Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

SE FĂCEA CĂ…

„Se făcea că”…

Aşa trebuia să înceapă una dintre temele mele de la curs, temă în care urma să ne povestim o zi din viaţă de ca şi cum am fi visat-o. Multă vreme m-am întrebat ce să scriu, care zi din viaţa mea ar merita povestită, sfinţită cumva cu „se făcea că”.

În viaţa mea rareori „se face că”; faptele şi întâmplările sunt simple, banale, concrete. Ideea mi-a venit cu o zi înainte de termenul de predare când, pe tricoul cu care fusesm internată la a doua mea intervenţie din Franţa am găsit o inimioară. Clară, parcă desenată acolo de cineva, fix pe partea dreaptă, parte dreaptă care fusese operată, inimioara aceea m-a dus cu gândul că un înger mi-a dat un semn, un semn că nu mă va lăsa de izbelişte. Nu putea fi decât tata şi astfel,

Se făcea că am deschis ochii brusc. Am bâjbâit după ochelari, apoi după telefon. Uitasem că nu îl am la mine. Îl lăsasem de cu seară la hotel.

M-am uitat la ceasul aşezat strâmb pe perete. Arăta ora şase şi două minute. Îmi spuseseră că vin să mă trezească la şase. Peste câteva clipe s-a deschis uşa şi a intrat o asistentă corpolentă, îmbrăcată în uniformă verde. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu capul spre baie. Nu o mai văzusem până atunci şi mi-am dat seama că nu mă cunoaşte, nu ştie că vorbesc destul de bine franceză. Am întrebat-o dacă mi-a adus substanţa cu care trebuia să mă spăl şi pastilele. Faţa ei lătăreaţă s-a destins într-un zâmbet mare şi cald, mi-a întins sticluţa cu substanţa aia roz şi scârboasă , un fel de dezinfectant şi mi-a lăsat pe noptieră patru pastile. Ştiam că trebuie să le înghit pe toate aşa că nu am mai întrebat-o nimic.

Am aşteptat-o să iasă şi m-am dus la duş.

M-am întors în salon după jumătate de oră, încălţată cu papucii roz din plastic şi îmbrăcată în cămaşa de noapte complet ridicolă pe care mi-o dăduseră ei, prinsă doar cu două capse la spate.

M-am aşezat pe marginea patului, gândindu-mă ce să fac. Trebuia să înghit pastilele; ştiam că sunt nişte somnifere puternice care m-ar fi adormit în câteva minute, dar eu aş mai fi stat. Brusc îmi era dragă luciditatea mea. Mă gândeam că poate sunt ultimele minute în care mai ştiu de mine şi aş fi vrut să mă mai uit pe geam, să mai văd lumea, să văd măcar o pasăre în copacii din parc.

Dimineaţa părea rece şi umedă dincolo de ferestre, pâcloasă şi gri. Mi s-a făcut frig; cămaşa desfăcută la spate de sus până jos nu îmi era de niciun folos.

M-am aşezat în pat şi m-am acoperit. Am înghiţit până la urmă pastilele şi am văzut pe noptieră cartea pe care o luasem cu mine. Se numea „Mâine”. O carte proastă, aproape execrabilă, dar m-a făcut să mă gândesc că poate este un semn, poate pentru mine va exista totuşi un mâine. Mi-am aşezat cuminte mâinile peste pătura albastră şi mi-am studiat câteva clipe unghiile pe care mai rămăseseră câteva urme de ojă roşie. Asistenta care mi le ştersese seara trecută era grăbită, şi nu a avut răbdare să le cureţe ca lumea. Ia uite, mă gândeam, dacă mor, nu am nici măcar unghiile pictate, mor cu ele aşa cu câte două dungi roşii pe laterale.

Simţeam cum mă cuprinde toropeala; mai aveam câteva minute pe care nu ştiam cum să le petrec. Poate ar trebui să mă rog, mă gândeam. Să mă rog cui? Dumnezeul ăsta al oamenilor pare prea ocupat, cred că are o altă listă de priorităţi, că altfel nu aş fi acum aici. Mi-am amintit de tata, mi-am amintit că atunci când eram paralizată l-am visat, l-am visat că mă certa, că nu-s de ispravă, că el când a murit era liniştit că mă lasă pe mine să am grijă de tot şi eu fac tâmpenii, îi dau de lucru. M-am întrebat atunci, cu ciudă, cum îi fac de lucru. E mort, e departe, e dus, rece şi ţeapăn, n-are nicio treabă cu mine, cu mama, să mă scutească de teorii.

Am început să mă rog tatei, să îmi muşc buzele, să zgârii pătura albastră care mi se scămoşa sub unghii, să îi înşir lucrurile pe care le mai am de făcut, să facă ceva, măcar acum, dacă tot şi-a pus palma-n cur – vorba lui – şi m-a lăsat baltă.

Nu am realizat că plângeam de-a binelea. Deodată, am simţit miros puternic de vaselină, i-am simţit palma aspră, l-am simţit cum mă mângâie pe frunte ca atunci când eram mică şi voia să vadă dacă am febră. Am închis ochii. Am zâmbit. Tata a fost toată viaţa lui lăcătuş la o fabrică de remorci. Îi intrase mirosul de vaselină în toţi porii şi niciodată, indiferent cât de mult se spăla, nu dispărea complet. Avea unghiile mereu negre, şi mâinile aspre, muncea afară, în curtea uzinei. Am adormit zâmbind. Era acolo. Venise tocmai în Franţa, el care niciodată nu mersese mai departe de Constanţa. Era acolo.

M-a trezit o zgâlţâitură scurtă în lift. Mi-am dat seama că mă duc la sala de operaţii. Am deschis ochii, dar cum îmi luaseră ochelarii nu am distins mare lucru. La picioarele patului meu era un bărbat, care m-a întrebat de unde sunt de am păr atât de frumos. Poate am visat, nu mai ştiu.

M-au aşezat pe o masă luminată puternic, şi mi-au pus o mască de oxigen. Madame Lamy anestezista îmi povestea cu glas monoton că a îngheţat de acasă până la spital, că fiul ei cel mic nu voia să meargă la şcoală în dimineaţa aia, că nu a vrut să-şi mănânce nici măcar pâinea prăjită. Am simţit înţepătura acului, apoi o fierbinţeală grozavă urcându-mi pe venă spre inimă. L-am strâns pe tata puternic de mână şi am adormit.

Se făcea că îmi era frig. Începeam să mă trezesc într-o cameră pe care mă chinuiam să o reconstruiesc încet din sunete. Reanimarea.

Îmi era frig. Era semn bun că îmi era frig, mă gândeam că măcar nu am paralizat. Am respirat adânc, aveam masca de oxigen pe nas şi am simţit cum mă ustură. Alt semn bun, mă ustura gâtul după intubaj. E bine, ma gândeam, mi-e frig şi mă ustură gâtul. Până acum, e ok. Încet, cu teamă, cu infinite precauţii, am început să îmi mişc degetele de la picioare. Pe fiecare în parte. Cred că a durat ceva până am reuşit să ţin şirul la numărătoare. Cifra zece era aproape imposibil de atins. Apoi am început să îmi mişc degetele de la mâini. După ce mi-am simţit mâna dreaptă complet mi-am imaginat că ţin între degete stiloul meu chinezesc, ăla cu care scriu dintra-a opta, cu care am scris la toate admiterile şi la toate examenele din sesiuni, stiloul meu preferat. Am putut să-l manevrez, am schiţat câteva cuvinte cu el şi am fost mulţumită.

Am strâns palma stângă. Tata era încă acolo. I-am ghicit din nou mâna aspră şi lată. Am deschis ochii şi l-am văzut aplecat asupra mea. Mi-a şoptit ca întotdeauna „Lasă Darie, nu-ţi fie frică, aşa s-a călit oţelul”. Fir-ar să fie, blestemăţia asta era singura vorbă de încurajare pe care a ştiut vreodată să mi-o zică.

Cineva şi-a dat seama că m-am trezit, a venit să studieze aparatele pe care abia atunci le-am auzit ticăind la capul meu şi a dat un ordin scurt să mă ducă.

Când am intrat în salon era soare puternic, cald, strălucitor, iar Mâine mă aştepta pe noptieră.

MACEDONEANUL

La capătul aleii ce duce la mormântul bunicii se află o cruce pe lângă care am trecut ani în şir fără să o bag în seamă. Nu mă interesa, nu mi-a stârnit curiozitatea nici măcar când eram copil, iar copiilor de regulă nu le scapă nimic. Pentru mine, ani la rând a fost doar un reper, mă ghidam după ea ca să nu ratez aleea.

Vizibil mutată de la locul ei, crucea stătea strâmbă pe un maldăr de moloz şi pământ, mereu acolo, năpădită de bălării, sau îngropată în zăpadă. Nu ştiu dacă este cioplită în piatră, sau turnată din ciment într-o matriţă.

M-am oprit pentru prima dată în dreptul ei şi m-am hotărât să încerc să descifrez ce scrie pe ea. Nu mi-a fost greu. Literele sunt vizibile încă, săpate adânc, fără a fi ascunse vreun pic de licheni. La baza pietrei funerare se mai poate distinge încă o coroană de laur, iar în partea de sus este loc pentru două fotografii, însă pe ea este înscris un singur nume.

„Aici odihneşte robul lui Dzeu Nicolai I Mihail născut în comuna Lehova Macedonia în anu 1877 decedat la 10 ianuar 1927”.

Imaginaţia mea a luat-o razna. Oare cine este acest bărbat care s-a născut în Macedonia şi a murit în Medgidia, îngropat singur într-un mormânt pentru două persoane? Ce s-a întâmplat cu familia lui de nu a mai avut nimeni grijă de el, cât de singur era de fapt? Mă gândeam că acea piatră de mormânt trebuie să fie veche, dar nu m-am aşteptat să aibă aproape nouăzeci de ani.

În mintea mea mustind de Milorad Pavic şi de legendele şi simbolurile lui profund balcanice s-a brodat o poveste de dragoste complet şi inevitabil nebună.

Mi l-am imaginat pe acest bărbat născut sub domnia lui Asaf Paşa, cum a crescut în Macedonia, cum a venit aici, îmi imaginez că nu i-a fost greu să se adapteze în acele vremuri, că diferenţele de mentalitate nu erau prea mari, îmi imaginez cum a adus cu el legendele şi poveştile de la el de acasă, patimile şi dorurile lui.

TRENUL FOAMEI

„Trenul Foamei” nu este vreun tren care cară cine ştie ce nefericiţi bătuţi de soartă în India modernă sau în Siberia comunistă. Aşa era botezat acceleratul de Tulcea pe vremea studenţiei mele. Nu cred că există student din Tulcea sau din oricare oraş de pe traseul Medgidia-Cernavodă-Feteşti-Ciulniţa care să nu fi aşteptat vreodată în Gara de Nord pachet de acasă.

Stăteam ciuciţi de frig (caniculă nu prea prindeam că începea vacanţa de vară) şi cu maţele ghem, rugându-ne să nu aibă întârziere trenul care ne umplea burţile pentru încă o săptămână. Ni se formase un soi de reflex a lui Pavlov. Duminica, nu era chip să-ţi găseşti toată ziua liniştea. Oare ce o să primeşti? Ne umflam burţile, în asemenea hal, după foamea de sfârşit de săptămână, încât nu o dată s-a întâmplat să-mi fie rău.

La începutul anilor 2000 pachetele erau preluate de mecanicii de locomotivă, în schimbul unei atenţii de la părinţii noştri, bineînţeles. După ce oprea trenul, ne buluceam toţi înghiţind în sec, aşteptam ca mecanicul să-şi savureze tacticos ţigara de dragul de a ne vedea cum fremătăm toţi, ca un roi de muşte. Nu aveam curaj să vociferăm. Se găsea câte unu mai curajos care îndrăznea un „ Hai bre nene, că ne e foame!”, atât.

După ce îşi termina ţigara, nea’ mecanicu’ lua la rând genţile şi striga numele de pe etichetă. Operaţiunea se desfăşura conform principiului LIFO (last in, first out), aşa că, spre disperarea noastră, primii care plecau acasă fericiţi erau ăia care stăteau cel mai aproape de Bucureşti, respectiv Ciulniţa; noroc că ăştia erau oricum cei mai puţini.

Mai târziu, când mecanicii de locomotivă nu au mai acceptat pachete, genţile erau plasate ălora de se întorceau de acasă, aşa că se ajungea ca un cetăţean să aibă în grijă zece genţi. Regula era simplă: ai pachet la cutărică de la vagonu’ x, locu’ y, nu se poate da jos din tren, te duci şi-ţi iei. Nu se putea da cutărică jos din tren, da’ de multe ori se întâmpla să nu mai poţi ajunge nici tu la cămin: leşinat de foame, nemâncat ca lumea de două trei zile, genţile grele de te tăiau la mână.

Eu am stat în timpul facultăţii în Agronomie. Era un chin să ajungi la cămin: aveai de ales între două rele: ori un drum lung cu un autobuz care venea rar, ori un drum scurt cu autobuzul, apoi infernal de mers pe jos. Mâncarea pe care o primeam era de regulă pregătită chiar în ziua aia, aşa că din genţile noastre, mirosea în autobuz de parcă ne pusesem toţi în minte să relocăm o cantină.

Duminica era şi un bun prilej de socializare. Ne întâlneam toţi cu ochii cârpiţi de somn şi mahmureală, seara la gară. În restul timpului nu avea nimeni timp de nimeni, pentru că anii studenţiei sunt, după cum bine se ştie, extraordinar de plini şi de solicitanţi.

Uneori mai primeam şi bani. Uneori. Când aveau ai noştri, când puteau. În rest, mâncare, teoretic cât să-ţi ajungă o săptămână, că week-end-ul următor trebuia să mergi tu acasă. O dată îţi aduceai tu, săptămâna următoare îţi trimiteau babacii. Asta la început, că pe urmă, au început să apară tot soiu de pretexte credibile, apoi din ce în ce mai transparente şi mai neinspirate şi ne duceam acasă rar, din ce în ce mai rar, aşa încât strângeam în camera de cămin, care era oricum prea mică, munţi de caserole, borcane, bidoane, cutii de îngheţată, şi orice alt tip de recipient care putea transporta mâncare.

Meniul era destul de puţin variat „ las’ să ţină mamă, că cine ştie în ce condiţii staţi voi p’ acolo”. Nu ţinea nicicum. Rareori mai apuca ceva ziua de miercuri.

Mi-am amintit de celebrul „tren al foamei” din întâmplare în seara asta, când eram ghiftuită peste poate.

Mâncarea avea atunci alt gust. Nu ştiu dacă se datora foamei, trenului în sine, sau plimbării făcute în recipiente de plastic.

POVESTE CU DESPARŢIRE

M-am înscris de curând la un curs şi tema pe care am primit-o pentru săptămâna asta a fost să scriu într-o juma’ de pagină, o scenă de despărţire. Ni s-a spus clar că povestea din spatele scenei nu importă, că nu e nevoie de amănunte, trebuie descrisă despărţirea, repet, în jumătate de pagină.

Mi s-a părut imposibil. Mi-am stors minţile în fel şi chip, cum să faci să desparţi scena de povestea din spatele ei, cum să faci să cuprinzi în jumătate de pagină atât de multe nuanţe şi sentimente, lacrimi, urlete, explicaţii sau lipsa lor, priviri. Concluzia de final mi-era simplă: „la revedere” sau „du-te dracu’”, de la caz la caz, deşi inventarul dintre aceste două extreme, la drept vorbind este infinit. Problema mea era cum să ajung acolo.

Am scormonit anii din urmă, încercând să găsesc în viaţa mea o scenă decentă de despărţire care să poată fi povestită, un final apoteotic de relaţie, o imagine dramatică pe care, chiar dacă aş fi ciuntit-o să o croiesc pe măsura unei jumătăţi de pagină, să stoarcă măcar o lacrimă într-un colţ de ochi.

Nu am găsit.

Toate finalurile mele au fost incredibil de sărace în cuvinte, de fiecare dată. Nu mai era nimic de spus. Nu ai ce să mai zici când pui capăt unei relaţii muribunde, care nu mai ducea şi nu mai aducea nicăieri, nimic. Este cumva inerţia pusă faţă în faţă cu bunul simţ. Bunul simţ al relaţiilor, care s-au sfârşit, s-au topit în ele însele, fără risipă de cuvinte, fără patimi.

Am scris cândva despre cuceritoare, specie de femei, din care eu nu am făcut niciodată parte. Nu am aparţinut niciunei subspecii, nimic. Nu mă recunosc în niciuna dintre descrierile pe care le-am făcut femeilor cuceritoare. Mereu am lăsat să mi se întâmple. O fi mai bine? O fi mai rău? Tind să cred că mai rău.

Nu îmi amintesc să fi cucerit vreodată ceva. Mereu spun că nu mă caracterizează răbdarea, dar sunt momente când realizez că nu am făcut altceva în afară de a sta şi a aştepta. Am stat, am avut răbdare şi s-a întâmplat.

S-au împiedicat de mine în drumul lor către altundeva, bărbaţii cu care mi-am scris relaţiile. Cam trist la o adică, dar asta se întâmplă când nu ai niciodată curaj, când nu pretinzi, nu ceri, nu iei, nu te baţi pentru ceea ce vrei, tot ceea ce trăieşti este o împiediceală nesfârşită.

De unde să găsesc eu material pentru despărţirea mea de juma’ de pagină? Aş fi putut scrie cel mult două rânduri, deci aveam altă dilemă. Să caut în cărţi, nu merge. Să mă inspir de la alţii, nu pot, pentru că nu am trăit eu şi scriu fals, tras de păr; la o adică sunt despărţirile altora. Să inventez, nu ştiu.

M-am dus cu gândul ani în urmă către sfârşitul unei relaţii, care deşi nici măcar nu a fost o relaţie înscrisă în canoanele cunoscute, a fost mai mult un abur, o iluzie, m-a îndurerat cel mai tare. Tot ce mi-a rămas din acea despărţire nespusă, sunt frânturi, cadre disparate, care au încăput de minune într-o jumătate de pagină.

Nu mi-a venit să cred. Cu atât de puţin am rămas? Necuvintele noastre de ani în urmă, nopţile mele de zbucium, durerea şi gândurile aiurea de zile în şir au intrat atât de frumos, cuminţi, în jumătate de pagină?

Atât a fost, sau atât mi-a rămas în memorie?

Aproape cât fişa unei cărţi la bibliotecă. Cea mai dureroasă dintre despărţirile mele a intrat, după aproape unsprezece ani într-o jumătate de pagină scrisă la un rând jumate’ cu caractere de doişpe.

ALUNA

În seara asta am încercat să spargem o alună. O alună de pădure. S-a dovedit aproape imposibil. După ce am rupt ustensila dedicată şi teoretic special proiectată pentru aşa ceva, după ce am schimbat alunele între ele, poate găsim una mai cu bun simţ, după ce am alergat după alte vreo două alune pe sub dulapurile din bucătărie (până şi veveriţa isterică din Ice Age ar fi pălit de invidie), am adus un ciocan.

Am fost în balcon şi din troler-ul transformat în trusă de scule, da am o trusă de scule, am adus ciocanul. Am pus pe masă tocătorul, sau fundul cum îi spunem noi, am pus pe el o alună, şi cu mişcări scurte, timide şi repetate am încercat să-i venim de hac. După mult zgomot a pagubă, altă alună în loc, apoi încă o alună, alte mişcări scurte şi repetate, am reuşit să îmi trag un ciocan peste degetul mare şi abia apoi, lovitura de graţie alunei.

Fix ca-n viaţă.

Alergi ca idiotu’ juma’ de oră după o alună, fără succes. O schimbi cu alta. Apoi cu alta. Iei o ustensilă complet nepotrivită şi ineficientă, în cazul nostru din plastic, o rupi. Schimbi iar aluna. Iei o altă sculă mai de Doamne-ajută, îţi dai mai întâi cu târnăcopu-n coaie, în cazul nostru cu ciocanu’ peste deget, apoi reuşeşti.

În locul alunei din poveste puteţi pune absolut orice doriţi: relaţie, job, mers până mai încolo, comunicare interumană, inspiraţia de a scrie o poveste luni seară, orice; absolut orice. Teoria este perfect valabilă şi aplicabilă în toate cazurile.

Suntem genetic programaţi, majoritatea, să alegem calea cea mai grea. Vreau „aluna” asta acum, cu orice preţ. Ce-ar fi fost să o fi vrut mâine, când aş fi avut scula potrivită, sau să fi luat de la început ciocanul, care s-a dovedit a fi mai eficient? Ce-ar fi să nu mai bălesc acum isteric lângă castronul cu alunele inaccesibile din faţa mea şi să îmi concentrez atenţia în altă direcţie? Ce-ar fi fost să fi avut de la bun început inteligenţa necesară să nu îmi dau întâi cu ciocanul peste deget şi abia apoi să mănânc aluna.

E stupid, la fel ca-n viaţă. Ai sub nas un castron cu bunătăţi pe care nu le poţi mânca. Evident, le vrei atunci, orice-ar fi, indiferent cât de păgubos se dovedeşte. Nu contează. Persistenţa în prostie e sfântă.

Nu m-am lovit foarte tare. De data asta. Ironia este că în general, totul depinde de circumstanţe. Acum iau, spre exemplu, nişte pastile care îmi transformă şi cea mai mică lovitură în ditamai vânătaia. Probabil că mâine voi avea unghia vânătă, dar nu pot să zic nimic. Cum spuneau ai mei când eram mică şi mă loveam: „semne de bună purtare, tată”. Ăsta va fi un semn de maximă inteligenţă, de raţiune, de răbdare şi dichis intelectual. Alte dăţi a fost mult mai grav decât o unghie vânătă.

În fracţiunea de secundă când am ghicit că ciocanul mi se va duce peste deget, nu peste alună, mi-au venit în minte zeci de situaţii similare, zeci de cazuri când, în loc să îmi văd de treabă, să nu forţez nota, să am răbdare, să găsesc alte situaţii, mai puţin stupide, în care să-mi dovedesc determinarea, când putea fi mai simplu, sau mai puţin dureros, când aş fi putut la fel de bine, să mănânc o bucată de ciocolată, nu o „alună”, eu am ales, invariabil să îmi dau cu ciocanul peste degete.

Fix ca-n viaţă, parol!

VÂNZATORUL DE DOPURI

Dopuri de plută. Nu îmi iese din cap imaginea: pe o bucată prăfuită de celofan întins pe jos în faţa lui, un bărbat prost bărbierit, cu faţa trasă, vindea dopuri de plută într-o pungă veche. Mai avea aşezate alături câteva arcuri ruginite care aparţinuseră cândva unei clanţe de uşă, câteva casete audio şi alte nimicuri. Bărbatul din stânga lui vindea bibelouri vechi şi nespălate, iar în dreapta, într-o cutie erau jucării vechi de pluş, dezmembrate şi prăfuite, alături de viniluri cu trupe de care eu nu am auzit niciodată. O familie s-a oprit acolo să îi cumpere fetiţei jucării. I-au luat o maimuţă roşie deşirată şi un urs de culoare incertă.

Din toată babilonia de neînchipuit pe care o poate cuprinde un târg de vechituri, faţa acelui bărbat mi-a rămas întipărită în minte. „Standul” lui era atât de sărac încât parcă îşi vindea sufletul în punga aia veche. M-am oprit o secundă şi mi s-a strâns inima. M-am întrebat, fără rost dacă aia era tot ce îi mai rămăsese acasă, dacă doar de atât se mai putea lipsi din avutul lui.

Puţini dintre oamenii care vindeau acolo erau ceva mai pricopsiţi. Îi recunoşteai imediat după rotunjimea obrajilor, după hainele curate şi urâte. Ei erau bişniţarii.

Restul, pe o suprafaţă neînchipuit de mare, erau oameni care fie încercau să scape de nimicurile din casă, fie îşi vindeau şi ultimul nimic din casă, în speranţa unui câştig oarecare, câştig care să cumpere pâine sau o poşircă ieftină, aducătoare de uitare.

Am văzut acolo lucruri pe care nu mi-am putut imagina vreodată că e posibil să le vinzi, că se poate gândi cineva să le vândă, sau că altcuiva îi pot fi de trebuinţă. Legile economiei ce domneau peste acel spaţiu sunt complet noi pentru mine, deformate, relative şi specifice. Am văzut oameni în căutare de nimic anume, poate le pică ochii pe ceva ce ar putea fi cumpărat, oameni în căutare de ceva anume, ceva ce este peste puterea lor de cumpărare în orice magazin şi se mulţumesc cu ceea ce au alţii de aruncat sau a fost scormonit cu meticulozitate în gunoaie, alături de oameni care veneau a zecea oară în speranţa că ar putea trebui cuiva ceea ce aveau ei de dat: mormane de ruginituri, pantofi scâlciaţi, haine şi veselă uzate, cuie vechi, aparate electronice ieşite din uz, telefoane furate, echipamente de toate soiurile şi provenienţele, şurubelniţe, elastice, papiote, nasturi vechi, insigne ruginite, oglinzi pătate, toastere fără cablu, televizoare arse, mănuşi desperecheate, orice ţi-ar fi putut trece prin cap, inclusiv lenjerie.

Cineva vindea o pânză de bomfaier din 1963 şi lângă ea avea o menghină ca a tatei din magazia din curte, menghina albastră pe care mi-am făcut ucenicia şi unde mi-am prins degetele de atât de multe ori îndoind fără rost cuie.

Mi-am cumpărat un sac de cărţi la preţul la care mi-aş fi luat două cărţi noi, la preţ redus. Primul instinct a fost de jenă. Apoi am realizat că cei de la care le cumpăram nu erau şi cititorii lor, nu erau cei care dăduseră banii pe ele, nu le iubeau. Dumnezeu ştie de unde le luaseră, iar eu le-am făcut un serviciu că i-am scăpat de hârţoage. I-am scutit să le mai care şi săptămâna următoare în târg, unde nu le cumpăra nimeni. Nu erau utile nimănui pentru nimic. Erau o comoară grea, prăfuită şi mirosind a mucegai şi închis.

Toată scena asta forfotitoare se întâmpla sub un cer uluitor de senin, sub soarele puternic, care nu te lăsa să treci cu vederea nimic. Mergeam cu capul în pământ, pentru că îmi lăcrimau ochii de la atât de multă lumină, şi de la atât de multă durere. Îmi intra praful în ochi, mi-am şters de nenumărate ori ochelarii de marginea tricoului, şi mai tare decât praful, îmi intrau în ochi privirile stinse ale celor aşezaţi pe scăunele sau pe jos lângă marfa lor mizeră, speranţa care te întâmpina când te apropiai, câinele de pripas care se plimba printre oameni, cerşind şi el ceva, orice, haine murdare, mâini tremurând alcoolic, feţe galbene de boală sau de foame, mirosul acru de sărăcie.

Dacă poţi asculta povestea fiecărui obiect mut de pe jos, dacă poţi cuprinde şi înţelege dramele vânzătorilor de nimicuri, dacă poţi descifra tot ceea ce are de spus limbajul acela inaccesibil pentru muşterii mall-urilor, dacă mai poţi fi la fel după întalnirea cu vânzătorul de dopuri de plută…

EDUCAŢIA PROLETARĂ

„Măi fată, pe tine or să te mănânce câinii când o să pleci de acasă; habar nu ai câte cepe să pui într-o ciorbă, sau cum să ţii mătura în mână”. Pe vremea aia nu aveam aspirator, iar catering-ul avea să se inventeze pentru noi la distanţă de vreo zece-cinşpe ani. E adevărat că nici măcar un ceai nu ştiam să fac, dar la fel de adevărat era şi că nici măcar nu mă interesa. Aveam să văd la momentul potrivit ce e de făcut ca să infuzezi două buruieni în ibric.

Amintindu-mi acum refrenul pe care mi-l cântau ai mei non stop îmi dau seama cât de tare se pot înşela părinţii când vine vorba de viitorul casnic al copiilor lor. E adevărat că nu m-am transformat în master chef şi nici nu deretic non stop în casă, dar e la fel de clar e că nu m-a mâncat niciun câine. M-a muşcat unu în vacanţa dintre anu’ doi şi anu’ trei de facultate, dar atât.

Dacă stau să mă uit un pic în jur, trebuie să recunosc, că la un singur lucru nu se înşelau ai noştri: ne creşteau din şi cu mult bun simţ.

Ceea ce se chema copil obraznic „pe vremea mea”, se cheamă acum copil cuminte sau foarte cuminte, desigur în linii mari şi păstrând proporţiile. M-a învăţat cineva că acum nu se (mai) cresc copii cuminţi, ci copii responsabili. Total de acord, mai ales că învăţătura vine de la o mămică pe care eu o respect şi admir extraordinar de tare.

Mi se pare, totuşi, un regres extraordinar ceea ce se întâmplă, şi nu înţeleg de unde vin traumele copiilor de azi. Părinţii lor au acces la internet, la emisiuni de profil, la zeci de manuale şi tratate de psihologia şi modul de creşterea copilului de un an, un an şi două luni, trei ani şi două săptămâni, etc.

Ar putea unii să-mi spună că repetându-mi refrenul „măi fată, pe tine or să te mănânce câinii”, mi s-a inoculat ideea că nu aş fi bună de nimic, că m-am transformat într-un adult nesigur, că am crescut cu o anumită etichetă psihică, şi aş putea continua aşa la nesfârşit.

Nu cred asta. Pentru ai noştri era important şi de bun simţ să fim în stare să ne descurcăm, şi pentru că ei erau deja obosiţi, aveau nevoie să se asigure că nu vor trebui să ne poarte de grijă la nesfârşit. În felul lor, încercau să ne crească responsabili. Cea mai mare spaimă a maică-mii era ca nu cumva atunci când voi creşte şi voi pleca de acasă să spună cineva „halal de mă-ta care te-a crescut”. De bun simţ, aş zice.

De bun simţ era şi faptul că ştiam să ne jucăm, că nu chemau salvarea de câte ori ne zgâriam, că dacă ni se făcea rău, era sigur de la zarzăre, nu de la mezeluri, că bunica se ascundea şi mergea în spatele meu pe drumul de la şcoală până acasă, să se convingă că ştiu să traversez responsabil strada, că ne învăţau să ne încălzim mâncarea de mici şi ştiam să dăm săru’mâna oricui mişca pe stradă.

Nu am fost un copil bătut de părinţi, poate din acest motiv, singura bătaie pe care mi-a administrat-o tata, mi-a rămas atât de înfiptă în minte…mai mult datorită faptului că după aia el a bocit mai rău ca mine. Mama mă altoia mai mereu, dintr-un ciudat simţ al datoriei, şi ca să fie cercul complet eu îmi făceam datoria să plâng. Simplă rutină.

Părinţii noştri nu se certau de faţă cu noi, şi nu ne foloseau ca şi arme unul împotriva celuilalt când aveau de împărţit diverse. Ne trimiteau după pâine şi când aveau treabă în casă ne ziceau să mergem peste drum la vecini să nu se mai împiedice de noi. E drept că nu aveau grija televizorului şi a calculatorului în ceea ce ne priveste, dar trăiau mereu cu spaima că o să ne frângem oasele căzând din pomi. Eram zoioşi şi cu hainele de joacă sfâşiate şi chiar dacă nu aveam jucării, nu ne plictiseam niciodată. Inventam.

Mi-am amintit toate lucrurile astea în timp ce, în seara asta, tocam de zor diverse pentru două oale cu mâncare. Îmi vine să râd. Mă gândeam că dacă până acum nu „m-a mâncat niciun câine” slabe şanse să se mai întâmple de acum încolo şi asta, doar datorită educaţiei proletare.

DESPRE SUPERFICIALITATE

Nu ne place, nu îi recunoaştem maternitate sau paternitate, nu este copilul nostru, nu îi cunoaştem şi nu îi înţelegem sensul, dacă îl cunoaştem fugim de el ca dracu’ de tămâie, sau îl folosim exclusiv în raport cu alţii.

Oricât de mult ne-ar displăcea, suntem prin excelenţă superficiali, atât ca naţie, cât şi ca indivizi, copiii naţiei care ne-a dat naştere şi care ne educă.

Suntem, părerea mea, generaliştii perfecţi, ştim câte puţin despre o mulţime de subiecte, dar în esenţă, nimic despre ceva anume, părerişti fără şansă de vindecare. Problema este că ne şi place. Culmea!

Nici rahatul de la fund nu ştim să ni-l spălăm temeinic (nu degeaba media consumului de săpun spune atât de multe despre noi), dar avem păreri despre orice.

Nu mi-e greu să înţeleg maladia lipsei de bun simţ, atâta vreme cât o privesc în contextul omniprezent al superficialitaţii. Majoritatea lucrurilor din jur îmi dau senzaţia unor haznale pline cu rahat, acoperite de o pojghiţă de aur (că tot e la modă subiectul). Nimic dus până la capăt, nimic terminat, nimic făcut etapă cu etapă, toţi suntem prea buni pentru a ne bate capul, pentru că, nu-i aşa, ştim deja totul.

Poate dacă îi spun lipsă de atenţie la detalii, multă lume s-ar putea simţi mai puţin lezată, dar din păcate, nu vorbesc decât despre superficialitate, pentru că în esenţă, lucrurile rămân la fel, indiferent ce nume le dai. Te bălăceşti în aparenţe, în judecăţi de valoare fără valoare, fără fundament, în pretenţii, în fără cap şi fără coadă, pentru că este obositor să înţelegi, să înveţi, să analizezi, să munceşti, să pătrunzi esenţe.

Poate e şi graba secolului de vină, dar nu cred că asta este o scuză. Esenţa gesturilor mărunte scapă mai mereu, aparţine, sau trebuie să aparţină altora, pentru că, noi suntem mereu cu un pas în faţă, ştim, ardem etape, suntem prea buni, avem puterea să judecăm mai repede şi mai bine decât toţi ceilalţi.

Genul ăsta de atitudine este extrem de obositoare. Nu am nimic împotriva celor care au păreri, ba din contră îi admir, împotriva celor care ştiu înaintea mea un lucru oarecare, împotriva celor care îşi permit astfel de atitudini luxuriante, dar m-am plictisit de toţi cei care nu au niciun motiv să creadă sau să spună ceva, orice.

Revin la lipsa de bun simţ, care este esenţial legată de superficialitate. Nu am văzut în viaţa mea un om care să fie superficial şi bine crescut sau invers. Aceste două noţiuni se exclud una pe cealaltă în mod firesc, şi nici nu cred că există vreo posibilitate de a fi altfel.

Să nu credeţi că nu mi s-a întâmplat niciodată să mi-o ia gura pe dinainte, să nu vorbesc fără să ştiu, să nu am păreri aiurea, că aşa aveam eu chef, să nu vorbesc despre subiecte în care nu aveam nicio competenţă, nicio cunoştinţă, nimic, să judec oameni aiurea. Am avut marea şansă că mereu a fost pe lângă mine cineva care să-mi dea câte una peste bot, sau peste ceafă, de la caz la caz, care să-mi explice că tre’ să îmi mai văd şi de ale mele, şi abia când voi fi ştiind câte ceva să deschid gura, şi atunci, abia în şoaptă. Ştiţi care e culmea? De fiecare dată am priceput.

Nici până acum nu am reuşit să învăţ foarte multe lucruri despre ceva anume, dar am reuşit să pricep, vorba unui prieten: „mai uşor cu pianu’ pe scări; dacă-l scapi, e panică mare.”

GENEL

Eram pe jumătate ieşită pe geam, fumam cu ghionturi, ca de fiecare dată când sunt acasă. Am şi uitat că este la masa din spatele meu. Am auzit-o la un moment dat spunând: „Tu crezi că noi două o să mai terminăm vreodată cu toate astea?”.

Mi s-a oprit fumul în gât. M-am întors năucită către ea şi parcă mi se împăienjenise privirea. Cine era femeia care mă întreba aşa ceva? Cine era băbuţa, cu părul alb, care mă întreba, cu ochii în pământ, lucrul ăsta?

Mi s-a înfipt un cuţit în inimă. Am ştiut că a sosit momentul cheie al transferului de roluri, că a venit momentul ca, pentru prima dată în viaţă, să îi spun eu ei că va fi bine, că o să se termine toate, că o să ne liniştim cumva, nu ştiu cum. În momentul ăla, nu a mai avut nicio importanţă dacă eu cred sau nu asta. Trebuia să îi spun: „O să terminăm la un moment dat cu toate, o să terminăm mamă, ai să vezi. Ştiu eu”.

M-am simţit exact ca în sâmbata aia, după amiază, când i-am spus tatei că o să se facă bine, ştiu eu că o să se facă. Nu a îndrăznit să mă întrebe de unde ştiu, sau cum pot fi aşa de sigură. I s-au luminat ochii de speranţă, şi m-a crezut. Atât.

La fel a făcut acum şi mama. Şi-a ridicat ochii de pe desenele maronii ale gresiei, m-a privit, s-a ridicat de pe scaun şi a venit către mine. I-am cuprins umerii cu braţele şi mi-am dat seama că în gestul ăsta e ceva extrem de nefiresc. Uşurinţa cu care am făcut asta m-a surprins. Nu este vorba despre faptul că o îmbrăţişez rar, prea rar, dar parcă o ştiam pe mama mai înaltă, mi-era mai greu să ajung la ea. I-am spus: „Ce boala fă Genel, când te-ai mititicit aşa de tot?”. Am râs amândouă stinghere şi parcă până la urmă mi-a părut un pic rău. Mi-a dat impresia că îi e jenă, că parcă îi e ruşine că îmbătrâneşte, că se topeşte aşa, pur şi simplu.

Am înţeles că a îmbătrânit de tot, că abia dacă îmi mai ajunge la nas, că îi văd cu uşurinţă creştetul alb, cu păr rar.

Am înţeles că începe să i se ştirbească armura. Mereu m-au complexat forţa şi bătăioşenia din ochii ei; mă făcea să mă simt ca o mămăligă, şi pe lângă ea, cam aşa am fost mereu.

Cum să fac să îndur momentul când pentru prima dată în viaţă a trebuit să îi spun eu ei că va fi bine? Este complet pe dos faţă de tot ceea ce ştiam, faţă de cum trebuiau să fie lucrurile, rolurile au fost mereu altele.

Iată, acum, a trebuit să rămân impasibilă în faţa întrebării din ochii ei, să nu ezit, să nu dau la iveală nicio slăbiciune, să cred, să ştiu pur şi simplu: „O să fie bine mamă, ai să vezi, îţi promit eu că o să fie bine”.

Niciodată nu ne-am lăfăit în tandreţuri, în lacrimogenităţi; sensibilităţile, nu au fost pentru noi, nu ne-au plăcut şi ne-au stingherit, de fapt mai mult pe mine. De data asta, nu am fost tot eu cea care a frânt momentul, ameninţarea lacrimilor. În premieră, altă premieră, a fost mama: „Mâine te zic lu’ Miciulică-tu că nu te laşi de fumat”.

I-am scos limba: „Să o crezi tu! Deja ştie”.

DESPRE MUNCĂ

În ţara asta mai munceşte cineva? În ţara asta mai învaţă cineva ? Nu vreau să supăr pe nimeni, dar serios acum. Mai face cineva aceste lucruri?

Nu am nicio mirare când văd rezultatele de la BAC sau de la cine ştie ce testare naţională, pentru că o naţie de idioţi este mai uşor de condus şi manipulat. Nu sufăr de mania teoriei conspiraţiei, dar aşa e de când lumea. Cu cât mai puţini deştepţi, cu atât mai uşoară treaba.

Oricine conduce pe lumea asta, nu are a se teme de o mulţime abrutizată care luptă, dar nu ştie pentru ce, care se revoltă şi nu ştie împotriva a ce. E greu de crezut că o societate aproape complet lipsită de valori fundamentale, aproape complet incultă este capabilă să se revolte conştient, organizat şi responsabil.

De-a lungul timpului s-au văzut revolte născute din foame, din sărăcie, din umilinţe, din batjocură; e adevărat că mulţimile sunt de temut, dar nu şi pentru cine este capabil şi interesat să manipuleze mase de oameni care nici măcar pancardele nu sunt în stare să şi le scrie corect.

Generaţia „mai m-am decât” îşi dă întreaga măsură a „capacităţii” la fiecare pas. Nu te poţi aştepta la consecvenţă din partea nimănui care nu e în stare să respecte cuvântul dat, care nu e în stare să respecte nimic, cu atât mai puţin munca altora, din partea oamenilor care nu cunosc noţiuni elementare de bun simţ. Toţi au drepturi, şi mi se pare uluitor că nimeni nu se simte obligat la nimic.

Nu îmi amintesc ca în timpul scurs de la Revoluţie încoa’ să aud pe cineva revoltat, urlând în gura mare că are dreptul să muncească; în schimb, toţi au dreptul la protecţie socială. Nimeni nu ţipă că are dreptul la un sistem de transport în comun civilizat, pentru că plăteşte pentru el. Toţi au dreptul să meargă fără bilet, dă-i dracu de nenorociţi, că se îmbogăţesc pe spinarea noastră. A noastră a cui? Sunt exemple umile, aflate la îndemână, ilustrative, din punctul meu de vedere.

Mi-ar plăcea să ne spălăm mai mult şi mai cu folos, să punem hârtiile la coş, să ne trezim în fiecare dimineaţa la aceeaşi oră măcar juma’ de an, să avem curat în casă, să facem ordine în bucăţica noastră de lume şi apoi să privim din ce în ce mai in faţa. Nu cred că am creier spălat de corporatist, cred că aşa se face treaba temeinic. Începi să te cucereşti pe tine, apoi extinzi revoluţia, revolta, cucerirea pas cu pas, către ceilalti; altfel, cred că totul e doar un castel de nisip.

Mi se pare că înotăm într-un spirit civic derizoriu şi de doi bani, de bâlci. Am tot respectul pentru idealuri nobile şi idei înălţătoare, dar am senzaţia, că alergăm la proteste precum babele la coadă pe vremea lu’ Ceauşescu. Urmau să afle la un moment dat ce se dă acolo, dar pentru orice eventualitate se puneau la coadă ca să nu piardă rându’.

Am senzaţia că anumite risipe de energie sunt demne de o cauză mai bună. Mi se pare că ne risipim energia, care altfel ar putea fi incredibil de constructivă, într-o gargară fără rost, atâta vreme cât mentalitatea de la care plecăm e mai spongioasă decât un burete.

Mi-ar plăcea să cred că ne ferim cu toţii de mentalităţi uniformiza(n)te, că nu picăm în derizoriu şi superficialitate. E simplu să fii pătimaş, să lupţi pentru cauze pe care le poţi lesne abandona, pentru că în esenţă nu sunt ale tale, crezuri pe termen scurt, facile. Mi-ar plăcea să văd mai mulţi oameni luptând mai puţin zgomotos, pe termen lung şi foarte lung, pentru cauze ceva mai tăcute. Sunt atât de multe…

Una dintre principalele lacune pe care le avem este consecvenţa, sau mai bine spus, lipsa ei. Nu am spus rutină, nu am spus blazare, am spus consecvenţă şi încăpăţanare, suflet pus cu aceeaşi măsură în fiecare zi, în fiecare zi în care mărunt schimbi câte ceva, începând cu tine, cu casa, cu trotuarul din faţa casei, cu oamenii de lânga tine. Altfel nu cred că are cum să meargă. E mult de muncă, şi acolo, cu tine însuţi nu te mobilizează nimeni, trebuie să ştii să te urneşti singur, fără ajutorul nimănui, în fiecare zi să-ţi alergi singur cursa, fără să te simţi ridicol dezgolit de confortul multimilor.