CEILALŢI

 

Îmi zicea tata, că unul dintre cele mai mari păcate, poate cel mai mare, este să îţi baţi joc de iubirea cuiva, să-l laşi să se îndrăgostească de tine ştiind că tu nu vei putea iubi niciodată înapoi, apoi să întorci spatele şi să pleci.
Asta zice multe despre tine, spunea tata, care pe vremea lui fusese mare crai. Este vorba despre cum eşti tu ca om, despre câtă valoare îţi dai ţie, despre cât îi respecţi pe ceilalţi. La tine în curte eşti stăpân, e treaba ta cât simţi, de ce simţi într-un fel şi nu în altul, dar nu face rău şi, mai ales, nu îţi bate joc niciodată de iubire.
Aşa m-a învăţat tata.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia sau omul ăla, din zeci de motive meschine: egoism, singurătate, vanitate, nevoie de validare, bife în întrecerea cu noi înşine, orgoliu, prostie, şi iar singurătate, şi iar nevoia de validare.
E mişto să ştii că te iubeşte cineva, să ştii că se gândeşte la tine, că poţi suna oricând pe cineva care o să te ţină în braţe, cu care o să împarţi patul sau un pahar cu vin. E mişto să ştii că eşti dorit. Te validează, eşti dezirabil şi îţi gâdilă corzi nebănuite ale orgoliului.
Până când? Până când vei găsi o carne mai fragedă, o piele mai netedă, ochi mai strălucitori, glume mai bune sau orice altceva „mai” şi iubirea aceea, pe care de fapt nu o doriseși, începe să te apese, să te încurce şi te evapori pur şi simplu din viaţa celuilalt, de multe ori fără să spui nimic sau invocând motive aiurea, din care nu se poate înţelege mai nimic.
Ceilalţi.
Mereu trebuie să le treacă, pentru că suntem oameni mari şi „ne asumăm responsabilitatea faptelor noastre”, şi „nu era ceea ce-mi trebuia mie”, şi „nu pot să stau acolo doar aşa… dacă nu mi-e bine şi vreau altceva”, şi „ce să-i fac eu? Asta-i viaţa. Toţi trecem prin aşa ceva”.
Şi ne vedem mai departe de ale noastre, de fericirile nou descoperite, ne vedem de zâmbetele tembele de „după”, fără ca oamenii mari din noi, ăia extrem de înţelepţi şi maturi, să-şi amintească în ce fel au împărţit un pahar de vin cu ceilalţi, în ce fel le-au hrănit speranţa, cum au făcut risipă de vorbe şi mângâieri din care oamenii ăia, pe care acum îi vrem oameni mari, ar fi trebuit să înţeleagă fix pe dos, că doar “cine i-a pus să-şi facă proiecţii din nimic” şi „dacă am făcut una sau alta, ce înseamnă asta? nimic, că doar nu suntem copii naivi”, oameni care deja ne sunt trecut, ne-au fost doar o etapă. Nu înţelegem că noi le-am fost reper şi poveste.
Toate astea până într-o zi, când din nou ne vine rândul sa fim noi “ceilalţi”, în trecerile altora şi ne întrebăm invariabil, ce am făcut să merit asta?
Să nu îţi baţi niciodată joc de iubirea cuiva, îmi spunea tata, şi să nu uiţi că viaţa e a dracu’ de rotundă. Nimeni, absolut nimeni pe lumea asta nu scapă de plată, aşa că ai grijă să nu iei niciodată mai mult decât dai. Până la urmă, pe toţi ne ajunge rândul, să ştii, dar cred că cel mai mult au de tras ăia pe care îi ajunge din urmă blestemul iubirii.
Pentru el, blestemul iubirii însemna să te ajungă din urmă lacrimile ăluia pe care l-ai făcut să sufere cu bună ştiinţă.
Dar dacă nu ştii? Dacă nu ştii, e altceva, dar atunci când ştii, când îţi trece prin cap, când vezi că începe să deschidă aripile, spune-i şi pleacă. Nu pleca niciodată fără să spui o vorbă. Bine, dar cum ştii? Dacă nu îţi dai seama? N-ai cum să nu ştii. Omul ăla începe să se uite la tine altfel, e imposibil să nu îţi dai seama. Nu întârzia nicio secundă, auzi? Oricât de cald şi bine îţi e acolo, vorbeşte-i frumos, spune-i. Indiferent cât de tare doare, o să te ierte până la urmă. Măcar ai fost cinstită, dar nu o să te ierte niciodată dacă îţi baţi joc.
Cred că aveam şaptesprezece ani când mi-a ţinut teoria asta, pentru că văzuse că mă place un băiat, în timp ce eu suspinam de îmi tremura în spate tricoul negru cu Jim Morrison, după alt băiat. Mă, da’ tu nu vezi că băiatu’ ăsta suferă după tine? Ba da. Şi? I-ai zis să-şi vadă de ale lui? Păi nu, că mai am şi eu cu cine să ies în parc, la un majorat, da’ cred că vede că nu-i dau prea multe şanse. Şi dacă nu vede? Şi dacă tot speră că ceva se va schimba?
Nu mă întrebasem asta până atunci, pentru că la cei şaptesprezece ani ai mei nu ştiam mai mult de atât. Şi ce dacă nu vede? Aia e. Şi nu l-am ascultat pe tata, pentru că era cool să se “ţină cineva după mine”, să mă simt stăpână peste un mic regat. Doar că regatul ăla nu era mic deloc. Era o inimă şi era mai mare decât un Univers.
„Te iubesc până găsesc ceva mai bun” e una dintre cele mai tembele vorbe care s-au inventat vreodată şi-mi amintesc că de câteva ori am fluturat-o şi eu complet cretin, crezând că o cred. De fapt, îmi doream să cred că o pot crede, că poate aşa dureau toate mai puţin. M-am păcălit de-o părere şi am reuşit, din fericire, să nu-mi fac rău decât mie.
Ne lăsăm iubiţi fără să ne trebuiască iubirea aia, fără să ştim ce să facem cu ea şi ne minţim mereu că nu a fost responsabilitatea noastră. Ba da, era responsabilitatea mea să-ţi fi spus că e OK să fiu singură până găsesc ceea ce-mi trebuie, că e OK să am în spate o jumătate goală de pat, că e OK să-mi rămână un pahar cu vin pentru mâine, că nu am uitat cum e să fii „celălalt”.

