DESPRE ETAPE

Oamenii, locurile, şi lucrurile din jurul tău sunt exact cum le faci tu să fie, sunt proiecţia exactă, sau cum am spune noi acum modern, feed-back-ul tău. Gândurile, energiile şi acţiunile tale se oglindesc fără distorsiuni în ceea ce găseşti în preajmă.
Am un prieten, care spunea vis-a-vis de bucătăreală: „pui bun, iese bun”. Păstrând proporţiile, cam aşa se întâmplă şi cu tot ceea ce găseşti în jur.
Mereu văd oameni care se întreabă de ce X sau Y s-au schimbat, iau în calcul numai factori externi, gen bani, carieră, anturaj etc, fără să stea măcar o clipă să se întrebe ce fac ei diferit faţă de oamenii respectivi. Poate nici tu nu mai eşti cel care erai acum 3-5-10 ani, poate şi tu te-ai transformat în altcineva, poate şi ceea ce transmiţi tu este diferit.
Este extrem de adevărat când spunem că niciodată nu este numai unul singur de vină. Oamenii au talentul de a se târâ unul pe celălalt într-o spirală descendentă şi niciunul dintre ei nu ştie când să se oprească.
Dacă cineva ar avea inteligenţa să spună stop joc, fără a simţi nevoia de a fi mai abitir decât celălalt, fără a mai dori să joace renghiuri, fără a da o palmă mai usturătoare, dacă am şti să spunem „vorbim mâine”, dacă mâine chiar am vorbi, dacă ne-am asculta măcar unii pe ceilalţi. Mereu simţim nevoia să vorbim mai tare, mai mult şi mai repede decât cel de lângă noi, şi nu pentru că ne-am uita ideile dacă am lua o pauză, ci pentru că celălalt trebuie „strivit”, ca să ne înţeleagă adevărata forţă.
Ne-ar plăcea să avem vieţi plate, să nu se întâmple nimic care să ne schimbe, sau ne-ar plăcea ca ele să fie exclusiv ascendente. Din păcate, asta nu se poate, şi cu riscul de a rosti a mia oară o platitudine, fără umbrele astea nu am şti niciodată cine sunt cu adevărat oamenii lângă care păşim în lumină.
Mereu am avut ocazia să constat că marile prietenii, iubiri sau familii au fost cele care au ştiut să tacă la timp, să meargă lângă celălalt în linişte şi să întindă mâna atunci când a fost nevoie. Nu trebuie să demonstrezi, în general nimic. Cine are înţelepciunea să înţeleagă în tăcere şi din tăcere bine, cine nu, înseamnă că trebuie să-şi găsească rostul în altă parte.
Toţi avem etape. Pot ţine o lună, sau ani în şir. Etapa mea proastă ţine de câţiva ani. Nu mi-am pierdut încrederea că într-o zi se va termina, că e furtuna de înaintea liniştii.
Ca orice furtună, a spălat ţărmul, a lăsat în urma ei doar stâncile solide, a spălat multe mizerii, dar a adus şi multe lucruri noi.
Între timp, am îmbătrânit. Eu nu cred asta. Cred doar că sunt mai apăsată, mai tristă, mai închisă, că nu mai sunt aşa „de gaşcă”, că sunt mai fricoasă, dar refuz cu încăpăţânare să cred că asta se cheamă că am îmbătrânit. Am câştigat, în schimb alte lucruri.
Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul timpului reprezintă doar etape, doar segmente în vieţile noastre. Şi noi şi ei, ar trebui să ştim să ne depărtăm civilizat, fără resentimente, fără otravă; se întâmplă uneori să crezi (tu, celălalt poate are altă părere), că rolul tău nu s-a terminat, că mai ai ceva de spus, ceva de simţit sau de învăţat lângă celălalt. Cum faci să transmiţi asta? E o întrebare la care eu nu am găsit niciodată răspunsul bun, mereu m-au trădat contradicţiile dintre vorbe şi fapte, mereu au fost pe dos. Când am avut curaj să vorbesc, nu am avut curaj să mă şi comport în consecinţă, aşa că nu puţini au fost cei care nu au mai înţeles nimic. Poate din cauza asta nici nu au ştiut că atunci  ar fi trebuit să mă încurajeze. Mai era atât de puţin, dar ştiu că toţi avem limite.
O să învăţ într-o bună zi cum să fac şi asta, dar din păcate, atunci va fi prea târziu pentru o mulţime de lucruri care se vor fi sfârşit deja. Cred că cine va mai fi atunci lângă mine va şti să se bucure de tot.
Până atunci poate voi învăţa să transmit în jur şi energiile corecte, cele care să îi facă pe oameni să înţeleagă, că firea mea sucită cuantifică unele lucruri altfel decât ei.
Poate, cine ştie…

DESPRE ÎNVĂŢĂMINTE

Cică cel mai bine şi mai puţin toxic pentru suflet este să încetezi să întrebi „de ce eu”, şi să înlocuieşti această întrebare cu „ce-ar trebui să învăţ eu din astă”.
Corect, nimic de zis, dar ordinea mi se pare un pic pe dos. Cred că mai degrabă aş vrea să înţeleg, de ce eu. Dacă aş putea primi un răspuns sec şi concret, ceva de genul…nu ştiu, „pentru că ai fost un om rău”, „pentru că te-ăi purtat urât cu X”, „pentru că nu ai mâncat tot din farfurie”, „pentru că refuzai să plângi când te troznea maică-ta”, „pentru că trăgeai mâţele de coadă imediat ce le prindeai” (apropos, asta nu s-a întâmplat absolut niciodată), cred că mi-ar fi mai uşor să trag concluzii, să extrag învăţăminte, să iau notiţe, în caz că pe viitor sunt tentată să uit.
Cică ordinea universală, mai presus de înţelegerea şi logica noastră, deţine fire încurcate, palme după ceafă, secrete bine cifrate, şuturi în fund, necesită doze de înţelepciune şi suflet, pe care eu, sinceră să fiu, nu ştiu dacă le deţin în dotare, sau dacă le am, nu ştiu unde să le găsesc ca să pot uza de ele.
Mereu am fost un om simplu, şi mi-au plăcut problemele simple. Dacă îşi poate imagina cineva, într-un an am fost olimpică la mate, şi asta s-a întâmplat doar pentru că atunci, nu ştiu cum, aveam capacitatea de a descompune orice tărăşenie în probleme simple, uşor de rezolvat, pe rând. Când nu am mai ştiut, sau nu am mai putut face asta, s-a terminat. Nu îmi plac jocurile astea încâlcite de-a şoarecele şi pisica, nu-mi plac puzzle-urile, în care culmea, eu sunt cap de afiş.
Vedeţi şi voi, îmi plac cuvintele simple, culorile clare, alea pe care le pot deosebi şi numi, îmi plac poveştile care curg frumos, nu am avut idile de dragoste încâlcite, poate doar prea tăcute, nu am avut mari minciuni, înşelătorii şi ascunzişuri, când eram mică nu îmi plăcea să mă joc de-a v-aţi ascunselea.
Acum, mă trezesc în faţa acestei „enigme” pentru rezolvarea căreia nu am nicio cheie. Cum fac? Cică să mă liniştesc, să-mi reiau cursul, apoi toate misterele se vor risipi, evident, când le va veni timpul. Eu nu am răbdare. De câţiva ani mă tot strădui să am, mă strădui să înţeleg, şi văd în fiecare zi că nu dau nicicum de capătul acestui fir.
Nu am răbdare, nu am avut niciodată, şi nici nu înţeleg de ce trebuie să am. Tare mi-ar plăcea să înţeleg acum, dacă se poate chiar cu ceva timp în urmă, „de ce eu”?
M-am plictisit de clişee, de tot felu’ de vorbe goale şi seci; am înţeles deja că mă conturez ca om, că învăţ, că experienţele îmi completează personalitatea, că naiba mai ştie ce. Şi totuşi…de ce eu?
Ştiu că se poate mai rău, mai tragic, mai dureros, că oamenii se ridică din cenuşi mai fierbinţi de atât, ştiu că toată viaţa mea de până acum am fugit şi m-am ascuns de lamentări şi de jelanii de orice fel, numa’ că jur că nu mai pot.
În momentul ăsta mă simt ca un şoricel lobotomat, care deşi e în faţa unei uşi, se învârte după coadă şi nu vede ieşirea.
Credeţi-mă că e „uşor” frustrant şi jur că aş vrea să dau cuiva una după ceafă, însă din păcate, nu mă găsesc decât pe mine în fişetul cu răspunsuri.

100


Postarea cu numărul 100, coincide la o distanţă de două săptămâni, cu aniversarea de doi ani a  Cuvintelor Simple. Când am scris prima dată, am stat şi m-am gândit două săptămâni dacă să pun sau nu pe blog, apoi mi-a mai luat încă o săptămână să fac public link-ul pe pagina mea de facebook.
Au fost cunoscuţi care m-au recunoscut imediat printre rânduri, au fost şi alţii care au avut nevoie de câteva luni până s-au convins şi au crezut că sunt eu.
De atunci, cu mici întreruperi ne întâlnim în fiecare marţi. Am fost întrebată de ce marţea. Mi s-a părut a fi cea mai bună zi dintre toate, cea mai nebăgată în seamă şi mai ofertantă.
Am ales să oglindesc aici, de-a lungul timpului, pagini din caietele mele, poezii scrise când aveam 12 ani, poveşti de iubire, drame, nelinişti.
Nu a fost simplu, deşi titlul spune altceva. Mereu mi-a fost teamă, înainte de fiecare postare; şi acum îmi mai e teamă; mereu începe să-mi bată inima cu câteva minute înainte de ora 4. Încerc să îmi imaginez ce simte şi ce crede fiecare dintre voi când citeşte, cunoscuţi sau necunoscuţi, încerc să anticipez dacă vă va plăcea sau nu, dacă trezeşte în fiecare vreo emoţie. Nu am încercat niciodată să scriu comercial, nu m-a interesat vandabilitatea produsului; mereu am sperat că în fiecare va trezi o emoţii diverse, măcar un cuvânt citit. De fiecare dată m-am bucurat enorm când am primit mesaje de la cei care au citit şi mi-au spus că în rândul sau în pasajul cutare parcă le-am pus gândurile pe foaie, le-am exprimat sentimentele. Bucurie mai mare de atât nu există.
După doi ani, o sută de postări şi multe, uluitor de multe vizualizări, eu şi Cuvintele Simple vă mulţumim, şi suntem onorate că ne citiţi.
Până la următoarea aniversare, vă îndemn: „Priviţi Cerul”.

ÎNCĂ O LECŢIE

Aş vrea să vă povestesc, dar nu ştiu ce.
M-am tot gândit zilele astea dacă vreau să vorbesc despre tot ceea ce a fost, sau vreau să trec peste, dacă vreau să vă povestesc despre orice altceva, pentru că am ajuns la suprasaturaţie.
Mă întreba cineva astăzi: „Pe scurt, zi-mi şi mie că nu mă pricep şi nu prea înţeleg, practic ce ţi-au făcut?”. Pe scurt, mi-au făcut o bilă de metal în cap. Asta e varianta pe foarte scurt. Varianta mai lungă, va rămâne rezervată pentru cei care au fost acolo şi au văzut, pentru cei care au fost aici şi au văzut.
Vă voi povesti despre încă una dintre lecţiile acestei perioade, pe care încă mă strădui să o asimilez, la care încă lucrez. Acceptarea.
A trebuit să ajung acolo să aflu fapte medicale pe care nu a fost nimeni în stare să mi le spună timp de patru ani aici. O fi neştiinţă, o fi iresponsabilitate, o fi nepăsare, o fi lipsă de profesionalism, o fi câte puţin din toate, nu-mi dau seama. Cert este că a trebuit să ajung acolo şi să înghit în sec aflând şi trebuind să accept pe termen scurt, foarte scurt lucruri importante despre mine.
Legat de faptul că am capul mai varză decât ştiam, şi decât îmi plăcea să cred, a trebuit să învăţ să accept că decizia pe care a luat-o echipa de medici a fost cea mai bună pentru mine.
A trebuit să accept frustrarea. Am plecat cu gândul că mă voi întoarce ok, că gata, se va sfârşi totul. În loc de asta, m-am întors cu gândul că totul e doar pe jumătate gata, că probabil există o logică, pe care eu nu o pot înţelege, că aşa cum zice titlul uneia dintre cărţile mele preferate, există o „Ordine Naturală a Lucrurilor”. Mă voi întoarce acolo, şi îmi dau seamă cu durere că dacă aş fi luat decizia să rămân aici pentru intervenţie, mi-ar fi fost fatal.
A trebuit să accept că spre deosebire de societatea în care trăiesc, şi unde de fiecare dată când am ajuns în salonul unui spital (din păcate prea des), există o societate unde nu sunt tratată ca o bubă socială. Pentru prima dată nu am mai avut sentimentul că parazitez o societate şi că ar trebui să fiu extirpată. Îmi pare rău că trebuie să spun o astfel de cruzime, dar aşa am simţit. A trebuit să accept acum atitudinea acelor oameni care s-au comportat cu mine cu căldură, cu înţelegere, discreţie şi bun simţ.
Nu o să vă povestesc despre condiţiile din acel spital de stat, unde am primit tot ceea ce aveam nevoie, dar vă voi aminti despre atitudinea incredibilă pe care au avut-o pentru confortul meu psihic şi fizic. A fost o încercare grea pentru mine, dar şi ei m-au ajutat să fie totul mai simplu. Îmi pare rău că trebuie să spun că aici după o simplă examinare angiografică nu am fost om o lună şi că acolo, după o intervenţie, tehnic similară, practic infinit mai grea mi-am revenit mai repede decât după o extracţie de măsea. Eram pregătită pentru tot ce îmi puteam imagina mai rău. Asta a făcut să fiu prea ocupată pentru a mă pregăti să fie totul simplu şi uşor. Am fost luată prin surprindere. Parcă mi-era ruşine să spun că nu mă doare nimic, când toată lumea se aştepta să fie fix pe dos. Eram pregătită pentru discriminare şi pentru o atitudine dispreţuitoare. Nu am avut parte nici de asta. Toată lumea s-a purtat corect. E un alt nume pentru civilizat.
Nu a fost totul simplu şi lin, am fost isterică, am fost stresată, a fost greu, mi-au trecut prin minte lucruri de neînchipuit în alte condiţii, am avut probleme cu transferul bancar, mi-a trecut prin cap să-mi bag picioarele în ei de bani şi să fug din spital, m-am gândit de nenumărate ori că nu se poate sfârşi aşa, că trebuie, că nu se poate să nu fie altfel, a trebuit să învăţ atunci, acolo, să accept, cât de bine am putut eu, aşa cum m-am priceput să accept toate stările ciudate. Habar nu am dacă am reuşit. Am sentimentul că nu, de asta spuneam că mai am de lucrat la asta.
Până una alta sunt Cea-Mai-Frumoasă-Fată-cu-un-Ochi-pe-Jumătate-Închis-şi-o-Bilă-de-Metal-în-Cap.

RĂMAS BUN

Dragii mei, pentru următoarele săptămâni vom întrerupe tradiţia de fiecare marţi a Cuvintelor Simple.
Voi intra într-un stagiu de “servisare” ceva mai delicată, şi dacă totul va fi bine, ne vom revedea aici pe blog cu postarea numărul 99, deci începem să ne scoatem din dulap hainele de sărbătoare pentru marele eveniment al articolului 100.
Până atunci, Cuvintele Simple vor rămâne nerostite, dar vă promit că la întoarcerea în ţară voi reveni cu poveşti proaspete, cu gânduri noi şi bune.
În următoarea perioadă voi avea nevoie de gândurile voastre bune şi de energii pozitive; îi voi ruga pe medici ca atunci când îmi repară capul să nu cumva să îmi strice inspiraţia, să nu facă să dispară cuvintele pe care vreau să vi le împărtăşesc.
Vă mulţumesc pentru consecvenţa cu care citiţi în fiecare marţi cuvintele pe care am a vi le spune, pentru feedback, pentru critici, sugestii şi inspiraţie.
Pentru următoarea perioadă vă spun „Rămas Bun”.

UN BILET DE LOTERIE

Vineri am jucat la loterie. Cred că a fost al doilea, sau al treilea bilet pe care l-am pus în viaţa mea. Am auzit că anu’ ăsta tre’ să dea peste mine un sac de bani, stellae dicitur, aşa că m-am gândit că ar fi o ocazie bună să ajut destinul, adică un brânci acolo nu strică.
De vineri până duminică am avut timp la dispoziţie să fac planuri, să le stric, să le rearanjez, să mă gândesc.
Primul lucru la care m-am gândit a fost că nu mai e nevoie să strâng bani pentru operaţie. O problemă era rezolvată deja, şi încă foarte simplu. Mai sunt mici retuşuri pe ici pe colo, mi-aş fi făcut miopia să dispară, spre exemplu, pentru că mă scot din sărite lentilele aburite iarna pe ger; mai departe de atât nu m-am gândit.
Seara, când am ajuns acasă am intrat pe site-ul de unde îmi comand în general cărţi şi mi-am completat lista de viitoare cumpărături, la prima strigare, cu încă vreo sută de titluri. Ar fi fost mai multe, dar m-a luat somnu’.
Trebuia să visez la toate locurile în care vreau să ajung. Le-am reordonat şi am adus Mongolia cu câteva locuri mai în faţă. M-am trezit în puterea nopţii. Mă visam la Ushuaia. Nu era un coşmar, m-am trezit de prea multa încântare.
Până duminică am avut timp să mai cumpăr câteva case, să le schimb, să iau altele, să mă gândesc ce cadouri îi fac mamei, ce şi cum trebuie să se mai schimbe, să mai fie pus în ordine, să se prioritizeze.
Seara de duminică m-a prins în oraş, într-o cârciumă. Începuse furtuna şi ne refugiasem acolo. Un loc liniştit, cu fereastră semicirculară, dincolo de care ploua furios şi vântos. Muzica de pian era liniştită undeva departe şi în separeu eram doar noi. La ora cuvenită mi-a dat cineva un mesaj cu numerele care au ieşit la tragere. Aveam doar două. Lista de cărţi a revenit la dimensiunile ei de vineri dimineaţă, Mongolia s-a întors înapoi cu câteva locuri şi Ulan Bator a fost dintr-o dată la fel de departe pe cât e şi pe hartă; într-o fracţiune de secundă, toate planurile s-au dematerializat.
Un singur lucru a rămas la fel, nu l-ar fi putut dematerializa nimic: clipa senzaţională de atunci; chiar clipa însăşi, gustul cafelei, muzica de pian, compania cea mai apropiată de sufletul meu, plimbarea sub soarele încins de dinaintea furtunii, ploaia care bătea cu furie frunzele teiului din faţa ferestrei semicirculare. Am înţelea că singurul lucru care ar fi putut face să dispară magia acelei clipe ar fi fost un sac cu bani.
Ştiţi reclama aia care spune că unele lucruri se pot cumpăra, cu cardul sau cash. Pentru altele, nu există nimic, dar absolut nimic pe lumea asta care să le poată cumpăra. Încearcă doar, încearcă doar să pui un preţ pe capul lor, nu contează cât de mic sau de mare, pune un preţ; nu vei reuşi decât să le transformi într-o mocirlă puturoasă, bună doar de a fi ocolită. Până când nu vom înţelege cu toţii că niciun sac de bani nu este de ajuns să cumpere bucuria unei clipe pe care o petreci cu oamenii pe care îi iubeşti, că nicio înşiruire de bancnote nu o poate ţine în loc, că nu contează absolut nimic altceva în afara ei, sunt puţine posibilităţi de a ne putea bucura de ceva. În esenţă nu trebuie decât să înţelegi şi să preţuieşti nepreţuitul din fiecare lucru pe care ochiul, mâna, sau răsuflarea ta îl atinge.
Atunci, abia atunci, poate vei şti dacă viaţa ta a tras sau nu lozul câştigător. Până atunci…

INFINITUL FIECĂREI ZILE

De vreo lună jumate, fiecare zi s-a transformat într-un Univers de sine stătător, un Univers cu toate legile lui ataşate, cu reguli proprii de gospodărire, cu găurile lui negre, cu începuturi şi sfârşituri necunoscute, nedeterminate.
Am găsit cea mai simplă metodă de a face să existe un mâine: fiecare zi să înceapă prin sine însăşi, să se sfârşească la fel, să fie suspendată fără a se lega de cea de înainte sau de cea care va urma. Am ales ca în fiecare dimineaţă să îmi amintesc să spun te iubesc, să inspir o gură de aer la geam, abia apoi să îmi văd de ale mele, să îmi amintesc mirosul de cafea proaspătă care venea peste gard de la Mamure Alai, să îmi fac timp să ascult, să nu uit să ridic ochii la cer.
Poate că sunt prea speriată şi prea temătoare, poate mă zbat prea mult prinsă între „lacrimogenitaţi”. Nu ştiu. Aşa o fi, dar chiar nu se poate descrie sentimentul care te cuprinde dacă stai şi te gândeşti două secunde că poate este ultima dată când ai ocazia să faci un lucru, iar acel ceva trebuie făcut cu fiecare por, cu fiecare celulă, cu fiecare atom, cu toate simţurile ascuţite la maximum. Spun două secunde, pentru că sunt de ajuns. Dincolo de ele, există riscul real de a înnebuni.
Săptămâna care a trecut a fost plină, rotundă în sine, prin felul ei, prin întâmplările mărunte pe care eşti parcă pregătit să le guşti şi să le simţi altfel, atunci când teama îţi dă târcoale, atunci când ţi se strecoară o umbră în toate mădularele, atunci când înţelegi că trebuie să ai răbdare; răbdarea de a gusta fiecare clipă, nu răbdarea de a compune un puzzle complicat.
Am avut răbdare să îmi scot căştile din urechi atunci când mi-am dat seama că un bătrân îmi vorbeşte. Mă ruga să îl trec strada. Astea sunt fapte bune de manual şcolar, dar în ziua aia m-am simţit utilă. I-am întins palma, m-a luat de mână şi l-am rugat să nu se grăbească. S-a uitat mirat la mine şi mi-a zis oftând: „Eh…în ziua de azi toată lumea se grăbeşte domnişoară, zău aşa”.
În seara asta am avut răbdare să îi explic unei doamne trecute de prima tinereţe ce minunăţii am în borcanele de pe banda casei de marcat. Când mi-am luat sacoşa a strigat după mine de a răsunat magazinul „Poftă Bună!”. Chiar am avut poftă bună…
Am avut răbdarea să mai descopăr şi să mă îndrăgostesc de un scriitor nou pentru mine, întreprindere grea şi complicată, atunci când greu te mai face ceva să uiţi în asemenea hal de tine încât să lăcrimezi în tramvai fără să te mai intereseze nimic.
Acum am răbdare să stau cu capul scos pe geam şi să ascult cum tună din ce în ce mai aproape, fără să mă gândesc că am un milion de alte lucruri de făcut.
Am răbdare să o ascult pe mama seară de seară cum îmi povesteşte convorbirile ei telefonice cu toate babele din neam. Mereu are noutăţi şi suferă al naibii când nu are cui le spune. Mă simt ca în reclamele alea la telefonie mobilă când îţi iei un abonament cu multe minute ca să faci o bucurie mamei.
Am răbdare să privesc lung şi adânc în ochi oamenii, pentru că realizez că dacă nu mai am când să fac asta, trebuie să iau cu mine cât mai mult. Tot.
Mereu înţelegi greu. Greu de tot, toate lucrurile pe care altfel le tratezi cu o superficialitate vecină cu prostia. Ca să ajungi să înţelegi ceva, câte ceva, de fapt, trebuie să curgă mult „sânge” şi multă sudoare. Trebuie să treacă multe zile în gol, zile din care să nu înţelegi nimic, ca să îţi dai seama la un moment dat câte ocazii de a înţelege totul, ai ratat.
E atât de multă lumină în jurul meu…parcă abia acum deschid ochii şi mă orbeşte.
Cu toate astea, încă nu înţeleg cum să fac să am răbdare si să învaţ să iert.

DESPRE MINCIUNA II

Am mai scris şi până acum despre minciună. Despre nesimţireă ei, mai puţin însă. Am scris despre munţii mutaţi, despre anii de muncă, despre renunţări şi câştiguri plasate undeva la capătul drumului, câştiguri cuantificate în elemente despre care „inculpaţii” nu au habar. 
Nesimţirea oamenilor care te mint în faţă, fără să clipească nu are absolut nicio scuză. Mereu am fost dispusă să iert minciuna produsă din prostie, din naivitate, minciuna care a avut în spate un motiv, o tentativă decentă de a face viaţa mai bună celorlalţi; eu însămi am minţit de nenumărate ori.
Acum însă, mă deranjează din ce în ce mai tare când sunt luată de proastă. Nu mai am chef să închid ochii la asta. Joc după nişte reguli, şi mă trezesc la un moment dat că sunt singura care le mai respectă, că sunt Păcăliciul de serviciu. Vanitatea mea suferă. Păi dacă nu mai ai chef să respecţi regulile de ce nu mi-ai zis şi mie? Sincer, nu mi se pare amuzant, aşa că te poftesc să mergi în altă parte. Sigur vei găsi pe cineva dispus să îţi asculte fabulaţiile, pe cineva care să se dea de ceasu’ morţii în faţa dramelor tale inventate.
Am obosit şi nu mai am energie şi pentru rahaturi. Cred că mai simplu ar fi să ne spunem „la revedere” în ciuda anilor scurşi. Mă doare, mai ales când mă gândesc că aş fi putut să-mi canalizez energia în altă direcţie, şi mai mult de atât mă doare că nu am reuşit să te învăţ nimic. Nu sunt un guru, dar cred în lucrurile simple. Mă încăpăţânez mereu să cred că oamenii din jur au capacitatea de a digera o realitate, oricum ar fi ea, şi că o preferă mereu unei minciuni.
Mă doare să văd cum ne dezarmează minciuna. Nu ştim cum să reacţionăm, nu ştim ce să facem, ne trezim ca proştii cu o măciucă în cap, clipim mărunt şi des, şi tot ce putem articula este: „serios? Tu vorbeşti serios?”. Şi uite aşa noi rămânem cu nedumerirea şi ei cu ale lor, pentru că, din păcate, de cele mai multe ori îţi e ruşine de ruşinea lor să le zici în faţă vreo două, o urare de drum lung şi succes.
Ziceam de nesimţire. La atât se reduce: proastă creştere, nesimţire şi prostie. Îţi trebuie un tupeu fantastic să îţi minţi apropiaţii, să le trânteşti deliberat invenţii, să brodezi situaţii, numai să îi vezi cum se aprind, cum sunt de partea ta…realitatea e alta, şi e în altă parte. Nesimţirea m-a lăsat de fiecare dată mută. Nu ştiu să lupt împotriva ei, nu ştiu să o contracarez. De fiecare dată am încercat să-i întorc spatele şi să plec, să merg spre un loc mai curat şi mai senin, mai spălat de astfel de trăiri.
Nu înţeleg de ce lumea suferă după vieţi rupte din scenarii de film. Sunt atât de multe situaţiile în care banalitatea e mult mai reconfortantă. Tânjeşti ca prostu’ după viaţa celorlalţi, vrei să ai parte de o atenţie care nu ţi se cuvine, după o viaţă care nu îţi aparţine, şi uiţi să o mai trăieşti pe a ta. Sunt ciudate alegerile pe care le fac oamenii şi mie îmi scapă motivaţiile lor.
Toate valorile în care cred pălesc şi sunt terfelite de aceşti pseudo-oameni, şi simt că îmi răcesc gura aiurea, că mă lupt cu morile de vânt. Mi-e ciudă că suntem buni şi iertători cu cine nu dă doi bani, mi-e ciudă că îmi vin în minte o căruţă de cuvinte pe care nu numai că nu am curaj să le scriu aici, dar nici nu li le spun lor în faţă. M-aş răcori un pic, dar consider undeva într-un ungher de suflet că oamenii ăştia sunt deja tare „necăjiţi” şi săraci cu duhul, aşa că nu ţin musai să mai contribui şi eu la decăderea lor.
Sper că este evident pentru toţi cei care citesc că am în minte exemple concrete şi apropiate, că nu aberez pe temă dată, şi că rândurile astea sunt pe principiul bate şaua să priceapă iapa.

ULTIMELE AVENTURI ALE MATIZULUI VERDE

Următoarele rânduri s-ar putea numi: „cum să bagi o umbrelă într-un Matiz încuiat”, sau „Poliţia Română, noaptea de Înviere şi Matizul încuiat”.
Nimic ieşit din comun: chei uitate în contact, maşina încuiată, pasagerii plecaţi ca două flori, ora zece fără ceva.
La întoarcere se complică treaba. Zece şi ceva, lumina aşteptată acasă, cheile în continuare în contact, noi pe lângă maşină. Idee bună că am parcat pe o stradă circulată, sub un bec, în faţa unui chioşc cu de toate. Proprietarul făcea grătar alături.
Bun…astea fiind datele problemei, ce putem face. Dat fiind că internetul este o sursă inepuizabilă de informaţii, îşi aminteşte Dan de un filmuleţ pe Youtube, unde nişte indivizi te învaţă să deschizi o maşină cu un şiret. Să încercăm…converşii au şireturi lungi, teoretic ideea e genială; practic, e imposibilă, credeţi-mă pe cuvânt.
Când am plecat de acasă tuna, aşa că mama mi-a dat umbrela ei. Ne gândim să improvizăm o jojă dintr-o spiţă, că cică merge. Nu; nu merge. Sub nicio formă. Trece prima jumătate de oră şi se sesizează buticaru’ de la magazinul cu de toate că moşmondim acolo de ceva vreme. Vine să vadă care-i situaţia, se întoarce şi povesteşte. În cinci minute apar şi ceilalţi: cinci tineri săritori care teoretic ştiau cum să deschidă un Matiz cu cheile încuiate înăuntru; teoretic toţi mai făcuseră asta cel puţin o dată. Practic, nu a funcţionat nimic…absolut nimic.
Oprim prima maşină, un frate Matiz alb. Femeile se sperie când le cerem ajutorul şi demarează în trombă. Oprim a doua maşină, alt frate Matiz, de data asta albastru. Ocupanţii mai prietenoşi. Băieţii rămân cu noi, fata se duce acasă să ne aducă o riglă, după ce am încercat două chei de-ale ei şi evident că nu s-a potrivit niciuna. Între timp au mai căzut la datorie trei spiţe de umbrelă modelate în diverse forme de cârlig, şi chederul de la uşa pasagerului.
Scurt inventar: noi doi, buticarul, cei cinci tineri săritori, trei ocupanţi ai Matizului albastru, să tot fim unsprezece persoane şi aşa se duce prima oră de chin.
Până ajunge rigla, apare prima maşină de poliţie; nu vom afla niciodată dacă întâmplător, sau anunţată de vreun creştin cu spirit civic, care şi-o fi imaginat că ne apucăm să spargem maşini pe o stradă, să-i spunem principală, aglomerată, sub un bec, în faţa unui butic deschis. Nu contează. Cert e că de la poliţia comunitară, îşi face apariţia personajul, hai să-i spunem Marean, care se interesează de situaţie, se dă ştiutor, ne explică cum se deschide şi ne cere buletinele, aşa de fun, ca să scrie şi el în carnet. Se duce omu la maşină să aducă o sculă ajutătoare şi dă datele mele prin staţie. Apare rigla, pe care Marean o scapă împreună cu alte spiţe de la umbrelă şi cu scula lui în portiera maşinii. Nu-i nimic. Stau bine acolo.
Pleacă Matizul albastru, apare brigada de la Poliţia Rutieră: doi domni foarte spirituali şi săritori, care pe lângă idei, i-au adus lui Marean şi informaţii proaspete despre mine, proprietara maşinii, aşa că domnia sa s-a putut ocupa în continuare de spargerea maşinii fără grija că ajută infractori.
La un moment dat, după ce luminiţele împânziseră oraşul, după ce jumătate din populaţie a trecut închinându-se pe lângă noi, văzându-ne cum tragem disperaţi de două table, cineva a zis că mecanismul de la portiera din dreapta s-a stricat, e inutil să mai încercăm, şi că e momentul să ne mutăm în stânga, la uşa şoferului. Era unu şi ceva, eram deja echipă de paisprezece, mai apăruse şi scula cu care se deschidea uşa comandantului că cică şi ăla îşi încuie frecvent cheile în măşină.
La ora două apare şi soldatul de serviciu de la unitatea militară de peste drum. Tip zdravăn şi cu iniţiativă, ţine milităreşte o lanternă în dinţi, scoate plăcuţa de înmatriculare, şi o îndeasă muncitoreşte în portieră; nu se ştie de ce…poate împinge ceva, poate agaţă ceva, nu contează, să se întâmple ceva. Eram acolo de prea mult timp. Omul nu a mai putut sta deoparte. A venit să ne ajute. A tras de portbagaj să-i rupă butucul. Nu a mers.
Au stricat şi portiera de la şofer, umbrela a dispărut toată, spiţă cu spiţă. Eu am eşuat pe bordura de lângă maşină, râdeam că poliţia e aşa de bine informată, nu numa’ că ştiau unde stă mama în oraş, dar ştiau unde lucrez eu în Bucureşti, făceam haz de necaz să demonteze dracu maşina cu totu să o luăm în pungă înapoi, şi încercam să mă gândesc ce să-i zic maică-mi dacă până la urmă spargem geamurile.
Părea singura soluţie, dar după patru ore de chin şi paisprezece oameni scoşi din minţi de nervi, cu soldatu de peste drum cin’şpe, încăpăţânarea Matizului verde s-a tocit, şi a fost de acord să-şi dea peste cap geamul din spate, la insistenţele soldatului şi ale lui Marean comunitaru’.
Toată lumea a răsuflat uşurată, mai puţin Marean, care îşi vroia sculele înapoi, aşa că ne-a dus la Fane Nebunu, care a demontat portiera, de unde a apărut o riglă, umbrela mamei spiţă cu spiţă, numa scula tristului Marean nu, pentru că a rămas înţepenită într-un loc inaccesibil nouă la ora trei, în noaptea de Înviere, la lumina chioară a unei lanternuţe cu baterii pe care am căpătat-o din mila unui trecător.
Înutil să vă spun că acum, ca să intri în maşină trebuie descuiat portbagajul, apoi uşa din spate, apoi uşa şoferului, că portiera din dreapta este blocată, că miroase şi acum a peşte de la cuţitul pe care ni l-a împrumutat buticarul ca să scoatem chederul, şi că în ziua aia, undeva pe un drum de ţară am condus prima dată această maşină.

DESPRE “VA URMA”

Abia reînvăţasem să respir. Aşteptam primăvara asta ca pe o binecuvântare, ca pe o gură de oxigen. S-a dovedit a fi doar o gură de otravă. Încă una.
Aveam planuri, şi idei, şi vise. Toate s-au dovedit a fi doar o glumă sinistră a destinului. Vor trebui să aştepte cuminţi în sertar, încă o bucată de timp.
Până când? Nu ştiu.
Mă tot întreb ce nu am învăţat acum 4 ani, de la ce lecţie am chiulit, ce trebuie să înţeleg din tot ceea ce se întâmplă. De ce trebuie să învăţ acum, printr-o lecţie atât de leşioasă, de ce?
Probabil că voi afla. Atunci când voi epuiza revoltele, atunci când „de ce eu, de ce tocmai mie?” nu va mai avea sens, atunci când furia mea se va fi stins, când voi face pace în primul rând cu mine, atunci când toate lecţiile vor fi parcurse şi învăţate, când persoana care mă va privi din oglindă va fi adevărata mea reflecţie, când oboseala de care vă povesteam se va fi domolit…poate abia atunci.
Deocamdată învăţ.
Niciodată nu mi-a plăcut să fiu în centrul atenţiei, nu mi-a plăcut ca nimeni şi nimic să se focuseze pe mine, poate doar în secret; m-au stânjenit momentele în care eu am fost buricul pământului; nu mi-au plăcut niciodată. Acum învăţ că trebuie să fac şi asta, învăţ în fiecare zi că sunt buricul Universului pentru cei dragi, care suferă, şi se agită, şi se frământă să găsească soluţii, pentru ca eu să am liniştea de a lua o decizie. Cea mai grea. Mă simt vinovată pentru cearcănele lor, pentru insomniile lor. Ştiu că nu ar trebui, sunt o materializare a iubirii. Ştiu că şi eu aş fi făcut la fel…dar, încă învăţ.
Ai mei m-au crescut să nu mă plâng, să mă descurc cu ce am, oricât ar fi de greu, să nu întind mâna, să nu cer. Acum învăţ să recunosc că nu am de ales, învăţ să cer şi să zic mulţumesc. Nu că nu aş fi absolut recunoscătoare pentru tot, dar e atât de greu. Nu ştiam cum se face; acum învăţ.
Învaţ că sunt mai norocoasă decât majoritatea oamenilor. Dacă nu aş fi în pielea mea, m-aş înverzi de invidie, aş fi în stare sa ucid pentru aşa prieteni.
E adevărat că acum încerc să pun la punct dezordini, să sterg praful, să spun tot ceea ce nu a fost spus la momentul potrivit, să găsesc cumva răspunsuri la întrebarea care mă chinuie noapte de noapte: dacă ar fi să fie, eu ce las în urmă?
E trist ceea ce spun.
Îmi înghit lacrimile şi frustrarea, încerc să o liniştesc pe mama, încerc să nu mă las înghiţită de frică, de atacurile de panică ce au pus stăpânire pe mine. Încerc să nu uit să privesc florile, să nu uit cum se citesc cărţile, să nu uit zâmbetele copiilor, îmi repet obsesiv în minte lista cu oraşele pe care le mai am de vizitat, mă agăţ de tot ce pot, mă rog să nu mi se tocească şi ultima fărâmă de putere, să nu îmi pierd minţile, să nu uit ce-mi spunea tata când îmi era greu: „Lasă Darie, aşa s-a călit oţelul!”
E mantra mea; sper să nu mă lase la greu, sper că va urma un „Va Urma”…
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter