Author: Simple Cuvinte

„Povestea Drobului de Sare” e de o vârstă cu lumea, nu mai spun că ni se povesteşte de când suntem mici. Nu ştiu om care să nu fi râs de ridicolul situaţiei povestite. Şi totuşi, ce învăţăm de acolo? Vă zic eu: fix nimic. Râdem, uităm, trecem mai departe şi ne tânguim.

Aoleu, ce mă fac? Dacă se întâmplă aia? Dacă se întâmplă ailaltă? Ne batem mintea, construim zeci de scenarii, majoritatea departe de adevăr, încercăm să ne imaginăm reacţii şi replici, şi fără să înţelegem cum, ne trezim captivi. În primul rând, suntem prizonierii propriilor noastre temeri şi angoase, una dintre cele mai ridicole forme de prizonierat.

Eu sunt fatalistă de fel; cred, cum ar zice mamaie, că „ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus”, sau altfel zis, cum am citit eu mai demult într-o carte: „indiferent ce uşi alegi să deschizi de-a lungul timpului, ele te vor conduce într-un final către destinul tău”, fără să aibă importanţă cât de mult ai crezut tu la un moment dat că fentezi soarta.

În aceste condiţii, cred că responsabilitatea pentru felul în care este călătoria ta, îţi aparţine în totalitate. Tu faci ca lucrurile să fie frumoase sau triste, nu te împiedică nimeni să te pişi contra vântului, dar nu prea înţeleg cu ce te ajută asta până la urmă.

Degeaba se construieşte o biserică la fiecare trei zile în ţara asta. Nimeni nu ştie să-şi îngrijească sufletul. Nu mă refer aici neapărat numai la învăţăturile bisericeşti, în numele cărora, conduşi ca turmele, ne omorâm sau ne urâm – idioţi fără întrebări, mă refer şi la învăţăturile lumeşti, contemporane, superficiale, uneori frivole, cele care nu lasă să treacă o zi fără să râzi, fără să te bucuri de ceva. Orice. Alegerea îţi aparţine.

Şi dacă mori mâine, nu-ţi pare rău că mori ca prostu’ cu stomacu’ ghem? Nu aşa se asigură locu-n Rai.

Nicio situaţie în care te afli nu aduce cu sine Apocalipsa, să ştii; dacă pierzi aia, sau ailaltă, de tine depinde să ştii, sau să înveţi să o iei de la capăt, să o iei pur şi simplu din loc. Dacă tot o să mori, măcar mori un om frumos, întreg.

Parcă cei mai frumoşi oameni, rămân totuşi, cei care nu au nimic, care nu se tem că vor pierde nimic, care îşi trăiesc cu bucurie clipele. A nu se înţelege greşit: nu ridic în slăvi ascetismul în nicio formă, comunismul renunţător de bunuri şi avuţii (în aparenţă), sau vreo formă de colhoz sentimentalo-mental; ridic în slăvi, o anume formă de uşurătate a fiinţei.

Fac apologia fiinţei care ştie să se bucure egal de ceea ce are şi de ceea ce nu are, care încă mai ştie să aprecieze fără să tânjească, care admiră fără să invidieze, care obţine fără teama de a pierde, care gândeşte, care experimentează şi nu uită că dincolo de colivia lui se găseşte lumea.

Mi-au povestit bunicii mei cum au trăit marea foamete de după război, sau apoi, prigoana comunistă. Mereu, în tot ce povesteau am găsit o notă de umor, şi mă întrebam cum? Cum e posibil să ajungă acolo, cum printre toate grozăviile pe care le-au îndurat, reuşeau să-şi amintească întâmplări hazlii, situaţii care să le fi rămas atât de tare în memorie.

Am înţeles în timp, că oamenii ăia erau mult mai evoluaţi decât noi modernii, îşi trăiau mai vertical clipa, înţelegeau că dacă pierd prilejul unui râs sănătos, al doilea ar putea să nu mai vină, că a doua zi le dă de urmă foamea, moartea sau securitatea, şi atunci, pierdut ar fi fost totul; abia atunci.

Cred că întrebările pe care şi le-au pus au fost ceva mai puţine, şi drobul de sare, deşi li se clătina mai ameninţător deasupra capului a fost ignorat cu mai mult succes, cu inteligenţa pe care noi am pierdut-o pe scara evoluţiei în acelaşi timp cu încrederea în noi înşine şi simţul umorului.

Mi s-a întâmplat de multe ori, ca acum, să stau în faţa unei foi albe de hârtie. Scriu, citesc, nu-mi place, şterg. Scriu din nou şi de la capăt, încep iar să şterg. Astăzi, pur şi simplu nu ştiu despre ce să scriu. Îmi simt mintea la fel de albă precm foaia pe care o am în faţă.

Cu cât mă strădui mai tare, cu atât parcă fug de mine, mai departe, toate gândurile. În momentele astea nicio idee nu pare suficient de bună pentru a fi dezvoltată, pentru a fi împărtăşită. Nimic nu ajută : muzică, vin, cărţi, ţigări, întrebări, fotografii, scormoniri de memorie în căutarea unor întâmplări din copilărie, recitirea unor idei mai vechi. Nimic. Totul este slab şi pueril, totul este şters şi fără substanţă.

Alte dăţi, am recurs la artificii, am reluat teme vechi, am fentat. Acum, nu ştiu ce ar putea funcţiona. Sunt singură şi liniştea îmi este spartă doar de tramvaiele care trec prin faţa geamului. Îmi sperie gândurile firave draperiile care se zbat fantomatic la geamuri, mi-e cald şi am făcut curent, ca să nu pornesc aerul condiţionat.

Am dat drumul la TV şi aştept, fără speranţă, o idee de undeva din neant. Ştiu că nu se poate, dar încerc să mă păcălesc, încerc să pescuiesc de undeva un gând, care ştiu că nu va veni în seara asta.

Mă gândeam mai devreme, că nu v-am povestit niciodată despre iubirile mele, despre iubirile mele neîmpărtăşite, despre oameni pe care i-am aşteptat şi care nu au mai venit niciodată. Este un subiect despre care nu ştiu cum să scriu. Poate o să încerc într-o zi. Nu aş şti ce să vă spun. Mi-e ciudat să vorbesc despre chestiuni care implică alţi oameni şi care nu pot avea un cuvânt de spus. Mi-e ciudat să vă povestesc îmbrăţişări şi zâmbete care au compus momente frumoase, dar poate că voi încerca într-o zi.

Este frustrant să nu poţi opri în loc măcar un gând, o lumină care să te ducă mai departe. Te gândeşti la cuvintele care refuză să curgă cuminţi pe foaie, la cuvintele pe care nu le poţi rosti, care nu fac să rămână urme.

Astăzi, parcă toate mi-au ieşit pe dos, dar nu-i bai. Ştiu că mai sunt şi momente d’ astea. Îmi voi lua înapoi cartea, mă întorc la „Amurgul Zeilor Stepei”, o carte la fel de cenuşie şi tristă ca şi seara în care nu vă pot scrie.

Când eram mică, îmi plăceau la nebunie pepenii. Nimic senzaţional, corect.

Stăteam la bunici în curte, cu mâinile soioase, cu picioarele negre de la praful din bătătură şi mereu mă întrebam oare cum mănâncă pepeni oamenii care stau la bloc. Pe vremea aia mi se părea imposibil. Nu înţelegeam cum faci să mănânci cu poftă, să-ţi picure sucul roşu de pe coate, să faci concurs de scuipat sâmburii la distanţă şi mai ales unde stau toate găinile a căror treabă era să ciugulească seminţele din praf.

Toată vara ne mociorleam cu pepeni şi regula mea de aur era să mănânc pepeni până puneam în gură primul bob de strugure. Atunci era clar că vremea pepenilor s-a dus pentru un an, că sunt detronaţi; nu aveau cum să coexiste în mintea mea cu strugurii, era ceva nefiresc la mijloc şi refuzam cu încăpăţânare să mai mănânc.

Între timp am învăţat cu câtă lipsă de naturaleţe se mănâncă pepenii la bloc, şi cât de diferit le este gustul, cât de nefirească e toată grija cu care mănânci şi cât de tare îţi taie din poftă.

Când eram mică, bunicii aveau bostană la câmp. Îmi aduc aminte că o tradiţie spunea că după ce se seamănă cuiburile cu pepeni, fetele trebuiau să facă tumbe peste arătură, să lege rod bogat, să fie dulci şi buni. Evident, asta a fost treaba noastră, a nepoatelor familiei, şi după aia ne mai ocupam abia cu mâncatul, nu ne mai interesa altceva.

Pe vremea aia, magazia de la sat era plină şi nu înţelegeam cum e să cumperi pepeni, cum vine asta, cum e că dacă unul nu-ţi pare suficient de dulce să nu-l dai la cal, care nu avea probleme de gust, şi să spargi altul. Ciudate vremuri mai trăiam, ciudate şi pline de un belşug al cărui sens nu îl înţelegeam atunci pe deplin.

Într-un an, a fost asemenea bogăţie încât seara plecam cu bunicu’ cu căruţa la oraş, să vindem pepeni în târg. Cred că eram clasa a treia, nu mai mult. Lumea cumpăra de la mine, că eram mititică, nu aveam mai mult de nouă ani. Bunicu’ a plecat şi m-a lăsat acolo pe grămada de pepeni, cu calul legat lângă mine. Mirosise el că dacă rămân singură vând mai bine, şi s-a aşezat mai la distanţă, la umbră, lângă poarta I.M.U.M-ului. Treaba asta nu s-a întâmplat decât într-un an, dar îmi amintesc perfect de căruţă, de calul sur, era o iapă, de fapt, cuminte şi bătrâioară, care mă lăsa să-i împletesc coama în codiţe afro, de tricoul violet şi lălâu al tatei cu care eram îmbrăcată atunci, de plasa comunistă din fâş bleumarin în care cântăream pepenii. Nu mai ţin minte dacă am fost „la oraş” msi multe seri la rând, sau doar o singură dată. Oricum nu are nicio importanţă. Ştiu doar că m-am mândrit că am vândut bine în seara aia: o căruţă cu pepeni, nu însemnă chiar puţin lucru.

Acum mă uit la oamenii care stau la piaţa de lângă mine, la pepenii lor uriaşi şi perfecţi, la ordinea studiată a grămezilor lor şi mă dezgustă uşor „marketingul” lor un pic agresiv şi prea zgomotos. Mereu cumpăr doar de la cei mai tăcuţi.

Nu-mi amintesc decât de căldură prăfoasă care era în magazia de la sat, de pepenii de lângă machina de porumb, de orătăniile din curte.

E la fel de adevărat că acum, nu aş mai şti să mă murdăresc cu atâta nonşalanţă pe picioare, să beau apă direct de la fântână, să urmăresc picurii rozalii în drumul lor nestingherit spre coate. Am pierdut inocenţa acelei vârste, dar recunosc că îmi este dor. Eram mereu soioasă, dar ăsta era tot farmecul verilor. Aveam mereu pielea pârlită de soare, dar nu ne făceam griji, ne păsa prea puţin, aveam genunchii juliţi, dar era frumos tare. Eram mici şi până să vină toamna părea o veşnicie, o veşnicie cu ochii mijiţi în soare şi concursuri de scuipat seminţe de pepene.

Oamenii, locurile, şi lucrurile din jurul tău sunt exact cum le faci tu să fie, sunt proiecţia exactă, sau cum am spune noi acum modern, feed-back-ul tău. Gândurile, energiile şi acţiunile tale se oglindesc fără distorsiuni în ceea ce găseşti în preajmă.

Am un prieten, care spunea vis-a-vis de bucătăreală: „pui bun, iese bun”. Păstrând proporţiile, cam aşa se întâmplă şi cu tot ceea ce găseşti în jur.

Mereu văd oameni care se întreabă de ce X sau Y s-au schimbat, iau în calcul numai factori externi, gen bani, carieră, anturaj etc, fără să stea măcar o clipă să se întrebe ce fac ei diferit faţă de oamenii respectivi. Poate nici tu nu mai eşti cel care erai acum 3-5-10 ani, poate şi tu te-ai transformat în altcineva, poate şi ceea ce transmiţi tu este diferit.

Este extrem de adevărat când spunem că niciodată nu este numai unul singur de vină. Oamenii au talentul de a se târâ unul pe celălalt într-o spirală descendentă şi niciunul dintre ei nu ştie când să se oprească.

Dacă cineva ar avea inteligenţa să spună stop joc, fără a simţi nevoia de a fi mai abitir decât celălalt, fără a mai dori să joace renghiuri, fără a da o palmă mai usturătoare, dacă am şti să spunem „vorbim mâine”, dacă mâine chiar am vorbi, dacă ne-am asculta măcar unii pe ceilalţi. Mereu simţim nevoia să vorbim mai tare, mai mult şi mai repede decât cel de lângă noi, şi nu pentru că ne-am uita ideile dacă am lua o pauză, ci pentru că celălalt trebuie „strivit”, ca să ne înţeleagă adevărata forţă.

Ne-ar plăcea să avem vieţi plate, să nu se întâmple nimic care să ne schimbe, sau ne-ar plăcea ca ele să fie exclusiv ascendente. Din păcate, asta nu se poate, şi cu riscul de a rosti a mia oară o platitudine, fără umbrele astea nu am şti niciodată cine sunt cu adevărat oamenii lângă care păşim în lumină.

Mereu am avut ocazia să constat că marile prietenii, iubiri sau familii au fost cele care au ştiut să tacă la timp, să meargă lângă celălalt în linişte şi să întindă mâna atunci când a fost nevoie. Nu trebuie să demonstrezi, în general nimic. Cine are înţelepciunea să înţeleagă în tăcere şi din tăcere bine, cine nu, înseamnă că trebuie să-şi găsească rostul în altă parte.

Toţi avem etape. Pot ţine o lună, sau ani în şir. Etapa mea proastă ţine de câţiva ani. Nu mi-am pierdut încrederea că într-o zi se va termina, că e furtuna de înaintea liniştii.

Ca orice furtună, a spălat ţărmul, a lăsat în urma ei doar stâncile solide, a spălat multe mizerii, dar a adus şi multe lucruri noi.

Între timp, am îmbătrânit. Eu nu cred asta. Cred doar că sunt mai apăsată, mai tristă, mai închisă, că nu mai sunt aşa „de gaşcă”, că sunt mai fricoasă, dar refuz cu încăpăţânare să cred că asta se cheamă că am îmbătrânit. Am câştigat, în schimb alte lucruri.

Majoritatea oamenilor pe care îi întâlnim de-a lungul timpului reprezintă doar etape, doar segmente în vieţile noastre. Şi noi şi ei, ar trebui să ştim să ne depărtăm civilizat, fără resentimente, fără otravă; se întâmplă uneori să crezi (tu, celălalt poate are altă părere), că rolul tău nu s-a terminat, că mai ai ceva de spus, ceva de simţit sau de învăţat lângă celălalt. Cum faci să transmiţi asta? E o întrebare la care eu nu am găsit niciodată răspunsul bun, mereu m-au trădat contradicţiile dintre vorbe şi fapte, mereu au fost pe dos. Când am avut curaj să vorbesc, nu am avut curaj să mă şi comport în consecinţă, aşa că nu puţini au fost cei care nu au mai înţeles nimic. Poate din cauza asta nici nu au ştiut că atunci  ar fi trebuit să mă încurajeze. Mai era atât de puţin, dar ştiu că toţi avem limite.

O să învăţ într-o bună zi cum să fac şi asta, dar din păcate, atunci va fi prea târziu pentru o mulţime de lucruri care se vor fi sfârşit deja. Cred că cine va mai fi atunci lângă mine va şti să se bucure de tot.

Până atunci poate voi învăţa să transmit în jur şi energiile corecte, cele care să îi facă pe oameni să înţeleagă, că firea mea sucită cuantifică unele lucruri altfel decât ei.

Poate, cine ştie…

Cică cel mai bine şi mai puţin toxic pentru suflet este să încetezi să întrebi „de ce eu”, şi să înlocuieşti această întrebare cu „ce-ar trebui să învăţ eu din astă”.

Corect, nimic de zis, dar ordinea mi se pare un pic pe dos. Cred că mai degrabă aş vrea să înţeleg, de ce eu. Dacă aş putea primi un răspuns sec şi concret, ceva de genul…nu ştiu, „pentru că ai fost un om rău”, „pentru că te-ăi purtat urât cu X”, „pentru că nu ai mâncat tot din farfurie”, „pentru că refuzai să plângi când te troznea maică-ta”, „pentru că trăgeai mâţele de coadă imediat ce le prindeai” (apropos, asta nu s-a întâmplat absolut niciodată), cred că mi-ar fi mai uşor să trag concluzii, să extrag învăţăminte, să iau notiţe, în caz că pe viitor sunt tentată să uit.

Cică ordinea universală, mai presus de înţelegerea şi logica noastră, deţine fire încurcate, palme după ceafă, secrete bine cifrate, şuturi în fund, necesită doze de înţelepciune şi suflet, pe care eu, sinceră să fiu, nu ştiu dacă le deţin în dotare, sau dacă le am, nu ştiu unde să le găsesc ca să pot uza de ele.

Mereu am fost un om simplu, şi mi-au plăcut problemele simple. Dacă îşi poate imagina cineva, într-un an am fost olimpică la mate, şi asta s-a întâmplat doar pentru că atunci, nu ştiu cum, aveam capacitatea de a descompune orice tărăşenie în probleme simple, uşor de rezolvat, pe rând. Când nu am mai ştiut, sau nu am mai putut face asta, s-a terminat. Nu îmi plac jocurile astea încâlcite de-a şoarecele şi pisica, nu-mi plac puzzle-urile, în care culmea, eu sunt cap de afiş.

Vedeţi şi voi, îmi plac cuvintele simple, culorile clare, alea pe care le pot deosebi şi numi, îmi plac poveştile care curg frumos, nu am avut idile de dragoste încâlcite, poate doar prea tăcute, nu am avut mari minciuni, înşelătorii şi ascunzişuri, când eram mică nu îmi plăcea să mă joc de-a v-aţi ascunselea.

Acum, mă trezesc în faţa acestei „enigme” pentru rezolvarea căreia nu am nicio cheie. Cum fac? Cică să mă liniştesc, să-mi reiau cursul, apoi toate misterele se vor risipi, evident, când le va veni timpul. Eu nu am răbdare. De câţiva ani mă tot strădui să am, mă strădui să înţeleg, şi văd în fiecare zi că nu dau nicicum de capătul acestui fir.

Nu am răbdare, nu am avut niciodată, şi nici nu înţeleg de ce trebuie să am. Tare mi-ar plăcea să înţeleg acum, dacă se poate chiar cu ceva timp în urmă, „de ce eu”?

M-am plictisit de clişee, de tot felu’ de vorbe goale şi seci; am înţeles deja că mă conturez ca om, că învăţ, că experienţele îmi completează personalitatea, că naiba mai ştie ce. Şi totuşi…de ce eu?

Ştiu că se poate mai rău, mai tragic, mai dureros, că oamenii se ridică din cenuşi mai fierbinţi de atât, ştiu că toată viaţa mea de până acum am fugit şi m-am ascuns de lamentări şi de jelanii de orice fel, numa’ că jur că nu mai pot.

În momentul ăsta mă simt ca un şoricel lobotomat, care deşi e în faţa unei uşi, se învârte după coadă şi nu vede ieşirea.

Credeţi-mă că e „uşor” frustrant şi jur că aş vrea să dau cuiva una după ceafă, însă din păcate, nu mă găsesc decât pe mine în fişetul cu răspunsuri.

Postarea cu numărul 100, coincide la o distanţă de două săptămâni, cu aniversarea de doi ani a  Cuvintelor Simple. Când am scris prima dată, am stat şi m-am gândit două săptămâni dacă să pun sau nu pe blog, apoi mi-a mai luat încă o săptămână să fac public link-ul pe pagina mea de facebook.

Au fost cunoscuţi care m-au recunoscut imediat printre rânduri, au fost şi alţii care au avut nevoie de câteva luni până s-au convins şi au crezut că sunt eu.

De atunci, cu mici întreruperi ne întâlnim în fiecare marţi. Am fost întrebată de ce marţea. Mi s-a părut a fi cea mai bună zi dintre toate, cea mai nebăgată în seamă şi mai ofertantă.

Am ales să oglindesc aici, de-a lungul timpului, pagini din caietele mele, poezii scrise când aveam 12 ani, poveşti de iubire, drame, nelinişti.

Nu a fost simplu, deşi titlul spune altceva. Mereu mi-a fost teamă, înainte de fiecare postare; şi acum îmi mai e teamă; mereu începe să-mi bată inima cu câteva minute înainte de ora 4. Încerc să îmi imaginez ce simte şi ce crede fiecare dintre voi când citeşte, cunoscuţi sau necunoscuţi, încerc să anticipez dacă vă va plăcea sau nu, dacă trezeşte în fiecare vreo emoţie. Nu am încercat niciodată să scriu comercial, nu m-a interesat vandabilitatea produsului; mereu am sperat că în fiecare va trezi o emoţii diverse, măcar un cuvânt citit. De fiecare dată m-am bucurat enorm când am primit mesaje de la cei care au citit şi mi-au spus că în rândul sau în pasajul cutare parcă le-am pus gândurile pe foaie, le-am exprimat sentimentele. Bucurie mai mare de atât nu există.

După doi ani, o sută de postări şi multe, uluitor de multe vizualizări, eu şi Cuvintele Simple vă mulţumim, şi suntem onorate că ne citiţi.

Până la următoarea aniversare, vă îndemn: „Priviţi Cerul”.

Aş vrea să vă povestesc, dar nu ştiu ce.

M-am tot gândit zilele astea dacă vreau să vorbesc despre tot ceea ce a fost, sau vreau să trec peste, dacă vreau să vă povestesc despre orice altceva, pentru că am ajuns la suprasaturaţie.

Mă întreba cineva astăzi: „Pe scurt, zi-mi şi mie că nu mă pricep şi nu prea înţeleg, practic ce ţi-au făcut?”. Pe scurt, mi-au făcut o bilă de metal în cap. Asta e varianta pe foarte scurt. Varianta mai lungă, va rămâne rezervată pentru cei care au fost acolo şi au văzut, pentru cei care au fost aici şi au văzut.

Vă voi povesti despre încă una dintre lecţiile acestei perioade, pe care încă mă strădui să o asimilez, la care încă lucrez. Acceptarea.

A trebuit să ajung acolo să aflu fapte medicale pe care nu a fost nimeni în stare să mi le spună timp de patru ani aici. O fi neştiinţă, o fi iresponsabilitate, o fi nepăsare, o fi lipsă de profesionalism, o fi câte puţin din toate, nu-mi dau seama. Cert este că a trebuit să ajung acolo şi să înghit în sec aflând şi trebuind să accept pe termen scurt, foarte scurt lucruri importante despre mine.

Legat de faptul că am capul mai varză decât ştiam, şi decât îmi plăcea să cred, a trebuit să învăţ să accept că decizia pe care a luat-o echipa de medici a fost cea mai bună pentru mine.

A trebuit să accept frustrarea. Am plecat cu gândul că mă voi întoarce ok, că gata, se va sfârşi totul. În loc de asta, m-am întors cu gândul că totul e doar pe jumătate gata, că probabil există o logică, pe care eu nu o pot înţelege, că aşa cum zice titlul uneia dintre cărţile mele preferate, există o „Ordine Naturală a Lucrurilor”. Mă voi întoarce acolo, şi îmi dau seamă cu durere că dacă aş fi luat decizia să rămân aici pentru intervenţie, mi-ar fi fost fatal.

A trebuit să accept că spre deosebire de societatea în care trăiesc, şi unde de fiecare dată când am ajuns în salonul unui spital (din păcate prea des), există o societate unde nu sunt tratată ca o bubă socială. Pentru prima dată nu am mai avut sentimentul că parazitez o societate şi că ar trebui să fiu extirpată. Îmi pare rău că trebuie să spun o astfel de cruzime, dar aşa am simţit. A trebuit să accept acum atitudinea acelor oameni care s-au comportat cu mine cu căldură, cu înţelegere, discreţie şi bun simţ.

Nu o să vă povestesc despre condiţiile din acel spital de stat, unde am primit tot ceea ce aveam nevoie, dar vă voi aminti despre atitudinea incredibilă pe care au avut-o pentru confortul meu psihic şi fizic. A fost o încercare grea pentru mine, dar şi ei m-au ajutat să fie totul mai simplu. Îmi pare rău că trebuie să spun că aici după o simplă examinare angiografică nu am fost om o lună şi că acolo, după o intervenţie, tehnic similară, practic infinit mai grea mi-am revenit mai repede decât după o extracţie de măsea. Eram pregătită pentru tot ce îmi puteam imagina mai rău. Asta a făcut să fiu prea ocupată pentru a mă pregăti să fie totul simplu şi uşor. Am fost luată prin surprindere. Parcă mi-era ruşine să spun că nu mă doare nimic, când toată lumea se aştepta să fie fix pe dos. Eram pregătită pentru discriminare şi pentru o atitudine dispreţuitoare. Nu am avut parte nici de asta. Toată lumea s-a purtat corect. E un alt nume pentru civilizat.

Nu a fost totul simplu şi lin, am fost isterică, am fost stresată, a fost greu, mi-au trecut prin minte lucruri de neînchipuit în alte condiţii, am avut probleme cu transferul bancar, mi-a trecut prin cap să-mi bag picioarele în ei de bani şi să fug din spital, m-am gândit de nenumărate ori că nu se poate sfârşi aşa, că trebuie, că nu se poate să nu fie altfel, a trebuit să învăţ atunci, acolo, să accept, cât de bine am putut eu, aşa cum m-am priceput să accept toate stările ciudate. Habar nu am dacă am reuşit. Am sentimentul că nu, de asta spuneam că mai am de lucrat la asta.

Până una alta sunt Cea-Mai-Frumoasă-Fată-cu-un-Ochi-pe-Jumătate-Închis-şi-o-Bilă-de-Metal-în-Cap.