 

CONSOANA ROŞIE

Când eram mică citeam foarte mult şi din fericire asta nu s-a schimbat prea tare nici acum. Mă foloseam de cărţi, nesfârşite şiruri de cărţi din biblioteca unchilor mei sau de la biblioteca din oraş, pentru că la noi în familie cărţile nu erau chiar în fruntea listei de cumpărături, pentru a înlocui experienţele de care nu aveam parte.

Călătoream peste tot, cunoşteam oameni noi, îmi făceam prieteni şi gustam mâncăruri incredibil de gustoase. Atunci, în nesfârşitele mele călătorii am învăţat că am libertate deplină, că imaginaţia mea are voie şi mai ales poate să facă absolut tot ceea ce are chef, iar mie îmi plăcea la nebunie asta.

Am învăţat că gusturile sunt colorate, că gândurile pot suna într-un fel sau altul, că desenele şi peisjele au miros. Cel mai mult îmi plăceau gândurile verzi-aurii mirosind a iarbă umedă şi a rouă, poate un pic şi a piersică bine coaptă de la mine din Dobrogea, a lămâie crudă şi a frezie. Ştiam exact mirosul, combinaţia perfectă din fiecare aromă şi mai ştiam că trebuie să mă facă să-mi lase gura apă, ca de la un auriu blând de toamnă.

Am căutat mirosul ăsta în fiecare zi, gândindu-mă la cum ar trebui să fie sticla potrivită să-l cuprindă. Am pierdut o grămadă de timp încercând să-i găsesc un recipient bun, şi cum nu am găsit, am renunţat fără să mai ţin minte exact când.

Pe măsură ce am crescut şi Universul meu a devenit din ce în ce mai larg, dincolo de biblioteca mea, măricică de acum, am descoperit parfumurile adevărate, sofisticate, cu poveşti.

Nu am reuşit însă, niciodată să ghicesc prea bine aroma din recipientul care o conţinea. Sticlele frumoase, bijuteriile artizanale, flamboaiante şi sofisticate, purtau cu ele parfumuri care mă copleşeau. Găsesc mereu arome prea grele, prea încărcate şi dantelate, cu un colorit intens, care nu au ce căuta acolo.

Sticlele modeste, care invariabil îmi amintesc de coperta simplă a unei cărţi vechi par să se apropie de Parfum, acel parfum al meu, la care visasem verzui-auriu toată copilăria.

Am înţeles, într-un final, că tot farmecul parfumului meu era că aveam să-l caut mereu; poţiunea mea vrăjită, cea care să coloreze muzica şi să dea sunet culorilor aveam să o găsesc doar în imaginaţia de pe raftul cel mai de sus al bibliotecii.

Am crescut şi de multe ori de-a lungul timpului m-am îmbrăcat în parfumul lui, parfum care într-un fel a semănat cu al meu. Am iubit mai mereu bărbaţi Fahrenheit, adoptându-le parfumul ca pe un manifest. Mi-a plăcut să îl miros dimineaţa pe mâini când îmi beam cafeaua, sau pe obiectele pe care le mângâiam după ei. Stiloul meu a mirosit multă vreme a Fahrenheit şi a fum de ţigară.

Am găsit destul de târziu un parfum care să ştie a vorbi despre mine fără să îmi acopere vocea, fără să ţipe guraliv şi ostentativ neadevăruri despre mine şi i-am rămas fidelă cu încăpăţânare.

Am fost curioasă să-i citesc povestea, să-l disec şi am constatat cu uimire că deşi nu are nicio legătură cu freziile şi piersicile copilăriei mele, că deşi nu este verde-auriu, îmi place pentru că este uşor amărui, jucăuş şi senzual, tandru ca o mătase bătută de soare şi efervescent.

Îl cheamă simplu Nina şi dacă ar fi trebuit să îi aleg eu numele, probabil că l-aş fi botezat la fel, cu aceeaşi consoană roşie şi două vocale: una roz şi cealaltă albă.

NOI SUNTEM MAI MIŞTO

 

Nucleul oricărei comunităţi este constituit din primărie, şcoală, biserică şi cârciuma din sat. Mai târziu au apărut căminul cultural, sediul CAP, dispensarul sau mai ştiu eu ce.
La noi nu. La noi, nucleul comunităţii, de la începuturile timpurilor până acum, a fost constituit din primărie, şcoală, cârciuma din sat, biserică şi geamie.
Noi suntem mai mişto decât restul lumii. Nu ştiu de ce m-am ferit până acum să o spun clar şi răspicat, deşi am crezut-o mereu din tot sufletul: Dobrogea rulz! Nu îmi pot imagina cum este să nu se audă clopotele de la biserică şi apoi chemarea la rugăciunea de seară. Este ceva cu care ne naştem înscris în ADN, pur şi simplu. Pentru mine, lucrurile au fost dintotdeauna aşa şi asta este ordinea firească a lucrurilor.
La mine pe stradă, pe bucăţica de dincolo de Kemal-Agi-Amet, stătea hogea care, pe atunci fiind o singură geamie în oraș, era cârmuitorul comunităţii musulmane. 
Acum a mai apărut încă o geamie. Când eram eu copil nu era decât una singură: Moscheea Mare sau Moscheea Abdul Medjid, cum se numeşte oficial, monument istoric a cărui construcţie s-a terminat în 1865, fiind cea mai veche clădire din Medgidia. Am trecut de multe ori pe lângă construcţia elegantă, cu grădina la care mă uitam mereu prin gard când nu mă zoreau părinţii. Cred că eram în clasa a treia sau a patra când am intrat prima dată în geamie împreună cu colega mea de bancă. Ţin minte şi acum sentimentul incredibil pe care l-am avut. Era de ca şi cum mi se dezvăluise un mister, de ca şi cum se închidea un cerc, de ca şi cum firescul intra pe drumul lui, în sfârşit. Mi se părea complet anapoda ca eu, născută şi crescută pe o stradă unde nu existau decât cinci familii de români, să nu fi intrat niciodată într-o geamie.
De atunci, am mers de multe ori şi m-am simţit de fiecare dată mai confortabil şi mai de-a locului, mai ales că mă cunoştea oricum destul de multă lume şi într-un fel se bucurau, cred, că sunt curioasă, că le îmbrăţişez obiceiurile şi cultura. Ei habar nu aveau că peste drum, Ani Zeniep ne citea din Coran de câte ori ne prindea mai liniştiţi şi mai visători, fără să o intereseze că nu pricepeam nimic. Era ceva în blândeţea vocii ei care ajungea până la noi şi  ne făcea să stăm potoliţi ca prin minune.
Anii au trecut şi fascinaţia mea pentru geamii a crescut constant. Nu-mi pot imagina cerul incredibil de acasă, cerul Dobrogei, fără minarete. Cred că niciunul dintre noi cei crescuţi aici nu poate. Sau aşa îmi place mie să cred. Nu ştiu.
Puţine sunt satele aruncate pe dealurile blânde şi golaşe sau prin stepele fără sfârşit, în care să nu fie şi o geamie. Sunt sate care nu au biserică, au doar geamie. Sunt sate în care, la colţurile caselor din chirpici sunt Şeherezade şi baclavale, unde găseşti şuberek la orice poartă. Mi-e dor de blândeţea lor, mi-e dor de copilăria mea când rufele nu se spălau decât cu săpun făcut din seu de oaie şi de mirosul ăla un pic dulceag din toate casele, foarte curate, ale tătarilor.
Albastrul cerului din Dobrogea l-am mai văzut doar în Toscana, unde locul minaretelor era luat de chiparoşi şi albastrul era senin. Albastrul era aproape la fel, doar aerul mirosea altfel.
Niciodată nu am crezut că turla unei biserici, de orice rit ar fi ea, se poate compara în vreun fel sau poate trezi sentimente şi imagini comparabile cu cele pe care mi le desenează în suflet minaretul unei geamii.
În fotografia de mai jos este geamia din Osmancea (Osmançay), construită în 1884, un sat uitat de vreme şi vremuri la vreo jumătate de oră de mers cu maşina de la Medgidia, unde trăiesc aproape 600 de oameni. Fotografia a fost făcută de unul dintre prietenii mei din copilărie şi cred că ilustrează perfect ceea ce voiam să povestesc despre albastrul cerului şi eleganţa absolută a minaretelor.
Nu întâmplător am asemănat minaretele cu chiparoşii pe care îi iubesc atât de mult. Nu doar că leagă pământul de cer, nu doar că îmi dau senzaţia că dacă urc în vârful atât de elegantelor minarete pot întinde mâna şi atinge un nor dar, întotdeauna m-am întrebat dacă sunt construite pe pământ sau cumva, într-un echilbru precar, la fel ca şi sufletele noastre, lucrurile nu stau de fapt invers: minaretele nu sunt construite cumva în cer şi printr-o minune a fizicii ţin sprijinite pe ele tot pământul.
Minuţios decupat în jurul geamiilor, care sunt o declaraţie de spirit, bunătate şi cultură, cerul Dobrogei nu poate fi închipuit fără ele.
Da, noi suntem mai mişto decât toţi ceilalţi pentru că bunicile ne citeau seara rugăciuni, iar toate ani-ile cu degete portocalii de la henna întorceau lângă noi paginile Coranului. Noi suntem mai mişto pentru că ne-am jucat şi la umbra moscheilor şi la umbra bisericilor. Noi suntem mai mişto pentru că atunci când eram mici mâncam mai cosmopolit-înţelept-diversificat-sănătos decât copiii ăştia astăzi. Noi suntem mai mişto pentru că mergeam la colindat în gaşcă amestecaţi tătari şi români, iar oamenii de pe stradă mustăceau fără să ne zică nimic. Noi suntem mai mişto pentru că am avut mereu loc şi unii de alţii, şi unii cu alţii, şi am fost crescuţi firesc, fără să ştim că există cuvinte precum toleranţă sau diversitate etnică, dar înţelegându-le în sensul cel mai profund. Noi suntem mai mişto pentru că de mici am învăţat la prima mână poveştile din 1001 de nopţi, iar voi nu aţi avut Şeherezade personale.
Noi suntem mai mişto, pentru că cerul nostru se sprijină pe minarete.
 
 

 

FLORI DE IN

îţi curge sângele prin vene gros
ca siropul de baclavale
te înţeapă viaţa în tălpi
precum ciulinii
în tălpile goale pe uliţele prăfuite ale Dropiei
şi gâtul uscat
ca după o zi fierbinte de arşiţă
refuză să formeze cuvinte
te uiţi cu ochii mijiţi
prin perdeaua de gene
cum erau florile albastre de in din copilăria ta
mici şi fragile
aşa erai şi tu atunci
ai crescut
nu te mai strigau copiii atârnaţi la poartă
maimuţa maimuţa
nu vrem să ne jucăm cu tine
ce e în sufletul tău femeie
te întrebau mai târziu
bărbaţii atârnaţi de marginea cearşafurilor tale
ciulinii bărăganului
le spuneai
şi le întorceai spatele
să aperi florile fragile
albastre
de in
praful grunjos ascuns
fără putinţă de scăpare
în adâncul gâtlejului tău
nu te lasă să vorbeşti
îţi curge sângele prin vene gros
ca siropul de baclava
îi mângâi încet
abia ghicit
ridurile din colţul ochiului
şi
te gândeşti
la vântul care
şuieră prin vii toamna înainte de cules
ai vrea să îi spui că
siropul de baclava
ţi se târăşte
din ce în ce mai greu prin vene
că vrei apă
să îţi diluezi sângele
să îţi speli sufletul şi
să îţi ostoieşti dorul şi
ştii cumva că
degeaba deschizi gura
să spui
nu stăpâneşte atât
de mult suflet
încât
să te poată ajuta
păşeşti cu tălpile goale
pe cearşafurile lui
şi te înţeapă sufletul
în tălpile goale precum ciulinii
în uliţele prăfuite ale Dropiei
scrâşneşti din dinţi
îţi scapă o lacrimă aurie ca sângele
gros
precum siropul de baclava
nu ai văzut marea
nici anul ăsta
ţi-a fost teamă să
o întâlneşti din nou
e prea singură
păzită
de cântecul legănat
al muezinului
şi te înţeapă în tălpile goale
exact ca ciulinii în praf
ca cearşafurile lui
ca florile
albastre
de in
maimuţa maimuţa
nu ne jucăm cu tine
îţi înfigi unghiile
în carnea palmelor
şi
cauţi o cană cu apă
să-ţi ostoieşti dorul
poate să uiţi
poate să îţi ştergi
din vârfurile degetelor amprentele
săpate de fostele iubiri
de florile
albastre
de in


#DIFERIT

Am mai povestit în trecut despre frumuseţea de a fi diferit, dar am impresia că subiectul ăsta trebuie readus în discuţie în permanenţă. Încă stau şi mă întreb de ce, în anul 2018, oameni de la care ai pretenţii, vorba aia, persoane educate în toate sensurile cuvântului, îţi refuză dreptul de a fi altfel. Nu exagerez când spun că îţi refuză dreptul. Orice iese din mentalitatea şi tiparul lor este greşit, ciudat şi privirile pe care ţi le aruncă sunt invariabil în acelaşi registru. Urlă cu toată fiinţa lor: WIRDO!!!
Ai dreptul, pur şi simplu, de a fi timid, homosexual, blond, vegetarian, heterosexual, manelist, rocker, înalt, răcit, cu un picior mai scurt, cu ochi albaştri, fumător, moldovean, dobrogean, creol sau oricum altcumva. În multe cazuri, faptul în sine de a fi altfel este un disconfort implicit pentru o persoană. Nu mai ai nevoie şi de privirile celorlalţi. De ce trebuie să mă explic, să îţi explic alegerile mele, sau genetica ce mă guvernează, de ce trebuie să fiu conform?
Ce înseamnă neconform sau conform? Doar pentru că tu nu ai capacitatea de a înţelege şi a accepta ceva, înseamnă că eu trebuie să am de suferit, că tu ai dreptul să mă scoţi în afara vieţii şi a legii?
Am mai povestit cât de puţin m-a ajutat societatea în momentele când eram cu adevărat diferită. Cred că atunci a fost momentul de cotitură din viaţa mea, moment în care toleranţa-mi care până atunci era ok, a devenit fără margini.
Desigur că am şi eu fobii, probleme cu unii şi alţii, nu predic sfinţenia, nu mă dau mai catolică decât Papa, dar sunt prea puţine cazurile când mi se strâmbă privirea, gândirea şi stomacul, sau reacţia în preajma oamenilor. Îmi pasă foarte puţin spre deloc cât sau cum e „altfel” celălalt atâta vreme cât nu îmi mănâncă din farfurie neinvitat, nu îmi bagă pumnul în gură sau mâna în buzunar.
Se tot discută zilele astea despre drepturile homosexualilor şi mărturisesc că am o problemă extremă de pricepere şi inteligenţă. Cum adică? Adică drepturile omului, nu? Ce e de vorbit aici şi mai ales de ce? Despre ce vorbim de fapt? Ce urmează? Drepturile oamenilor înalţi? Drepturile persoanelor cu ochi căprui?
Fie spus că urăsc termenul de „comunitatea homosexuală”. Întotdeauna mi-a displăcut teribil, pentru că mă duce cu mintea la o leprozerie, sau altceva de genul ăsta, ceva închis şi în jurul ceva-ului ăluia faci un cordon de dezinfectare sau şanţuri cu apă. „Persoane cu altă orientare sexuală decât mine” mi se pare un termen fair, pentru că şi eu, la rându-mi sunt o persoană cu altă orientare sexuală decât ei. Nu l-am auzit pe niciunul dintre prietenii mei LGBT să spună ”comunitatea heterosexuală”, so…I think I’ve made myself clear.
Deci…nu înţeleg care este problema, de unde revolta şi valurile de indignare care se revarsă odată cu referendumul pizdii măsii. Dacă se elucidează nuanţa lingvistică în discuţie, ce? Se întâmplă ce? Dispare sărăcia? Dispare homosexualitatea din România sfânta grădină a Maicii Domnului? O să ne căcăm toţi în veceuri cu apă curentă şi nu mai puţim în autobuze? Dispare analfabetismul? Nu o să mai arunce nimeni gunoaie pe jos? Nu se mai fură? În termeni cuantificabili, concreţi, se întâmpla ce?  
Ştiu că revolta mea din momentul acesta probabil că nu va schimba nicio părere adânc înfiptă în scăfârlia vreunui puritan, însă consider necesar să subliniez faptul că fiecare ar trebui să gândească limpede, pentru sine însuşi, cu ce îl afectează la cine se întoarce fiecare dintre noi seara acasă, cu ce îi este afectată calitatea vieţii şi mai ales, de ce grija complet inutilă pe care o poartă aşternuturilor celorlalţi.
Am pornit de la a fi diferit şi asta este, de fapt, ideea de bază a textului. Ce urmează? Referendumul pro/contra vegetarieni? Sunt altfel! Să dispară! Unii dintre voi o să îmi spuneţi că nu e aceeaşi Mărie, pentru că unii aleg şi alţii nu. Pentru un număr surprinzător de mare de oameni, în schimb, homosexualitatea este o alegere. Atunci, un referendum contra persoanelor cu dizabilităţi? Oricum nu face nimeni nimic pentru ei, aşa că ar trebui stârpiţi, să scăpăm de o grijă în plus. Ajutăm selecţia naturală, domnilor!
Este cumplit să fii altfel. Nu ştiu ce presupune o definiţie clară pentru acest „altfel”, pentru că eu m-am simţit altfel într-o mulţime de momente: când purtam o orteză pentru că mi-am bulit genunchiul, când eram tunsă uşchit, când am început în adolescenţă să port ochelari, când nu puteam merge pe stradă şi mi se roteau ochii în cap ca girofarul – nistagmus se cheamă asta, când am refuzat să mă îmbăt într-o gaşcă de beţivani, când nu-mi permiteam haine ca ale celorlalţi, sau mai ştiu eu ce. Adevărul este că toţi suntem altfel într-un fel sau altul, doar că unii dintre noi sunt mai diferiţi decât au ăilalţi chef.
Este o aberaţie fără margini să fii judecat dupa nişte criterii atat de simpliste, să nu poţi trăi o viaţă normală, orice înseamnă normalitatea asta pentru fiecare dintre noi, să îţi fie minimizate inteligenţa, empatia si caracterul, pentru că nu treci de şablonul strâmb al mentalitaţilor.
E mişto să fii altfel, bă fraiere! Fii altfel de câte ori poţi, înţelege-i pe ăia care nu sunt ca tine şi respectă-i! Te vor învăţa lucruri pe care siamezii tăi în ale gândirii nu le ştiu şi nu le înţeleg, pentru că vă învârtiţi că hamsterii din cuşcă pe aceeaşi roată!


DREAM CATCHER

 

– Ce faci acum?
– Mănânc îngheţată şi fumez.
– Adică preferi să mănânci îngheţată şi să fumezi în loc să povesteşti literaturi şi vieţi la un pahar cu vin? Nu te înţeleg. Nu-mi dau seama ce ar putea fi mai mişto decât asta şi tu preferi să mănânci îngheţată. Jur că nu te înţeleg…
– Normal că nu înţelegi, am mai tras încă un fum din ţigară şi am lins nişte îngheţată de caramel care mi se scursese topită pe degete, pentru că te opreşti aici, doar la atât. Gândeşte-te că din ceea ce vorbesc cu tine se ţese un dream catcher, o poveste care prinde în ea o altă poveste. Tu o să fii miezul poveştii. Nu contează atât de mult faptele, cât ceea ce poţi ţese din ele.
Gândeşte-te că din poveste în poveste ajungi într-un basm complet nou şi necunoscut. Urmăreşti ce-ţi spun?
Ne-am văzut până la urmă peste câteva zile să povestim despre literaturi şi vieţi, despre elasticitatea personală a timpului, despre iubiri, convenienţe şi clişee, despre alegeri şi greşeli, jocuri cu mărgele de sticlă şi îngheţată, despre aşteptări setate şi dezamăgiri, aşa cum le stă bine poveştilor, la un pahar cu vin roşu şi sec.
După ce am ajuns acasă în seara aia mi-am amintit că am uitat să-i povestesc despre dream catcher-ul pe care i-l făcusem. Poate data viitoare, dacă îmi voi mai aminti.
I-am promis că într-o zi cu furie o să scriu ceva şi o să-i trimit să citească, aşa la prima mână, să las literele să curgă, fără să corectez nimic, fără să schimb nimic.
De atunci, de la ploaia aia de vară până acum, nu am mai trăit nicio zi cu furie. Atunci, sub buzele date atent cu ruj roşu mocneam o furie cum de mult nu mai ştiam în mine. Nu a bănuit asta pentru că furiile-mi sunt aproape la fel de tăcute ca şi iubirile. Cu cât sunt mai mari, cu atât sunt mai înfricoşate şi mai tăcute.
O fi crezut că nu ştiu să mă ţin de promisiuni. Habar nu am, probabil nu voi afla vreodată, dar uite, scriu acum, fără furie, cu somnul lipit de pleoape şi o să-i trimit.
Mă întreba dacă o să povestesc vreodată seara aia. A câta oară în viaţă primesc întrebarea asta? Toţi oamenii vor să  ştie dacă o să scriu serile cu ei. Unii mă întreabă cu teamă – oare ce-o să povestească nebuna asta despre mine? oare o să mă pună într-o lumină proastă? dacă mă recunosc cunscuţii? Unii mă întreabă cu infatuare, convinşi fiind că aia a fost cea mai mişto seară pe care am trăit-o vreodată – de parcă un futai dement înseamnă totul, de parcă agăţatul de umerii lor mă salvează de lume sau de mine, de parcă vinul din paharul lor e cel mai roşu şi sec din lume. Alţii mă întreabă curioşi – să vadă cum pun piesele în puzzle, cum construiesc ceva din nimic. Unii mă întreabă aproape rugător – poate, cumva, o poveste oarecare le sigură nemurirea.
Am povestit multe nopţi, uneori fără să-mi dau seama, până am ajuns să le secătuiesc de orice vlagă. Le-am povestit cum au fost, apoi cum le-aş fi vrut şi, în timp, după luni în care le-am lăsat să se aşeze, am povestit ce mi-a mai rămas din ele.
O să povestesc seara aia, pentru că mi-a plăcut şi, mai ales, mi-a plăcut povestea ei, poveste cu gust de vin şi cuvintele lui care îmi reverberează în minte: „Poate mi-ar plăcea cum scrii, dar simt că te înfrânezi, nu te duci până la capăt cu ceea ce vrei să spui şi se simte mirosul de cauciuc ars, ca la o frână din scurt. Scrie-mi ceva să te văd cu adevărat, spune ceea ce vrei să spui de fapt, ceea ce vrei să povesteşti. Asta vreau de la tine şi asta cred că îţi şi lipseşte: visceralul!”
Aş scrie, doar că momentele când îmi iau vălul de pe vârfurile degetelor sunt îngrozitor de rare. Ca şi acum, pornesc de la ceva întâmplat, în cazul ăsta într-o seară anonimă de vară, ceva cu o aromă stinsă de vin sec, dispersată în ploaie şi aş putea ţese o poveste ca un dream catcher.
Contează drumul sau destinaţia? Contează doar oamenii pe care îi cunoşti pe drum şi pe care îi poţi pune în miezul poveştii precum o bucăţică de peruzea în mijlocul unui dream catcher.
Mi-a zis să îi scriu două pagini. Şi acum, scriind, îmi vine să zâmbesc. Se uita la mine cu privirea fixă; nu ştiu dacă încerca să-mi dea cortinele deoparte, dacă voia să îmi citească gândurile, sau dacă aşa se uită la oameni pur şi simplu. Nici nu contează prea mult în economia generală a lucrurilor.
O să îi scriu, îi voi trimite rândurile astea şi o să-l rog să le dea un titlu.

CÂNDVA ACOLO ERA UN SAT

De puţine ori în viaţă, până acum, mi s-a întâmplat să trăiesc cinci secunde de fericire şi mulţumire depline. Am avut câteva momente de tăcere absolută, de linişte şi fericire cum nu mai ştiusem de mult. Mi-au fost date vara asta câteva momente în care mi s-a golit pur şi simplu mintea de orice şi aia a fost. Atât.                                                                               
Pure bliss.                                                                                                                                         
Sunt rare momentele astea şi extrem de  preţioase.                                                           
Mă gândeam după aceea, când am început să-mi revin din beţie, nici nu ştiu cum să-i spun, un fel de orgasm sufletesc, că în momentul ăla, singurul loc în care aş fi vrut să fiu era fix acolo, în papucii mei. Nu aş fi schimbat locul cu nimeni de pe planeta asta, indiferent unde s-ar fi aflat, în ce lux, bogăţie, sau companie selectă. Nu-mi puteam imagina nimic mai mişto decât să fiu în locul meu, acolo, pe barca din mijlocul lacului, cu soarele ăla sprinţar şi jucăuş cum rar vezi, inhalând fără să îmi ajungă plămânii, miros de brad, de pădure scufundată în apă şi încă ceva, ceva-ul ăla pe care noi, cei trăiţi prea mult pe asfalt l-am uitat.
A plouat mult vara asta şi nivelul lacului a crescut mult; pădurea este în apă şi toate potecile pe care le ştiam şi le foloseam să trecem pe malul apei dintr-o parte în alta au dispărut. Miroase totul a soare şi a frunze ude.
La un moment dat, cum înaintam noi şi nu se auzeau decât motorul bărcii şi clipocitul apei lovindu-se de picioarele mele, aud: „Uite, până aici era comuna Hangu”.
Băi nene, uitasem complet asta. Aici, cândva, era un sat. Aici, pe unde mă plimb eu acum, sătulă sufleteşte şi fără să îmi înţeleg cu adevărat fericirea, aici cândva, era un sat în care locuiau peste 18.000 de suflete. „Uite, toată valea asta dintre munţi era locuită, aici era biserica şi cam aici venea primăria. Uite, pe aici trecea drumul. Toţi oamenii ăştia au fugit în sus, pe dealuri. Au luat cu ei şi au mutat tot ceea ce se putea muta, şi-au mutat inclusiv cimitirul, apoi, lacul ăsta l-au umplut cu apă peste lacrimile lor, peste vieţile lor distruse”.
Spuneţi-i cum vă place : „Marea din Carpaţi”, „Lacul Izvorul Muntelui”, „Lacul Bicaz”, mergeţi să-l vedeţi, plimbaţi-vă prin pădure, mâncaţi păstrăv, staţi la pensiunile care au vedere la Ceahlău şi la lac, bucuraţi-vă de oameni şi de toată frumuseţea din jurul vostru, dacă v-o cuprinde sufletul, dar nu uitaţi: cândva, acolo era un sat.
Habar nu am dacă liniştea şi fericirea pe care le-am simţit atunci au legătură cu povestea satului rămas sub ape. Nici nu contează foarte tare asta. Voiam doar să spun că indiferent de locul în care suntem, indiferent de minunile care ne sunt accesibile tuturor cu ochiul liber, mereu mai există o poveste, pe care e bine să o ştiţi. Poveştile locurilor se uită dacă oamenii, chiar şi cei aflaţi doar în trecere, nu întreabă, nu vor să ştie.
Frumuseţea peisajului este uluitoare şi poate veţi simţi aceeaşi plinătate sufletească şi momente de fericire pură, poate câteva secunde nu aţi vrea să fiţi în niciun alt loc de pe lumea asta, însă nu uitaţi: cândva acolo era un sat, oameni, poveşti, legende. Poate ar fi bine să întrebaţi de ele.

Am scris rândurile astea acum câteva zile, oaspete fiind la una dintre pensiunile de care vă povesteam, Pensiunea Estival, loc numai bun de stat la poveşti cu Ceahlăul, de ascultat şoaptele de sub ape, de aflat poveşti şi legende.




DINCOLO

“Eu cânt despre alte vremuri, când eram fericită, deşi ştiu că toate sunt născociri şi că n-am ajuns niciodată acolo. Dar ce contează că locul cu pricina nu poate fi găsit pe hartă, câtă vreme eu pot să-l descriu?” Jeanette Winterson – Sexul cireşilor

 

Dincolo de pleoape mi-am construit poveştile şi am trăit o mie de vieţi nemuritoare.

Astăzi scriam în caietul meu şi, pentru că cerneala se încăpăţâna să nu curgă, m-am trezit de parcă eram din nou în clasa întâi, când, fără să mă gândesc, duceam peniţa la buze să înmoi cu salivă cerneala albastră, proastă. Mereu aveam buzele vinete, degetele pătate.

Îmi purtam petele cu mândrie. Mă simţeam cumva ca un scrib sau, mai mult de atât, ca un personaj important, un cărturar din vremuri vechi, murdărit pe degete în timp ce transcria înţelepciuni şi taine, descoperiri importante ce vor schimba soarta lumii.

Pe vremea aia îmi plăcea să mănânc cerneală, pelicanol, acuarele colorate şi cretă. Erau dulci şi parcă îmi colorau gândurile. Parcă visam flori și fluturi. Mai târziu, aveam să aflu că este posibil ca viaţa mea să fie visul unui fluture, așa cum a spus înţeleptul chinez.

Mă gândeam astăzi, în timp ce scriam, că poate o să găsesc la un moment dat o metodă să leg vârfurile degetelor cu sufletul egoist al vocii din spatele pleoapelor. Să transcriu cumva imaginile colorate de dincolo de pleoape.

Învăţ încet şi greu. Învăţ să nu uit că am aripi pictate, de fluture.

Nu ştiu cine trăieşte în visul meu sau în visul cui trăiesc eu, dar uneori, oamenii pe care îi desenez dincolo de pleoape se întâmplă să îmi apară şi în viaţa asta de aici. E obositor să trăieşti în două vieţi. Le încurc între ele. Uneori mi se întâmplă să nu mai ştiu unde se termină una şi începe cealaltă şi să mă port cu oamenii invers faţă de cum ar trebui. Ce contează că oamenii nu există, dacă eu îi văd?

Contează… pentru că aduc oamenii de dincolo de pleoape aici, iar ei nu vor, se încăpăţânează să nu fie aşa cum îi port în suflet.

Ce proşti! Habar nu au cât de fericiţi şi frumoşi sunt. Poate ar vrea să-mi rămână aici dacă ar şti. Dar ei nu ştiu şi nici nu vor să afle.

Şi vis în vis în vis în vis, imaginile fac implozie unele în altele, un caleidoscop colorat din flori de câmp, ca atunci când mâncam acuarele.

Îmi rămân pe sub piele aşchii de sticlă colorată şi pielea mi se transformă în solzi translucizi de peşte, reflectând cerul.

Ţin minte că eram într-o zi într-un vârf de minaret şi, cu ochii mijiţi din cauza soarelui crud, zăream în depărtare, printre valuri, peşti coloraţi. La picioarele mele, scările spiralate pe care tocmai urcasem se dizolvau în apa mării, hăt departe. Le mai vedeam, încă, printre picăturile sărate, care nu erau decât oglinzi sparte de curcubee. Simţeam soarele cum îmi arde pielea prin materialul subţire al rochiei. Nu ştiu de ce, în ziua aia mă îmbrăcasem în negru, de parcă mă duceam la un priveghi.

Cumva aşa mă şi simţeam.

Printre peşti coloraţi şi oglinzi sparte de curcubee îşi făcea loc în mintea mea gândul că acolo, în vârful ăla de minaret sunt singură. Nu era real nimic în afara lacrimilor pe care mă încăpăţânam să nu le las să-mi curgă pe sub ochelari. „Sunt urâtă când plâng. Nu e real nimic, îmi spuneam. Nici lacrimile astea, nici scara spiralată care se pierde în mare, nici bărbatul ăsta care îmi răsuflă fierbinte pe ceafă. Braţul lui nu este real în jurul mijlocului meu. El nu este real pentru că, de fapt, nu vrea să fie aici cu mine. L-am adus eu cu forţa, de undeva din adâncuri. L-am găsit printre peştii coloraţi ca solzii de culoare de sub pielea mea şi l-am adus până aici”. Asta îmi spuneam încercând în zadar să-mi înghit lacrimile cât se poate de reale.

Cred că am şi reuşit până la urmă, pentru că atunci când m-am uitat în oglindă, mi-am zărit în colţurile ochilor aşchii colorate.

Multă vreme, am purtat sub unghii tăcerea din ziua aia. O zgâriasem aproape cu ură, încercând să o fac să ţipe de durere, să-i dau sângele.

Auzeam cuvinte albastre şi aurii care îmi reverberau sub pleoape. Deschisesem la un moment dat ochii ca să nu-l mai văd pe bărbatul ăsta cum coboară scara spiralată pas cu pas şi se pierde în nisipul umed, apoi în valuri. L-am zărit ultima dată când a atins cu vârfurile degetelor unul dintre peştii coloraţi.

L-am luat de mână şi i-am spus să plecăm, să coborâm de acolo, să mergem să bem o cafea. Am coborât treaptă cu treaptă ţinându-mi strânse sub pleoape gândurile albastre şi aurii. Ştiam că numai ele îmi vor rămâne să le povestesc mai târziu.

Când am ajuns la poalele minaretului, bărbatul acela şi-a continuat coborârea mai departe, printre peştii multicolori şi fragmentele mele de piele. Eu am mers mai departe pe străzile înguste, ţinându-i strânsă în pumn umbra.

Oamenii pleacă mereu, îmi spuneam. Rămân doar cei care au ştiut să înţeleagă de la început, cu o înţelepciune ieşită din comun, că vin de dincolo de pleoape, că sunt desenaţi de un suflet nebun şi colorat. Îi spuneam asta umbrei lui care mi-a mai rămas multă vreme agăţată de palma umedă, strânsă pumn.

Eu ştiam. Mereu ştiu lucrurile astea, numai că, de multe ori uit să fiu atentă dacă le ştiu de dincolo de pleoape sau le ştiu de aici. Nici nu contează, până la urmă.

M-a întrebat cineva zilele trecute de ce râd aşa de mult. I-am spus că aşa sunt eu, dar am uitat să îi spun că este un zâmbet pe care l-am desenat mai întâi dincolo, apoi l-am adus aici şi mi l-am potrivit pe faţă cum am ştiut eu mai bine.

Uneori, noaptea, când nu pot să dorm, îmi mângâi braţele în întuneric.

Dimineaţa, mă trezesc cu zgârieturi pe vârfurile degetelor şi-mi spun şoptit…

Anyway my love, I’ll see you on the other side. I guess…

INSPIR / EXPIR

Am scris ȋntr-un caiet ce mi s-a cerut atunci când am ȋnceput „Spune-mi ce ai vrea să ȋţi scriu” şi mă uitam ȋn seara asta peste toate cele; mă gândeam cui să ȋi scriu acum. Mi-au picat ochii peste ceea ce mi-a cerut Mihaela: Ce faci când nu mai poţi? Cum faci să mai poţi?
E greu… greu al dracu’ de povestit şi explicat cum faci când eşti la fundul sacului. De cele mai multe ori nici tu nu ştii cum ȋţi iese să te mai trezeşti ȋncă o dată. De cele mai multe ori, nu-mi rămânea de făcut decât un lucru, ca ȋn bancurile alea stupide şi insipide: inspiră-expiră-inspiră-expiră şi vezi ce se mai ȋntâmplă după aia.
Am avut multe momente de genul ăsta ȋn care tot ceea ce-mi spuneam era „Hai, mai respiră ȋncă o dată, hai că poţi. Vedem după aia ce şi cum. O scoatem noi la capăt cumva. Nu se poate să fi fost toate degeaba. Mai respiră! Încă o dată!”
Cel mai tare mă ȋnspăimânta că aici era o respiraţie şi dincolo de ea nu mai era, pur şi simplu, nimic. Poate a fost bună şi frica asta la ceva şi m-a făcut să mai expir ȋncă o dată. Habar nu am, de fapt.
Scriam la un moment dat că niciodată nu ai de unde să ştii dacă urmează respiraţia următoare sau viaţa următoare. Momentul ȋn care am ales să scriu despre toate astea este extrem de subiectiv şi uşor sensibil pentru mine, sub influenţa amintirilor. Povestesc imediat şi cum vine asta.
Fix acum niște ani, stăteam ȋn toiul nopţii ȋn fund, ȋn mijlocul unui pat de spital din Lyon. Cel mai apropiat suflet era Manolo, ȋn partea cealaltă de oraş (ea ştie dacă şi cum dormea; mi-o fi povestit atunci, dar nu mai ţin minte). Stăteam ȋn fund, după cum spuneam şi mă gândeam, vorbeam singură şi mă certam:
“Pe bune coaie? Pe bune? Cum mama dracului ai ajuns aici băi Iancu? Ce faci tu aici? Cum? Tu ȋnţelegi ce o să ţi se ȋntâmple mâine? Şi dacă iese naşpa? Pe bune coaie? Pe bune? Cum o să o mai iei de la capăt şi după asta? Băi, ai făcut-o lată din nou! Cât mai poţi aşa? Până când?”
Şi tot aşa, am ţinut-o ore ȋn şir până când, la un moment dat, am adormit, fără vreun răspuns. Când mi-au pus masca pe faţă mă gândeam că atunci trebuie să inspir, să expir, ca să nu mă doară. După aia văd eu ce fac… dacă mă mai trezesc vreodată, ȋmi găsesc eu, poate, vreun capăt, de care să mă iau la scuturat.
Atunci am găsit. Alte dăţi… mai greu.
Îi povesteam zilele trecute unei tinere, că eu sunt genul ăla de om foarte prost care ȋnvaţă totul foarte ȋncet, greu şi extrem de dureros. Am ȋnvăţat ȋn ani, că atunci când nu ȋţi mai place job-ul pleci, indiferent ce şi cum. Când nu am mai putut, când cu greu am ȋnţeles că nu era nimic pentru mine acolo, abia atunci, am plecat din relaţii ( de orice fel ar fi fost ele), de obicei cu sufletul bucăţi, dar am plecat până la urmă.
Toate cele, ȋn viaţa mea, le-am făcut când nu am mai putut altfel. Din pură prostie, bag seamă, nu le-am făcut niciodată ȋnainte.
Întrebarea pe care mi-am pus-o de multe ori de-a lungul timpului a fost ce faci să mai poţi atunci când nu mai poţi ȋn viaţa ta, nu ȋn job-uri, relaţii şi situaţii. Atunci când nu te mai ajută nici să te gândeşti la respiraţia următoare, nici să-ţi fie ruşine de cei pe care ȋi laşi să cureţe ȋn urma ta rahatul pe care l-ai făcut.
Despre asta şi alţi demoni, ȋntr-o postare viitoare. Până atunci, inspir-expir-inspir-expir-ins…

PRICETAG

Dacă ţi-ai dori ceva foarte tare, ce ai fi dispus să faci pentru asta? La ce ai fi dispus să renunţi? Nu mă refer aici la capricii, ci la lucruri cu adevărat importante, life changing, mind-blowing…
Se spune că orice om are un preţ, la fel se spune şi că orice este de vânzare, pentru preţul corect. Care este preţul corect? Care este preţul tău, de fapt?
Una dintre primele noțiuni care sunt predate la economie se numeşte „costul de oportunitate”. Cât te costă de fapt, nu să ai ceva, ci să renunți la altceva pentru a avea ceva-ul ăla. Cam asta este ideea de bază.
Toate lucrurile ȋn viață vin cu pricetag atârnat de ele și nu doar prețuri reale, gen trebuie să scoți o anumită sumă din buzunar ca să ai cămașa aia la care visezi de mult timp. Preţ de genul: la ce ești dispus să renunți, pe cine ești dispus să vinzi, pentru cât, cât de departe poți merge ca să ai ceea ce îți dorești?
Am văzut zilele astea un film, am înțeles că este făcut după un serial mai vechi, care pune pe tapet într-o manieră foarte faină, exact subiectul ăsta. Ce dai? Cât? Cât de departe și pentru ce? Ce spune asta despre tine?
Au fost mai multe momente ȋn viața mea de până acum, când mă gândeam că aș fi dat orice să ȋl aduc pe tata înapoi, să fiu sănătoasă, să am parte fix atunci de o îmbrățișare, să fiu frumoasă, să am fața simetrică, să mă iubească X, să fiu deșteaptă, să fi vizitat fiecare țară de pe planetă etc.
Aş fi dat orice? Chiar aș fi dat cu adevărat orice? Sinceră să fiu, mă îndoiesc de asta din toată inima, şi nu doar pentru că unele lucruri s-au aranjat de la sine sau altele nu au mai avut nicio importanță odată cu trecerea timpului, ci pentru că, exact cum spunea bătrâna din film, dacă aș face ceva să schimb cursul lucrurilor, dacă aș plăti preţul, eu m-aș schimba atât de profund, încât nu aș mai fi persoana care a făcut cererea. Și atunci? Nu vreau să spun că lucrurile se întâmplă mereu cu o logică şi un scop, indiferent cât de nedrepte sau de dureroase sunt, cred doar că preţul pe care l-am avea de plătit este, ȋn toate cazurile, mult prea mare. Nu ni-l permitem niciunii; nici măcar ȋn cazul ȋn care ne-am amaneta sufletul diavolului.
Am încercat o dată, odată, să îmi vând sufletul ca să obțin ceva ce nu-mi aparținea şi știam că nu-mi va aparține niciodată. M-am „prins” să îmi asum un rol, să mă prefac că nu-mi pasă. Mi-au trebuit ani buni să mă aduc înapoi și după aia să ȋnvăţ să-mi iubesc cicatricile.
E ok să think outside the box, să think big, să see the bigger picture, e ok să schimbi the point of view, să schimbi paradigma, să înveți, să crești, să te autoeduci, să muncești, să greșești, să o iei de la capăt, e ok ȋn principiu să orice, să te ia dracu’ și apoi să te aducă înapoi (Trust me!  Been there, done that!), mai puțin ok este să-ți vinzi sufletul. Este foarte probabil să te trezești prins într-un şir nesfârșit de tranzacții care te vor băga ȋn faliment.
In the end, coaie, sufletul ăla e tot ce ai… de fapt.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter