scuip şi apoi să mă întorc să te mângâi.
Ţi-ai pus în cap încă de la început să-mi încerci răbdarea şi nervii, să-mi testezi limitele. Îmi venea să muşc din tine. Încă îmi mai vine. Te adulmec, te gust şi nu vreau decât să îmi înfig dinţii în umărul tău, să te sfâşii, să te mestec şi apoi să te scuip printre dinţi. Îmi dai pumni în stomac, îmi faci nervii ghem chiar şi numai la simplul gând că te voi atinge iar. Tremur şi nu ştiu dacă de nervi, de dor, de ciudă, de ură, de iubire.
Îmi place să cred că într-o zi o să te dovedesc. De tot. Nu ca acum, doar de-o părere. Mi-am pus în minte să nu îmi mai pici greu la stomac, să învăţ să te citesc, să te descifrez, să te mestec şi apoi să îţi întorc spatele, la fel cum am făcut cu atât de mulţi alţi imposibili, nedigerabili, antipatici, colţuroşi şi aţoşi. Nu ai ce să faci în privinţa asta, pentru că, după cum ştii şi tu, să te ferească sfântu’ de greutatea felului în care urăsc să te iubesc. Ştii şi nu ai nicio scăpare. Până la urmă, futaiul ăsta jalnic o să fie iubire, până când unul dintre noi o să întoarcă spatele celuilalt.
Atât am avut să-ţi spun; indiferent cât de ciudat ar fi. Ţi-am spus, pentru că trebuia să ştii, să afli cumva. Poate că nu o să afli niciodată altfel decât aşa, dar amestecul de sentimente care mă chinuie zilele astea, a prins într-un final formă. I hate the way I love both you and Roth.

THE WAY IT WAS

„Can it be the way it was?” Nu pe bune. Cum dracu’ să mai fie vreodată cum a fost. Been there, done that, next.
Mulţi oameni folosesc clişeul ăla complet răsuflat şi de prost gust cu ciorba reîncălzită. Nu pe bune, din nou: să-l văd io p-ăla jmeker şi cu trei coaie care face ciorbă proaspătă în fiecare zi şi eventual, de fiecare dată, alt soi de ciorbă, să nu pice rău şi cu greaţă la pipotă.  Nu vrei să încălzeşti, mănânci la restaurant, chemi cateringu’, mănânci altceva, solutii sunt, dacă te ţine inima, respectiv buzunaru’. Nu-ţi place niciuna dintre soluţiile enumerate, taci şi înghiţi. Cam atât de simplu este. Ştiu că această replică nu este în repertoriul obişnuit al femeilor, dar asta e. Se mai schimbă şi vremea şi vremurile.
De ce şi cum să mai fie vreodată the way it was? Adică raţional vorbind, în momentul în care nu a mai fost the way it used to be şi v-aţi spus „la revedere”, cel puţin la nivel teoretic, dacă practic nu v-a ţinut fibra musculară, în tot paletaru’ de nuanţe de la cele mai civilizate, la cele mai puţin civilizate, tot teoretic, cel puţin, lucrurile au pornit pe drumuri diferite.
Acum, să iţi imaginezi că in the mean time au avut loc transformări radicale în celălalt şi s-a transformat brusc în fix ceea ce îi/îţi lipsea, s-au completat magic nişte goluri, e cel puţin candid. Bineînţeles că sunt şi excepţii, dar sunt atât de rare şi de „excepţionale” încat aproape că nu merită să fie povestite decât cu titlu’ de legendă.
Ȋn cele mai multe cazuri, motorul acestui can it be the way it was este frica de singurătate, frica de a nu mai fi niciodată cu nimeni, frica de etichetele absolut cretine pe care ţi le lipeşte societatea în frunte şi care, din păcate, în foarte multe cazuri atârnă extrem de mult şi sunt cumplit de greu de purtat; sau rarele cazuri excepţionale pe care le-am pomenit mai sus.
The way it was nu există, este o himeră, pur şi simplu. Ori e, ori nu mai e. Ştiu că folosesc la rândul meu un clişeu, dar în continuare cred că un fir care s-a rupt şi a fost înnodat nu are cum să susţină greutatea unei vieţi, cu atât mai puţin greutatea a două vieţi.
De-a lungul timpului, pe marginea acestui subiect am auzit o grămadă de: „Iancu, habar n-ai, nu înţelegi nimic”, „Iancu, inteligenţa ta emoţională e zero spre minus infinit”, „Iancu, nu ai trăit niciodată o iubire d’aia ca un taifun, să fii în stare să înţelegi ce înseamnă şi cât doare the way it was”. Ok. Sunt de acord cu toate reproşurile şi mi le asum. Există şi această posibilitate. Ȋnsă, conform cu ceea ce ştiu, cu ceea ce cred, the way it was este ceva mort, fără viaţă şi îngropat. Nu exista decât the way it is. Dacă ai cum să ţii în viaţă, la calitate superioară acest „it is”, ok. Dacă nu, ar fi bine să-l deconectezi de la aparate, cu ochii deschişi.
Mă amuză un pic ceea ce predic aici de zor şi cu mare vervă. Mă amuză un pic mai mult, de fapt, pentru că în momentul ăsta eu sunt persoana aia care încearcă să dea contur unui „the way it is supposed to be”. „Ar trebui” my ass. E fix un căcat cu moţ ambalat într-o cutie de prăjituri cu fundă roz. E o iluzie, la fel ca toate celelalte variante, numai că asta e de şi mai  mare prost gust. Există termen de comparaţie pentru prost gust? Să mor dacă îmi pasă. Oricum ai lua-o, oricum ai da-o, e urât. E un kitch care te zgârie la ochi, la bun simţ şi la corazon, numa’ că ţie îţi place să crezi că toată treaba e luxury. Fix mizerie. Motivul care mă face pe mine să pun căcatu’ cu moţ în cutia de prăjituri e acelaşi cu al tuturor celorlalţi muritori: frica. Care e frica în cazul meu? Frica să nu mor înainte să trăiesc nişte chestii, alea de te fac să te gândeşti la „the way it used to be”, să experimentez nişte trăiri, să mă conving că de fapt, nu am murit între timp.
Care e problema? Simplu: e forţat. Asta e problema în toate cazurile, în „the way it used to be” şi „the way it is supposed to be”. Sunt două melodii cântate în acelaşi registru de aceiaşi the killers, iar drumul pe care te duc de mâna e înfundat. Semnul ăla de la intrare pe care ar trebui să scrie „do not entry”, „dangerous area”, „drum închis”, „pericol de moarte”, „căcat ambalat în cutie roz de prăjituri”, sau naiba mai ştie ce, a fost dărâmat acu’ multă vreme de uraganul pe care ţi l-a stârnit în suflet frica.

NOTTI MAGICHE

Era o vorbă pe vremuri: “Hai să-ţi arăt Bucureştiul, Paris noaptea”. La asta mă gândeam noaptea trecută; la o ora destul de tânără a dimineţii, de fapt. Nu ştiu ce mi-a venit; nostalgii din trecut, nostalgii de după un pahar cu vin. După haosul de peste zi, noaptea Bucurestiul mi se pare absolut superb: maşini răzleţe, clădiri cochete luminate artistic, pomi înca înfrunziţi, covoare de frunze căzute melancolic şi mai ales, linişte.
Stăteam în taxiul care lua curbele destul de smucit, fără nicio legătura, parcă, cu şoferul bătrâior şi ochelarist, care asculta un post de radio cu muzică liniştită. La un moment dat, am realizat că se aude vocea răguşită, dar imposibil de senzuală a Giannei Nannini, cântând Notti Magiche. Am lăsat gândurile să mi-o ia razna şi combinaţia de muzică italiană cu fotbal, nu putea să mă ducă decât, cum altfel, la Ferdi.
Nu cred că este corect să spun că perioada „Ferdi” a fost cea mai frumoasă din viaţa mea, dar cu siguranţă a fost cea mai plină; plină de învăţăminte, călătorii, experienţe noi, curiozităţi, plină de uau, cât de tare e asta şi inevitabil, fotbal. Mult fotbal. Am învaţat în anii în care am fost împreună, câte nu am învaţat în alte câteva zeci de ani, am râs şi am călătorit. Dumnezeule, cât am căltorit. Parcă toată perioada aia a fost doar un du-te vino, un schimb de avioane şi de bagaje făcute.
A trecut mult timp de atunci.
Acum vorbim rar, o dată pe an, ne spunem La Mulţi Ani-urile sec, şi ne vedem fiecare de vieţile noastre atât de îndepărtate una de cealalta, de parcă nici nu s-ar fi intersectat vreodată.
După ce m-am dat jos din taxiul care m-a purtat prin Bucureştiul atât de Paris, nu am putut adormi. Am gugălit ore în şir muzică italienească, zâmbind nostalgic în întuneric. Pe vremuri nu îmi plăcea de nicio culoare, ca să îi descopăr acum o muzicalitate aparte în forţa pe care mi-o transmite. Mi l-am amintit pe Ferdi, cu felul lui amuzant de a vorbi româneşte, cu expresiile stâlcite pe care le-am moştenit de la el şi pe care le mai folosesc şi acum.
Mi-ar plăcea să ne mai întâlnim într-o bună zi şi să avem timp să povestim despre toate cum au fost, să-i pot spune că mi s-a părut întotdeauna că noi doi am fost precum o combinaţie de chihuahua cu un bulldog englez. E simplu de imaginat care în rolul cui.

MANFUL

Cică există o boală care se cheamă ”manful”.
Evident că nu ştiam despre existenţa ei; am auzit prima dată de ea acum vreo două zile. Este o boală capitalistă tânără, sau cum ar fi zis bunicu’ „futu-le mama lor de alintaţi, că nu mai ştiu ce să închipuiască”.
Am încercat să dau un search pe sfântu’ gugăl şi cum nu am înţeles mai nimic, pentru că mi-a returnat o grămadă de minuni, de la boli cu transmitere sexuala până la tot felu’ de ciudăţenii tropicale, nu-mi rămâne decât să mă bazez (total lipsit de profesionalism, e drept), pe ceea ce mi-a povestit amicu’ ăsta al meu care locuieşte în străinătate. De la el am auzit prima dată despre afecţiunea asta, da’ uite că am uitat să-l întreb dacă este cu arie largă de răspândire, sau e o boală endemică.
Am aflat că e o boală de care se îmbolnăvesc doar barbaţii. Tare aş vrea să ştiu, în primul rând, a dracu’ gripă – cică ar fi un fel de gripă – cum ştie să facă diferenţa între bărbaţi şi femei. Nu am reuşit, încă, să mă dumiresc.
Cică e foarte naşpa. Sunt curioasă ce înseamnă foarte naşpa, în condiţiile în care 90% dintre bărbaţii pe care îi cunosc, capabili, de altfel, de fapte de vitejie ieşite din comun şi misogini pâna în măduva oaselor, sar în sus la vederea unui ac de seringă şi leşină de parcă-l văd pe necuratu’ pornind în viteză, cu surle şi trâmbiţe, către ei.
Îl întreb pe băiatu’ ăsta cum se manifestă. Mi-a făcut o descriere de basm, cu frigeri, frigări şi frigărui. N-am înţeles exact dacă e boală, poftă de mâncare excesivă sau un apetit sexual care depăşeşte orice limită a cunoaşterii.
Cică la început îţi frige respiraţia ca unui balaur, mă rog…le frige respiraţia ca unor balauri. Apoi încep să-i doară oasele foarte tare, în special picioarele, după care începe să le fie foarte cald şi le frige pielea ceva de neimaginat.
Partea bună ar fi că trece după patru-cinci zile, deci gripa asta bărbătească nici măcar o gripă d’aia adevărată nu este; e o chestie jalnică, care nu se sperie de paracetamol, sau de piramidonul copilăriei noastre, trece cu ceaiuri, alintături, lămâie şi miere. E o treabă un pic cam lame, dacă mă întrebaţi pe mine, un fake al  gripei pe care o face un om normal.
Nu e nicio sfârâială ce vă povestesc eu aici, e doar o scurtă informare. Dacă auziţi vreun „bărbat” că se simte ca un balaur, să ştiţi că nu are chef nebun de sex, cum aţi fi ,poate, tentaţi să vă imaginaţi; numele bolii nu e „man full”, cum i-ar sta bine unei boli sexiste prin excelenţă.
E „manful”, un fel de ceva, o treabă şi ea, acolo, care exprimă nevoia animalului domestic modern de a cerşi fără prea multe cuvinte, atenţie şi alintături.

BOOTY CALL

Aaaaa, hai să îţi explic:
Orice bărbat care s-a culcat cu o femeie o să trăiască pentru tot restul vieţii lui cu impresia că poate apăsa pe un buton şi se culcă cu ea din nou când are el chef  (dacă există vreun bărbat care zice că nu e aşa, o cam suge…grav). Şi asta este indiferent dacă unul dintre ei este într-o relaţie, căsătoriţi, cu copii, etc. Deci i-ai tras-o lu’ una = i-o mai tragi oricând ai tu chef. Aşa simplu gândeşte orice bărbat normal funcţional.
Treaba asta se estompează odată cu vârsta şi maturitatea, când bărbatul începe să înţeleagă chestii din viaţă şi gândeşte mai complex.
Mecanismul ăsta are câţiva paşi simpli:
1.      Te vezi cu o tipă, încerci să o cucereşti, o abureşti, etc, ajungi în pat cu ea. Job done.
2.       Nu o mai cauţi, pur şi simplu uiţi că există, o ignori.
·         Femeia care îşi dă seama de jocu’ ăsta nu cade în plasă
·         Femeia care cade în plasă îşi pune eterna întrebare – de ce nu mă mai caută şi a halit-o cum s-ar zice
3.      Dacă femeia a căzut în plasă şi este intrigată de faptul că nu mai este sunată, căutată, etc, deja a devenit „booty  call”. Adică la primul semn o să sară ca arsă, o să accepte să se vadă şi eventual să şi-o tragă iar, că na, aşa e femeia, curioasă şi silly, crede că martalogu’ ăla o să o bage în seamă mai mult, numai că omu’ nu e capabil de aşa ceva. Dacă ar fi fost bun de ceva, făcea lucrurile altfel, de la bun început. Cu demnitate, adică.
4.      De aici aşa merge treaba: golanul o caută doar când rămâne fără material, vorba ta, sau când partenera oficială e „ în deplasare”.
Treaba naşpa e că femeile booty call, săracele, nici nu se implică în alte relaţii, în speranţa că, la un moment dat, vor fi mai mult băgate în seamă de golanu’ ăla al lor.
Femeile care îşi dau seama că s-au ars şi au fost „booty call”, dar le place aventura, sunt alea care transformă ele bărbaţii în „booty call” fără să le pese dacă golanii ăia sunt bărbaţi însuraţi sau implicaţi în relaţii serioase, că ăsta e tot farmecu’: să faci jocul omului, dar să întorci armele.
Tu draga mea – din câte îmi zici şi ce am înţeles eu – te cam joci cu focul. Ai grijă să nu îti explodeze grenada în mâna. Atât am avut să îţi spun…

Nu este nimic scris de mine; nu este un guest post; nu este nici o reinventare a roţii; este doar o concluzie, un punct de vedere destul de elementar, al unui prieten, pe marginea unei poveşti pe care a auzit-o. Poate fi orice poveste, a oricui.
Îmi place, uneori să le pun în faţă prietenilor mei, mai mult sau mai puţin bărbaţi, diverse ecuaţii, să îi aud ce au de spus. Prietenul ăsta pe care l-am citat, este om „serios”, implicat de mulţi ani într-o relaţie şi este un personaj cu veleităţi didactice dovedite. Tare-i mai place să explice diverse mecanisme, cu schemă, desen şi liniuţă de la capăt, să se asigure că este suficient de plastic în lecţia pe care o predă. Îi mulţumesc pentru porţia bună de râs de pe ziua de astăzi.


RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter