IN A RELATIONSHIP

“You’ re in a relationship with your own balls!!!”
După câteva clipe de uluială şi clipit mărunt din gene, am început să procesez ce vrea să spună dom’ doctor. Îi povestisem că am momente când mă simt foarte rău, că se întâmplă lucruri ciudate în capul meu, la propriu.
Mi-a spus că vrea să vadă despre ce este vorba, apoi discutăm. A terminat ceea ce avea de făcut, a venit la mine şi mi-a spus că nu e nimic în neregulă cu capul meu, nu există fundament medical pentru nimic din ceea ce simt. Toate lucrurile pe care le-a auzit de la mine le mai auzise deja de la majoritatea pacientilor lui.
Şocul resimţit a fost atât de puternic, încât de la un punct încolo ajunge să te domine, să domine tot ceea ce faci, să îţi otrăvească fiecare înghiţitură de aer. Atacurile astea de panică, pentru că până la urmă despre asta este vorba, sunt pe fond psihic; mi-a spus să îmi reconsider un pic priorităţile pentru că este păcat să irosesc timp preţios gândindu-mă fără rost la lucruri care nu mai pot fi schimbate, să iau situaţia ca atare şi să-mi vad de ale mele.
Prima dată când l-am auzit spunând “You’ re in a relationship with your own balls”, m-am întrebat de unde naiba ştie ăsta ce soi de superfemeie sunt eu, de pune aşa de corect problema? Mi-am dat seama că nu despre faptul ca sunt eu superfemeie cu supercoaie vorbeşte el, ci strict despre bilele pe care el însuşi mi le-a montat în cap.
După ce m-am întors din Franţa am luat decizia de a nu mai scrie niciodată despre ceea ce a fost. Nu este tehnica struţului, nu îmi închipui că dacă nu mai vorbesc despre anumite probleme ele vor dispărea. Bilele mele sunt acolo, ne cunoaştem îndeaproape, acolo vor rămâne întotdeauna, asta este deja ştiut, este premisa de la care plec. Mai departe de atât, problema care se pune este ce e de făcut în situaţia dată. Mă domină două fiare pe mine, sau eu pe ele? Cale de mijloc nu există. Nu discutăm despre o situaţie win-win.
Deci, subiectele neurologice au luat sfârşit în ceea ce mă priveşte, dacă nu va mai interveni ceva nou şi sper să nu mai fie cazul, anevrismele, accidentele cerebrale şi toate celelalte “minunăţii” ţin de o altă viaţă.
Parcă până acum, toate lucrurile frumoase care încercau timid să-şi facă loc în viaţa mea nu aveau loc de două bile, fie ele şi din platină.
M-am decis să-mi aşez coaiele la cap, dacă nu a fost să fie locul lor în altă parte şi daca tot e să avem o relaţie, să fie una constructivă.
Aveam salvată în telefon o imagine de la prima angiografie, cea care anul trecut pe 4 aprilie mi-a adus veştile. Am şters-o. Nu vreau sa o mai văd, nu vreau să mă mai minunez de ciudăţeniile pe care le dospesc în cutia craniană, vreau să uit. Nu mai scriu, nu mai vorbesc, nu mai povestesc decât în cazuri extreme care presupun ajutorarea cuiva. Cel mai probabil şi realist vorbind uitarea asta nu se va întâmpla, dar mi-ar plăcea ca la un moment dat să realizez că au trecut câteva zile în care nu m-am mai gândit, să regăsesc măcar o parte din seninătatea de înainte.
In momentul în care asta se va fi întâmplat, voi şti că în viaţa mea se pregăteşte să işi fac loc o nouă etapă. Până atunci, I’m in a relationship with my own balls, oricât de ciudat ar suna asta.

P. S. spărgătorului de relaţie, promit recompensă

LOCUL PE LUME

Nu  înţeleg multe lucruri pe lumea asta, am mai spus şi o repet. În continuare nu pot pricepe de ce nu avem loc unii de alţii?!?!
Cât de greu poate fi? Din punctul meu de vedere, lucrurile sunt simple: nu îţi place – schimbi canalul, dai foaia, schimbi postul de radio, întorci capul, te ridici şi pleci, schimbi anturajul, faci ceva.
Până în punctul în care ceea ce se petrece în jur îţi lezeaza integritatea, demnitatea, liniştea, confortul, libertatea, ai de ales. Altfel, ripostezi. Dacă nu ripostezi, nu ai dreptul să te plângi; dacă nu faci ceva, dacă nu împingi, măcar un grăunte de nisip către schimbare, taci.
Evident, mai sunt şi ceilalţi, cârcotitorii de profesie, care în orice, dar absolut orice, găsesc de cuviinţă să arunce cu ceva: ocări, gunoi, rahat, vorbe goale, mizerii gratuite, numai aşa, de dragul exerciţiului, fără a găsi vreun motiv de admiraţie în nimic.
Văd la fiecare pas, suflete pline de otravă care, în loc să tacă, sau să îşi vadă de ale lor, nu găsesc altceva mai bun de făcut decât să numere bobiţele de la curul caprei vecinului. Ar fi mai constructiv pentru toată lumea să scape de râie şi capra mea şi a vecinului, ar fi mai simplu ca în momentul în care nu ai ceva de spus, să taci.
Treaba cu capra (în toate formele de agregare posibile şi imaginabile) a devenit un soi de exerciţiu de afirmare a românismului. Mă nene, uită-te şi-n ograda vecină, nu zice nimeni nu, dar dacă nimic din ceea ce-ţi aparţine nu se găseşte acolo, concentrează-te în altă direcţie. Timpul e preţios, zău aşa.
Mă irită peste poate răutăţile gratuite, oamenii seci fără vise, care nu au altceva de făcut decât să se ia de visele altora. Auzi la ei: “dacă nu vrei să mori de foame, fă ceva cu faţa ta”. 
Ce are de-a face faţa cuiva, a oricui, cu visul pe care îl are, cu ambiţia, sau cu munca pe care o depune? Adică, trag concluzia, eu că-s mai greişită de la natură, nu mai am voie să visez? Există un nivel, pe o scară necunoscută mie, de la care am voie, pot, îmi este permis să am planuri şi să-mi doresc lucruri? Nu cred. Visul cuiva nu ţine cont de coşul din frunte, de negul de pe nas, de ridul din colţul gurii, de asimetria feţei, de kilogramele în plus sau minus, de anii pe care i-ai adunat sau împrăştiat în spate. Visul te alege, da el te alege, pentru a îl împlini. Mai departe de asta, doar noi, fiecare în parte ştim cu adevarat ce se ascunde în spate. Laboratorul în care fiecare dintre aceste vise se naşte e o nebunie întreagă de dezamagiri, lupte, trânte şi tăvăleli cu noi, soarta, limitele, răutăţile, amarul, cuvintele, coşmarurile.
Am tot respectul pentru cei care, indiferent de culmile nebuniei pe care îşi ridică visele, nu pregetă nimic pentru a ajunge acolo. E greu, e tare greu şi sper ca într-o zi, inspirată de aceşti oameni să îmi regăsesc şi eu cadenţa.
Vorbeam mai la început despre ripostă, despre încercarea de a schimba ceea ce nu îti place, ceea ce consideri greşit, sau te lezează. Zilele trecute, pentru prima dată în viaţă am făcut o reclamaţie. Mie mi s-au făcut o mulţime de-a lungul timpului, mai mult sau mai puţin fondate.
Până acum am trecut de fiecare dată cu vederea toate dovezile de lipsă de bun simţ, toate dovezile de lipsă de profesionalism. Ziceam mereu: “lasă mă, o fi avut şi omu’ ăla o zi proastă, i-o fi şi lui greu acasă, cine ştie…”
Sâmbată seara, un şofer al unei companii de taxi ne-a abandonat efectiv, într-o cu totul altă parte decât adresa indicată (destinaţia i s-o fi părut prea aproape, nu ştiu), iar cel care ne-a preluat ulterior (sofer al aceleaşi companii, greşeală care nu se va mai repeta cu siguranţă) să ne ducă acasă a fost total nemulţumit de bacşiş. Atât de nemulţumit, înât nu a găsit altceva mai bun de făcut decât să scoată capul pe geam în toiul nopţii şi să strige cât l-au ţinut plămânii: “ce mă, voi nu ştiţi că e sâmbată seara? Daţi bani aşa ca la tramvai?”
Serios? Păi dacă e aşa, atunci să facem reclamaţie, civilizată, dar cu obidă. Oamenii ăia de la firmă nu au nicio vină, că nu au cum să controleze comportamentul tuturor angajaţilor, dar mi se pare cinstit să ştie. Nu m-a mai durut absolut deloc de ziua “domnului” care, fără nicio remuşcare m-a lăsat la dracu’ cu cărţi şi sper să-l taxeze cumva. Mi-a răspuns cineva de la firmă sec, standard, diplomat, dar mi-a răspuns. Asta nu mă încălzeşte cu nimic acum, dar ştiu că cineva ştie şi mai ştiu că nu voi mai apela la ei. Trăiască legile pieţei şi concurenţa.
În fond, nu contează, este minor şi lipsit de importanţă. Mereu vor exista vise frumoase şi luptele pentru a le face să devină realitate, mereu va fi de admirat curajul şi determinarea cuiva, mereu poţi găsi inspiraţie dincolo de orice mizerie. Mai ştiu şi că în alte curţi alte capre vor fi mai dihai decât a mea, dar stăpânii lor nu merită decât admiraţie pentru grija pe care le-au purtat-o. 
Am început deja să le cer sfaturi.

FERICIREA

Fericirea nu este un exerciţiu de zen. Fericirea nu este o lumină de vara, nu e pastel. Fericirea nu este una dintre păşunile Raiului. Fericirea nu este norul pufos pe care leneveşti o veşnicie ascultând râsul cristalin al îngerilor.
Fericirea este un exerciţiu de răbdare şi încredere.
Fericirea este un exerciţiu de “mulţumesc” şi “ce bine îmi pare că te văd”, este cartea pe care refuzi să o termini, este staţia în care ai uitat să cobori pentru că erai tu însuţi captiv între coperţi, este râsul care nu se mai opreşte, uneori este hăhăială, sau doar chicoteală, este bucuria din ochii celor din jur, este cadoul pe care îl poţi face, este drumul până acolo, nu “am ajuns”.
Fericirea înseamnă prieteni şi bucuriile lor.
Fericirea este lecţia recunoştinţei pe care o înveţi în urma unor alte lecţii grele. Prea grele.
Ultimele zile din viaţa mea au fost exemplificarea perfectă a tuturor acestor lecţii. Cred cu tărie că golul pe care l-am simţit în stomac înseamnă fericirea simplă, după care am tânjit ani, ani în care m-am mânjit cu tăciuni şi negru, ani în care am ajuns să nu mai mai cred în nimic.
Fericirea pe care am văzut-o în jurul meu a însemnat aşteptare şi neprevăzut, a însemnat răbdare, până aproape de sfârşitul răbdării şi “ce mi se întâmplă?”, a înseamnat “mi-e teamă să primesc minuni în viaţa mea, nu ştiu dacă sunt pregătit”.
După atâta amar de timp în care ajunsesem să spun iarăşi “Bă frate, da’ chiar nu se mai întâmplă nimic bun?”, ultimele zile mi-au dat peste nas.
M-a luat tremuratul, mi s-a tăiat respiraţia şi mi-au dat lacrimile. De multă vreme nu am mai plâns cu atâta bucurie.
Fericirea înseamnă veşti bune trăite alături de prieteni, înseamnă îmbrăţişări şi felicitări, înseamnă “mă bucur enorm pentru tine”, înseamnă “în sfârşit”, înseamnă “te iubesc”, din senin, înseamna “tu îţi dai seama că în sfârşit se întâmplă?”.
Fericirea înseamnă bucuria căreia îi dai voie să iasă  la lumină, înseamnă curaj şi seninul din suflet.
Mai nou, de câte ori simt că cineva îmi îneaca fericirea sub negru, mă ridic şi plec. Îmi fac de lucru oriunde în altă parte, nu vreau să stau, să ascult, să las să ajungă la mine energii străine. Mi-e teamă ca nu cumva orice răutate, oricât de mică , să nu distrugă, să nu otrăvească, mi-e teamă pentru bucuriile parcă atât de rare şi greu câştigate.
Uneori îmi vine să îmi cer iertare pentru toate momentele când am tânjit făra rost, pentru toate clipele când mi-a fost teamă şi încă îmi mai este, îmi dau palme pentru toate momentele pe care le pierd fără să înţeleg nimic şi mă bucur atunci când văd că am reuşit să mă trezesc la timp, când încă mai este o gură de aer curat de respirat.
Fericirea nu e niciodată întreaga, e o lipitură de cioburi, îi vezi mai mult pe alţii decât pe tine, e un zumzet care îti trece pe la urechi. Fericirea nu e niciodată serioasă şi crâncenă, dar este luptă.
Îmi ascultam vocea într-o înregistrare şi, cum se întâmplă pentru majoritatea dintre noi, nu am recunoscut-o. A trebuit sa întreb: “aia eram eu?”. Aşa se întâmplă adesea şi cu fericirea, nu îi recunoaştem paternitatea, oprim stânjeniţi “înregistrarea”, ne ascundem, ni se pare stridentă, sau ţipătoare, nu înţelegem cine vorbea acolo. Fericirea e sunetul pe care îl recunoaştem cel mai greu dintre toate, deşi ne răsună în fiecare zi în urechi.
Fericirea este sârma ghimpata dintre vreau dar nu pot, dintre mi-ar plăcea, dar mi-e frică, dintre îmi plac dulciurile, dar îngraşa, dintre cuta dintre sprîncene şi da-ţi voie.
Fericirea cred că are un singur chip: al tău.

NOAPTEA TOATE PISICILE SUNT NEGRE

“Ce teneşi frumoşi ai! Joci fotbal?”
Pe bune? Am ajuns la treizeci şi proaspăt patru de ani, ca să fiu agăţată aşa într-un club? Este chiar culmea! “Nu joc fotbal, eşti de treabă, da’ nu!”.
E drept, nu pe mine vroia el să mă agaţe, ci pe una dintre prietenele mele, care părea mai apropiată de vârsta lui, dar probabil că am părut mai comunicativă, ca să nu zic mai puţin fioroasă şi şi-a făcut puştiul curaj. Am uitat să precizez: nu cred că avea mai mult de 21-22 ani; nu contează că a zis că are 29, ne-am făcut că-l credem. Fie!
Data trecută când am ieşit, cică aveam “o mutră inabordabilă”, poate de prea inabordabilă mi-am pierdut şi telefonul. Zic să iau măsuri. Netezesc cuta dintre sprâncene, o supraveghez cu grijă să nu reapară, mă hlizesc la tot ce mişcă şi capul mărgică. Reţetă sigură, îmi spun în gând.
Masa noastră numai cu fete. Apare la un moment dat un grup de băieţi, se stabileşte “eye contact”, băieţii fac rapid şedinţă, ”aici rămânem”. Şi-au marcat destul de discret teritoriul cu o sticlă cu bere pe un colţ de masă.
După două ore, timp în care si ultimul chinez de pe plantaţie se plictisise de aşteptare şi noi de panaramă şi de râs, au mişcat. Fetele mele se hotărâseră să filmeze, că de mult nu mai văzuseră aşa ceva, dar s-au repliat ei la timp, de fapt, şi-a luat ăsta micu’ inima-n dinţi. Cel mai tânăr şi mai puţin experimentat dintre toţi,
Vede că nu muşc, după astea două replici şi alte zece minute de pauză, se orientează printr-o piruetă către prietena mea, şi îi lasă loc lângă mine unui prieten de-al lui. Mai ia şi ăla două guri de bere, pentru curaj cred, şi o dă cu avânt la fileu: “Sunteţi colege de facultate? Sunteţi în sesiune, nu?”. Îmi înghit un icnet şi un hohot de râs şi-i zic: “Nu! Am terminat”. El: “Ati terminat sesiunea, nu?”. “Nu, am terminat facultatea”. Stă un pic pe gânduri, recalculează, mai ia o gură de bere şi tot ce poa’ sa spună este: “De mult?”. Zic “Da, de zece ani”.
Aşa reacţie, de mult nu am mai văzut. Îl pufneşte râsu” cu berea-n gâtlej, se îneaca, zic na beleaua, numa’ p’ăsta nu-l mai aveam pe conştiinţa acum, Doamne Sfinte. Îşi revine într-un final, îşi recapătă suflul şi articulează: “Hai bă, nu mă lua la mişto, cum să terminaţi de zece ani? Poate de zece ani aţi terminat liceul”. Mai calculez încă o dată, că nu am stat prea bine la mate; din 2004 pâna acum, tot zece ani sunt, oricum ai lua-o, deci “Da, prietene, am terminat de zece ani facultatea”.
Nu am realizat prea bine când s-a evaporat de lângă mine. S-a dus la amicii lui, i-a informat şi uşor, uşor, în şir indian, s-au mutat vreo douăj de metri mai încolo.
Şoc şi groază. Noi avem o vorbă pentru fazele astea: elegant spus, “noaptea, toate pisicile sunt negre”.
Nasol moment, nu numai că niciuna nu era in her early twenties şi uşor de abordat, ba ne mai şi ştim dracului una pe cealaltă de paişpe, optişpe ani. Greu, greu tare.
Ce-or fi vorbit, ce-or fi stabilit ei în întunericul clubului, poate nu era altă pradă mai tentantă, cert este că s-au întors; tot în şir indian, în aceeaşi ordine în care au plecat. Ne-au înconjurat masa strategic, adică s-au plantat fiecare pe lânga câte una din noi, mai puţin vreo doi, mai discreţi, sau mai timizi (mă tem că nu vom afla niciodată).
Au dat băieţii tot ce-au putut şi tot ce-au avut. Primul care a picat a fost mititelul ăla curajos şi neiniţiat (prost moment să înveţe câte ceva şi-a găsit), pe care l-a informat prietena mea, după ce l-a tolerat cu mărinimie preţ de două dansuri şi un antebraţ aruncat stângaci pe după umeri, că ei îi place altcineva.
Mă uitam la ea şi nu-mi venea să cred, cu câta seninătate se purta ea cu bietul băiat, ce frumos şi liniştit i-a explicat, înţelept şi cât a putut de delicat, să nu-i provoace vreo avarie, aşa tânar şi frumuşel cum era.
În timpul ăsta, conform strategiei deja stabilite, probabil, fiecare încerca să afle cât mai multe informaţii, din cât mai multe direcţii, să verifice cumva ăia treişpatru de ani lansaţi iniţial de mine.
N-au avut noroc. Una măritată, una combinată tare, una anunţase deja “că-i place altcineva”. Mai rămâneam două. Focul pe ei, oşteni!
Întreabă copilul ăla: “Da’ ea, ce are? E măritată? Că are inel pe deget.” Nu a băgat de seamă mititelu’ că era degetul greşit, nu ăla care poartă de obicei verighetă, sau că măritişul nu-i cine ştie ce boală. Când a auzit că nu, nu-i măritată, nu a putut să intrebe decât de ce-i sictirită.
Nu a înţeles în timp util că niciuna nu era sictirită, numai că ne pufnea râsul copios, că suntem prea “bătrâne” pentru copilării d-astea, şi că “Ce teneşi frumoşi ai” nu mai este de douăzeci de ani o replică valabilă de agăţat, în cazul niciuneia dintre noi, la fel cum nici “Hai să dansăm aşa ca între moldoveni” nu sună sexi. Deloc.
Între timp, eu mă conversam cu altul, care se dădea managerul lor. Nu ştiu daca asta trebuia să mă impresioneze în vreun fel, cert este ca i-am dat câteva capete în nas, de i-a trecut de toate. Eram încălţată cu teneşi, ăia de agăţat, şi ca să aud ceva din ce spune trebuia să mă ridc pe vârfuri, se pare că în acelaşi timp în care el se apleca către mine pentru a se face înţeles. Nu contează asta. I-am explicat doar că este un manager foarte prost, indiferent ce fel de manager o fi el, că işi vinde baieţii foarte prost, nu-i pune deloc în valoare.
Aflase el de la una dintre fete că îmi serbez ziua. M-a întrebat şi el câţi ani am făcut şi dacă ziua mea e fix atunci, în seara aia. I-am zis la fel: treişpatru. Nu, nu e ziua mea fix azi, pentru că-s născută pe douăşnouă februarie. ”Dooooooo-te bă de aici, mă iei la mişto.”
Nu-l luam la mişto, da’ nu mai contează. S-a făcut târziu, băieţii au obosit de atâţia treiştrei-treişpatru de ani, pentru că nu aveau cum să ne scoată din ale noastre, am cerut nota şi am plecat.
Unu dintre ei, ăla mai norocos şi mai interesant, a plecat acasă cu un număr de telefon şi o poză, numa’ bună să te lauzi cu ea. Ce credeţi, a sunat? Da’ de unde. S-o fi speriat şi el ca ăla micu’ de numărul de ani şi de grupul înspăimântător de hoaşte.
Adevărul e că ar fi fost mult mai simplu dacă am fi fost un grup făcut ad-hoc, după vreun examen, dacă nu am şti de ani de zile cum să facem zid una în jurul celeilalte, cum să ne apărăm sau cum să ne dăm avânt, ce ne place şi ce nu, dacă ne-am respecta şi ne-am iubi mai puţin. Cred că am fi mai “delicioase” aşa.
Ca mirajul din deşert am atras în mreje malefice un grup de tineri domni care sperau la o cucerire sau măcar un flirt ceva mai facil. Ce să-i faci, noaptea, toate pisicile par negre iar noi păream tinere studente.
P.S. Înainte să apară acest grup de băieţi, doar ce comandasem, vine un domn de la o masă din spate. Mă intreabă ce beau, fără să salute (nu că ar fi fost obligatoriu, da’ zic şi eu), fără nicio introducere. Îi zic, uitându-mă lung la sticla care, evident conţinea vin: “Vin”. Cică “De care?”. Mă uit la paharul din faţa mea, zic “roşu”, pe tonul “bă eşti tâmpit, nu vezi???”, la care, omul ma întreabă, cu cel mai senin aer din lume cât costă o sticlă.
Îi spun că nu ştiu şi înainte de a face stânga împrejur să plece îmi mai spune “Aha, deci bei vin roşu şi atat”.
Aşa se face acum? Daca da, aş vrea să ştiu şi eu, să nu mai visez în zadar la barbaţi inteligenţi şi cu vorbele la ei.

SEARA ÎMI SPUN POVEŞTI

În fiecare seara îmi spun poveşti. 
De când mă ştiu îmi spun poveşti. Altfel nu pot să adorm. În afara serilor din copilărie când îmi citea bunica “1001 nopţi” şi adormeam dusă, nu am avut parte de poveşti la capul patului, a trebuit să învaţ să mi le spun singură ca să mă pot odihni.
Eu nu visez. Mi-e tare ciudă, dar nu ştiu cum să schimb asta. Visez rar şi zbuciumat, nu-mi amintesc dimineaţa ce am visat, de cele mai multe ori este un chin. Îmi dau seama că visez, că visez lucruri groaznice, mă stradui să mă trezesc şi adesea îmi este teama să adorm la loc, pentru că grozăvia continuă de unde am lăsat-o. Rareori este altfel.
Când eram mica visam mereu aceeaşi monstruozitate, în fiecare seara. Ajunsesem să refuz să dorm. Nu le-am spus alor mei pentru că, undeva în mintea mea prinsese viaţă gândul că dacă le spun, se va întâmpla.
Cam atunci am început să îmi spun poveşti. Mă strădui să rămân trează cât mai mult timp să am răgaz de povestit. Uneori îmi dau seama ca şoptesc, alteori mi se întâmplă să plâng, să ţip mut în întuneric. Cele mei frumoase poveşti mi le-am spus atunci când, ghemuită pe partea mea de pat ascultam respiraţia monotonă a bărbatului de lângă mine.
Rescriu ceea ce mi se întâmplă peste zi, aşa cum mi-aş fi dorit să se întâmple; în poveştile astea am mereu replicile le mine, prezenţă de spirit şi idei geniale. Îmi scriu viaţa aşa cum mi-o doresc, îmi pun ochelarii de visătoare (nu ăia cu lentile groase de fiecare zi) şi redesenez tot. Îmi scriu dramele şi tragediile, îmi compun poveştile care vor umple cândva cărţi, îmi scriu poveştile de iubire care nu s-au întâmplat încă, reînvii oameni care nu mai sunt pentru a le putea spune şi lor, pentru a îi mai simţi încă o dată aproape, călătoresc mult, îmi povestesc mirosuri şi culori, ca atunci când încerci să le povesteşti unui copil care nu le-a cunoscut înca.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Nu încerc să mă mint. Încerc să îmi spun poveştile de care nu am avut parte, încerc să îmi imaginez alte vieţi, unele ale mele, posibilele mele vieţi dacă aş fi ales alb în loc de negru, poveştile mele posibile, însă improbabile. Câteodată, nici măcar nu sunt eu acolo, e geamăna mea mai bună, prietena mea imaginară, acea Andreea care ştie şi poate orice, acel personaj posibil, dar improbabil, cu un milion de nume şi de vieţi.
Uneori, poveştile mele au fost atât de reale încât în zilele ce au urmat s-au întâmplat “în carne şi oase”. Nu mi-am imaginat niciodată că am vreun dar premonitoriu, ştiu că nu eu eu sunt cea care face să se întâmple, însa m-am speriat atât de tare, încât dupa aceea, timp de câteva săptămâni am renunţat să îmi mai spun vreo poveste.
M-am temut, la fel ca atunci în copilărie, că undeva, în timp şi spaţiu se poate crea o breşă către un univers paralel, unde orice se poate întâmpla, unde totul devine posibil, iar eu voi rămâne captivă acolo. Nu mi-am mai spus poveşti o perioada apoi, ca într-un ritual, vechiul obicei revine, teama piere undeva într-un fum şi mă regăsesc povestaşa de fiecare seară.
De multe ori deschid ochii brusc, ca pentru a găsi lângă mine pe cineva, pe tata, vreun prinţ venit de cine ştie unde, bunica cu macrame-ul in mână, orice, pe oricine. De fiecare dată, lumina lunii strecurată printre perdelele galbene din balcon arunca umbre ciudate în oglinda de lângă pat, de fiecare dată e o  linişte groasă care pare că tocmai s-a închis în urma cuiva.
În fiecare seară îmi spun poveşti. Cred atât de tare în ele, încât dimineaţa mă trezesc cu mirosul poveştii în nări, cu conturul unui profil în vârful degetelor, cu mângâierea unei şuviţe pe tâmplă, cu un aer străin lângă mine.

Citisem undeva, când eram copil, că atunci când visezi devii nemuritor. La început mi-a fost un pic ciudă că eu nu ştiu să visez, apoi, ca într-un vis, am început să îmi spun în fiecare seară poveşti.

…sau cum m-am împrietenit cu Cortazar

ÎNTRE V-DAY ŞI X-DAY

Tocmai a trecut 14 februarie, zi sărbătorită de unii dintre compatrioţi mai ceva ca ziua descoperirii Sfântului Graal. Pentru unii, e ziua anuală de sex, pe ceilalti, chiar că nu-i înţeleg.
Nu mai e nevoie să precizez amploarea valurilor de greaţă care s-au abătut asupra mea şi anul ăsta. Cică sunt singură, d’aia nu-mi place. O precizare: nu sunt singură, sunt „between relations”. Aşa se zice, pentru cine nu ştie. Şi oricum, dacă sunt singură, ce? Nici când nu eram singură (să nu ne încurcăm în cuvinte – dublă negaţie = afirmaţie), nu sărbătoream.
La un moment dat am avut un iubit de altă naționalitate, născut pe 15 (la ei se ţine V-day). Atunci sărbătoream ajunul zilei lui de naştere, nu sărbătoarea magică a dragostei. Nu era nevoie de atenţionări speciale, ne iubeam tot restul anului la fel de frumos.
Pentru mine, aceste două săptămâni care tocmai au început sunt crunte. Ce e perioada neagră pentru bărbaţi, da’ ce e pentru mine. În aceste două săptămâni, nu ştiu niciodată să zic câţi ani am. De când mă ştiu am avut problema asta: mă simt suspendată între vârste. M-a întrebat cineva zilele trecute ce vârstă am. Am stat pe gânduri. Nu calculam, ferească sfântu’, atât mă mai ţine încă memoria, pur şi simplu, nu ştiam ce să zic.
Mai am două săptămâni până la o dată care, practic, nu există. Treaba asta mă induce suficient în derută. În plus, să zic cât am, parcă nu mai e din filmul ăla bun, să zic cât voi avea…  nu am încă. Omu’ a crezut că m-am jenat de întrebare, că joc vreun rol de cochetărie. Nici gând. Nu ştiam ce să zic. Simplu.
Deci, ca o persoană respectabilă „in her middle something”, oricât de dureros ar suna asta pentru unii, sau unele, nu am sărbătorit V-day. Nu din frustrare, ci din lipsă de aplecare asupra subiectului.
Asta nu m-a împiedicat, însă, ca în seara respectivă, să înec tot ce mi-a ieşit în cale cu şampanie. Sticla aia, asortată perfect la meniu, parcă a avut draci în cur. Aşa a simţit ea: să bubuie ca la Formula 1. Toate bune până a trebuit să curăţ placă de faianţă cu placă de faianţă, dezmăţul de V-day. 
Bună şi demiseacă şi răzbunarea asta a sorţii, uneori.
Care e sărbătoarea mea preferată?
M-a întrebat cineva, aceeaşi persoana cu întrebarea legată de vârstă: „Măh, da’ nu se poate aşa. Aia nu-ţi place, aia nu-ţi convine, Crăciunul e kitch, Paştele e macabru, aia e de împrumut, aia e nu ştiu cum. Ţie ce-ţi place?”.
E simplu. 1 Martie. E sărbătoarea cea mai frumoasă dintre toate câte ar putea fi, tânără, senină, zglobie, parfumată, veselă, aducătoare de tot ce există mai bun pe lumea asta şi mai ales, aducătoare de frezii, multe frezii.
Uneori îmi permit cochetăria de a îmi sărbători jumătate din ziua de naştere pe 1 Martie. Dacă tot am de ales, de ce nu? Mă consider răsfăţată că pot face asta. Jumătate din aniversare mi-o sărbătoresc (trei din patru ani) în ziua mea favorită. Sunt aşa de treabă că îi iert pe cei care ratează 28 februarie. Nu-i bai. Doar atunci nu e bai. Primesc felicitările şi evident cadourile, două zile la rând.
Până la urmă, cred că avem prea puţin timp la dispoziţie să ne sărbătorim iubirile o singură zi pe an. Asta mă enervează cel mai tare. La fel de tare cum mă enervează că ne dăm cadouri o singură zi pe an, că ne amintim de cei dragi o singură dată, că trebuie să se aprindă beculeţe peste mizeria de zi cu zi ca să ne amintim să fim generoşi. Mă deranjează în principiu zilele speciale pentru a sărbători ceva. Pentru a sta degeabă avem prea multe, pentru a concentra o esenţă de iubire, de dărnicie, de generozitate, prea puţine.  Dar, dacă stau şi mă gândesc mai bine, au şi restu’ oamenilor logică: e simplu să cumperi un snop de trandafiri o singură dată pe an, un singur cadou o singură dată pe an, o singură privire binevoitoare o singură dată pe an (asta nu-i pe bani, da’ e al dracu de scumpă – mai ales la vedere).
Las’ că îmi scot eu pârleala: V-day, ziua mea, 1 Martie, 8 Martie. Le sugerez din start temerarilor perioada optimă de scandal şi despărţiri temporare: 10 februarie – 15 martie. Save your souls!

LOST AND FOUND

Acum trei săptămâni am insistat să ieşim într-un club. Fac atât de rar asta, încât nici mie nu mi-a venit să cred că am insistat atât. La un moment dat m-am dus la baie, am scos telefonul din buzunarul de la spate, l-am pus pe suportul de hârtie igienică, mi-am făcut treaba şi dusă am fost. Am ajuns la masă, mi-am dat seama că mi-am uitat telefonul şi în imbecilitatea mea fără margini m-am întors după el.
Ţinând cont de timpul petrecut la baie de fiecare „doamnă”, am estimat că mai mult de două persoane nu aveau cum să intre după mine. A treia am fost eu, din nou. Evident că nu am mai găsit nimic.
Nu de telefon îmi pare rău, că nu era nimic de capul lui, dar m-a durut inima că am fost atât de bleagă şi de ameţită. Nu mai pierdusem niciodată nimic. Până atunci. M-a mai durut şi uşurinţa cu care cineva, oricine ar fi fost, s-a putut bucura de un nimic, de un bun care nu-i aparţine, de ceva ce aparţine altcuiva, asupra căruia nu avea niciun drept. Era simplu să îl fi dat cuiva din staff. Evident că asta nu s-a întâmplat, nu avea cum.
Săptămâna trecută am fost la masă la nişte prieteni. La un moment dat, se pare că mi-am scos ceasul de la mână. Nu ştiu când. Am ajuns acasă, mi-am scotocit toate buzunarele, evident că nu era. Îmi luasem la revedere de la el. Zic: „Băh, eşti de o prostie ieşită din comun, asta e!!!!”. Mi-am înghiţit în sec amarul şi am tot sperat să fie totuşi pe undeva. Noroc că a doua zi dimineaţă m-a sunat gazda şi m-a anunţat că e la ei în bucătărie, pe cuptorul cu microunde, să stau liniştită.
Aseară am cumpărat bilete de avion. Ce să vezi? Le-am cumpărat cu dată greşită, cu o zi mai târziu decât ar fi trebuit. Am realizat într-un final, am avut noroc că se mai putea anula rezervarea, că nu am pierdut toţi banii şi a trebuit să iau alt rând de bilete.
Niciodată nu am fost o persoană prea atentă şi ordonată, e drept, dar ultimele trei săptămâni m-au pus complet pe gânduri. Mă rog, ăsta e un mod de a spune, pentru că în fond, gândurile mele sunt vraişte. Încerc să le găsesc un punct comun, să le înfăşor pe un mosor, să le aduc acasă. Degeaba.
În perioada asta am câştigat veşti bune, am râs mult, am mai „câştigat” încă un scriitor, am mai câştigat o iarnă şi o căzătură, am câştigat câteva miracole, sau întâmplări miraculoase, ca să nu sune prea pompos. Mi-am rătăcit minţile, dar parcă am mai câştigat o bucăţică din mine. Aşa simt.
La cina de care vă povesteam, am simţit cumva că parcă timpul s-ă înnodat, că m-am întors în timp, atunci când râdeam cu altă uşurinţă, dar am mai câştigat ceva înţelepciune.
M-a amuzat teribil, că la un moment dat, cum stăteam noi aşa serioşi în jurul mesei ne-am trezit spunând că mamele noastre sunt nişte eroine, femei remarcabile. Nu că nu ar fi adevărat, dar până acum, parcă nu am mai recunoscut asta atât de deschis, pe faţă. Mi-ar fi plăcut ca fiecare dintre ele să fi fost acolo, să audă. Cine ştie, poate o să le-o spunem mai des, poate o să le spunem şi mamelor celorlalţi cândva.
Am mai câştigat o lecţie. O prietenă a decis să plece cu bicicleta până în Indonezia. Ferească-mă sfântul! Prima dată mi s-a părut o nebunie. Niciun plan în care crezi până la capăt, indiferent cât de nebunesc le-ar părea celorlalţi, nu este o utopie. Fata noastră va pleca în Indonezia! Are o bursă acolo, numa’ că nu i se asigură transportul şi dacă tot o face lată, o face cap coadă. Drum bun Pistruiatule!!!
Am mai câştigat un prieten virtual. Niciodată nu m-am ferit de „agăţat” pe net. De data asta am câştigat o tipă remarcabilă, de la un site de cărţi. Îmi place. Citeşte mult şi frumos, avem ceva gusturi în comun, am făcut schimb de idei şi mi-a făcut frumoasă o zi absolut anostă şi cenuşie, sufocată de rutina mea de zi cu zi.
V-am povestit despre domnul de la salubritate care m-a prins în zbor în timp ce mă apropiam vertiginos cu ţeasta de asfalt.
Încă mă mai întreb de unde a apărut omul ăla. Nu era acolo. Sunt aproape sigură că nu era acolo în momentul în care am tras aer în piept şi am decis să păşesc pe gheaţa aia de două degete (oricum altă cale nu era). Apăi, şi dacă era deja acolo şi nu l-am văzut eu, ce? E frumos să crezi în îngeri păzitori care apar de nicăieri la colţul Pieţei Domenii.
Am mai câştigat şi bucuria, uşor infatuată, de a vedea că oamenii mă întreabă de ce nu a fost articol săptămâna trecută.
Nu le-am zis nimic. Le zic acum: pentru că mi-am pierdut minţile, domnilor. Nu am avut unde să le caut, pe cine să acuz. Le simt cum colcăie şi rătăcesc prin mine. Nu-i bai. Promit să stau cu lasoul la pândă. Dacă nu vor să îşi revină, le înhaţ eu cumva, pe rând.
Până marţea viitoare vă doresc să nu pierdeţi nimic, mai ales nu pe voi înşivă.

DESPRE SEMNE

Nu o ştiţi, de fapt, dacă mă gândesc bine, nici măcar eu nu o ştiu şi nici ea pe mine, dar îmi desenează. Îmi face cadou desenele ei, îmi face cadou faptul că se gândeşte la mine. Mi-a desenat în semn de încurajare când am plecat în Franţa la spital, mi-a desenat cu diverse ocazii şi câteodată pur şi simplu, fără motiv. Pentru ea, eu sunt „Andreea aia cu capu”, pentru mine, ea este un copil în pozele maică-sii. Cel mai recent desen pe care l-am primit de la ea reprezentă doi fluturi aşezaţi pe o floare. După ce l-am văzut, m-am tot gândit dacă fluturii se cunoşteau deja de mult timp şi stăteau acolo la o şuetă, dacă s-au plăcut cumva în zbor şi s-au aşezat pe floare să se cunoască mai bine, dacă erau îndrăgostiţi de ceva vreme şi într-un final şi-au făcut curaj să se apropie, m-am întrebat dacă de fapt, se ceartă, dacă se despart, dacă îşi spun lucruri importante, sau doar aberează pe temă dată. Şi fluturii pot abera, în limba lor fluturească, de ce nu? Cred că ar trebui să o întreb pe ea, dar nici măcar nu vreau. Parcă îmi doresc ca cei doi fluturi să aibă la dispoziţie toate finalurile posibile, să-şi poată decide ei, când or vrea, povestea. Celălalt copil „al meu” îmi cere cărţi. Cred că la botezul ei eu am fost ursitoarea bibliotecară, altfel nu-mi explic. Aşa glumesc mereu cu mama ei. Intru în librării să-i cumpăr cărţi şi mă blochez, pentru că pur şi simplu aş vrea să i le iau pe toate şi să i le îndes cu forţa în cap, să am timp să stau cu ea, să-i povestesc toate basmele lumii, să mă asigur că nu o să uite, că o să îi placă să citească, că nu o să mă uite; de parcă poţi forţa pe cineva să iubească ceva, de parcă îl poţi forţa să nu uite, de parcă poţi face un copil să te ţină minte. Îmi desenează şi ea, îmi scrie, îmi face felicitări, se lipeşte de mine de câte ori mă vede. Ultima dată mi-a dansat. Nu ştiu cum reuşeşte, cred că ăsta este talentul ei, să facă fiecare om să se simtă teribil de important. Primul desen pe care l-am primit a fost de la nepotul meu. Mi-a desenat, în timp ce eu eram departe de toţi şi toate, suspendată pe un prag, un cal în galop, un frumos cal negru, alergând numai el ştie încotro. Păstrez cu sfinţenie toate desenele pe care le-am primit de la copii de-a lungul timpului. Sunt parte importantă din comorile pe care le-am strâns. Majoritatea sunt ţinute captive în caietele mele, mă uit la ele şi încerc să le găsesc legătura cu momentul respectiv din viaţa mea, pe altele le am la îndemână, mă uit la ele mereu, încerc să le găsesc înţelesul, să le descifrez semnele. Cred că este extraordinar de important să înţeleg. Până acum nu mi-a reuşit, dar sunt sigură, că semnele acestor copii nu au ajuns întâmplător la mine şi mă încăpăţânez să ajung la un liman. De cele mai multe ori, îmi dau prea tare silinţa să fiu om mare, uit de joacă, de inocenţă, de afecţiunea transmisă liber şi fără obligaţii, fără aşteptări, uit de puterea lor de a ne face pe noi, oamenii ăştia mari şi împovăraţi să ne simţim importanţi. Încerc să descifrez semne care nu vorbesc decât despre puritate, creez poveşti pentru fluturi care nu spun decât „fii colorată, veselă şi zboară”, despre cai care spun „lasă totul în urmă şi eliberează-ţi sufletul”, despre litere tremurate pe hârtie, care nu spun decât „Învăţ! învaţă şi tu, fă ca mine, învaţă în fiecare zi ceva nou şi fii mândră de asta, arată lumii, fără să îţi fie ruşine”. Toate sunt semne, sunt lecţii, nu au nevoie să fie descifrate sau înţelese. Au nevoie să fie luate ca atare şi urmate. Ultima dată, pe lângă cărţi, Ioana a vrut să primească şi un caiet, un jurnal. Am alungat din minte, cât de repede am putut gândul că are 6 ani şi că nu ştie să scrie bine, că până mai ieri scria de la dreapta la stânga şi făcea literele în oglindă. Sunt mândră de ea de parcă ar fi a mea, şi într-un fel aşa o şi simt. O bucăţică de om care vrea să scrie. E uimitor. Îmi doresc ca acel caiet să existe cumva până o să fie mare, să se uite pe el, să-şi amintească, să înveţe până atunci să nu caute, să înveţe doar să găsească. Aş vrea ca din toate mesajele care ajung până la mine de la copii să nu distrug nimic scormonind. Îmi amintesc de tata. El ştia cum să facă asta. Mie nu mi-a dezvăluit secretul. M-a lăsat să învăţ singură. El era de acolo, era de-al lor, nu simţeai nicio clipă că între ei e un om mare, nu deosebeai râsul, nu existau diferenţe în joacă. Mereu l-am invidiat un pic în adâncul sufletului. Era mai de-al lor decât am fost eu vreodată. Cred că el nu încerca să descifreze semnele; le lua ca atare, se bucura de tot ceea ce primea şi mai ales, ştia cum să fie recunoscător.

DINCOACE DE PLEOAPE

Mă întrebam zilele trecute, dacă după toate câte au fost, mai sunt întreagă la minte, sau e doar o iluzie, mă întreb încă dacă au trecut toate, sau e doar o iluzie, mă întreb dacă doar mă mint că sunt puternică şi nu am trecut aşa, în virtutea inerţiei, într-un mod necunoscut mie, de am ajuns până astăzi, până aici.
Încerc uneori seara să îmi amintesc cum a fost. Îmi amintesc, de cele mai multe ori fapte clare, exacte, succesiunea întâmplărilor, îmi amintesc aproape tot. Nu asta vreau.
Vreau să îmi amintesc emoţiile, ceea ce simţeam, vreau să îmi amintesc la ce mă gândeam, ca să nu înnebunesc.
Muzica din căşti la Lyon, nesfârşitele reţete de prăjituri scrise în minte la Floreasca, dialogurile inventate cu tata, oboseala şi revolta de la Municipal…le ţin minte pe toate. Îmi sunt prezente în minte, dar mi s-au estompat emoţiile.
În ziua aia în care am aflat că de fapt, nu s-a sfârşit nimic, s-a ridicat în jurul meu un zid. Ştiam, simţeam că nu are voie să iasă de la mine nicio revoltă, că nu are voie să pătrundă la mine în fortăreaţă nimic. A fost greşit. Am fiert într-o supă lincavă de frici, au scăpat două lacrimi şi un ţipăt inutil, aiurea, când nu trebuia. Mi-am permis o supapă de cinci minute, apoi zidul s-a închis la loc.
Îmi amintesc mai ales mirosuri şi sunete. Eram deja de câteva zile la Floreasca când am învăţat să recompun universul din jurul meu doar din sunete. Renunţasem să deschid ochii, pentru că lumea de dincolo de pleoape era prea dureroasă. Mă durea capul, mă dureau ochii, mă durea sufletul când vedeam toate firele alea din plastic atârnate de mine, mă lua ameţeala şi nimeni nu îmi spunea de ce.
Ca să mă lase toţi în pace, cea mai mare parte din timp mă prefăceam că dorm şi ascultam. Ştiam câte asistente sunt în fiecare tură, le ştiam după nume, îmi cunoşteam colegele de salon, pe toate douăzeci, ştiam că undeva este atârnat un televizor, întors cumva către salonul bărbaţilor şi cum era setat pe canalele de sport, o trimiteam mereu pe mama să vadă cât e scorul când era vreun meci.
Pe mama şi pe Elena le ştiam după foşnetul hainelor, haina de doc aspru a mamei, geaca de piele a Elenei, cu scârţâitul ei inconfundabil; pe ceilalţi am început să-i deosebesc mai târziu după mers: înfipt pe călcâie, apăsat, pe toată talpa, sau uşor, pe vârfuri ca al Mariei.
Mâncam cu ochii închişi. Ştiam când să deschid gura numărând două secunde de la zdrăngănitul linguriţei pe ceaşcă până la apropierea ei de mine. Auzeam de departe sunetul metalic al căruţului de tratament şi ceream să mi se ridice mâneca pijamalei pentru analize.
Mare parte din timp am supravieţuit amintindu-mi. Cel mai des îmi aminteam o imagine cu mine într-o vară, când bunicu avusese in la câmp. Îl strânsese şi-l adusese în curte, la ţară, unde făcuse o căpiţă înaltă tare din paie de in. Îmi găsisem un loc pe unde mă puteam urca şi toată ziua stăteam acolo sus, „treierând” în palme capsule mici de in, suflam pleava şi ronţăiam toată ziua seminţe. Puţine momente în viaţa mea au fost mai senine decât atunci. Nu vedeam decât cerul, formele ciudate pe care le luau norii, nu auzeam nimic, pentru că nu voiam. Toţi ştiau unde sunt, aşa că nu mă mai oboseam să răspund. Mirosea a vară, a fericire simplă, a paie aspre şi picioare zgâriate, mirosea a copil şi a curte de bunici, eram sătulă şi fericită.
Mă dădeam jos de acolo seara, pârlită de soare, plină de pleavă şi cu părul încâlcit. Nu mă interesa nimic. Eram copil şi toate-mi erau atât de departe.
Când mă mişcam, chiar şi puţin în pat, când mă duceau la cine ştie ce investigaţii mă durea capul, mă dureau ochii, îmi auzeam gândurile reverberând în diafragmă, şi sângele fierbând în timpane. Apoi, îmi aminteam de liniştea paielor de in, de florile lor mici, albastre, uscate, rătăcite anapoda pe acolo.
Din ziua în care am plecat de la spital nu mi-au rămas decât scârţâitul strâmb al unei roţi neunse a căruţului cu rotile în care m-au coborât în parcare şi zgomotele incredibil de puternice ale oraşului care, în trei săptămâni îmi deveniseră complet străine.
La Lyon m-a uimit tăcerea, absenţa zgomotelor de spital, mirosul neutru; nu mirosea a nimic. Am fost la ei de două ori, şi de fiecare dată a fost la fel. Nu am simţit duhorile cu care eram obişnuită şi care îmi provoacă groaza şi greaţa. La ei era cald, linişte şi curat. Dacă nu aş fi purtat pijamale, aş fi jurat că sunt la hotel. Închideam ochii şi nu se auzea nimic. Atunci simţeam prezenţele lângă mine, nu mai aveam cum să le aud, asistentele deschideau uşa cu grijă, am stat singură în salon. Am găsit un post de radio cu muzică simfonică şi am putut dormi, m-am relaxat, m-am odihnit.
 De la Lyon îmi amintesc verde. Atunci a fost altfel puteam vedea; atunci mă puteam mişca în voie, atunci m-am putut plimba. De la Lyon a început să-mi placă şi mai tare verdele.
Din toate câte au fost, mi-au rămas franturi de sunete, frânturi de linişti şi de voci, gustul nedumerit al întrebărilor, gustul coclit al groazei, poveştile pe care mi le-am scris în minte şi pe care acum le-am uitat, dar ştiu că le pot reinventa oricând, amintirea unei Andreea pe care uneori nu o mai recunosc, imagini vii de dincoace de pleoape.

MOŞ GRIGORE

În casa mamei este un singur tablou. S-a nimerit să îl aşeze pe peretele cu icoanele, din camera ei de dormit. Este o fotografie veche, gălbuie, cu Moş Grigore. Am fost acum la ea şi, la un moment dat, m-a surprins uitându-mă lung la poza din perete. Mi-a zis, fără să mă privească „Până la urmă, cred că o să îl dau jos”. Am întrebat-o de ce ar face asta, mie mi se pare că stă bine acolo unde este. Mi-a răspuns sec: „În casa asta nu este nimeni care să-l fi cunoscut pe Moş Grigore, d’asta. Nu are niciun rost să mai stea aici”. De când mă ştiu, tabloul ăsta mi-a fost mereu sub ochi, îl vedeam mereu când intram sau ieşeam din casa cu poveşti de pe Dumbrava Roşie, casă pe care el a construit-o. Era acolo cu ochii lui blânzi, făcându-mă mereu să mă întreb care din noi îi semănăm mai tare: eu sau vară-mea Iuliana? Povestea adevărată a lui Moş Grigore nu am aflat-o niciodată spusă cap-coadă. Am simţit mereu că mi se ascund lucruri, că poate nu sunt ştiute, că poate nu vor să mi le povestească. Am prins frânturi, pe care am încercat să le pun cap la cap, să brodez o istorie, o viaţă, în capul meu s-a născut o legendă. Singurele lucruri pe care le ştiu cu certitudine sunt că a murit în somn, pe 21 decembrie, cu câţiva ani înainte ca tata să se însoare şi că înainte de bunica, a mai fost însurat o dată. Restul este legendă. De câte ori îl întrebam pe tata despre el, nu-mi spunea decât că a fost un om tare bun, apoi i se punea un nod în gât şi asta era tot. Trăia într-un sat numit Dropia, aproape dispărut acum, pierdut în stepă, la câţiva kilometri de Medgidia. Am fost cândva cu tata şi mi-a arătat ce mai rămăsese din fosta lor casă, nişte ruine năpădite de bălării, o temelie abia ghicită, pe care o luaseră în stăpânire şopârle leneşe, dormitând sub un soare cumplit. Am reuşit să aflu că pe moş Grigore Iancu l-au „băgat” comuniştii la chiaburi. L-au anunţat într-o zi nu numai că trebuie să dea la C.A.P. tot ce are pământ, batoză şi toate maşinile, dar l-au anunţat că nu mai are nici ce căuta în sat, au început să-l prigonească, să-l chinuiască şi să-l batjocorească pe unde îl găseau. Îl durea inima. Toate câte le avea erau muncite; le moştenise de la părinţi, apoi le sporise cum ştiuse el mai bine, cot la cot cu argaţii şi ţăranii din sat. Mereu fusese un om simplu, chiar dacă a fost primul din partea aia de pustiu dobrogean care şi-a permis să cumpere maşini pentru la câmp, a făcut case pentru oameni şi i-a ajutat pe toţi cum a ştiut. Până la urmă, nimic nu a mai contat. Îi momiseră comuniştii pe toţi şi-i întorseseră împotriva lui. Într-o zi l-a anunţat cineva, pe ascuns, că în noaptea aia vor veni să-l salte, să-l ducă la judecata „dreaptă”, acolo unde şi-au pierdut sufletele şi şi-au găsit pedeapsa atâţia duşmani ai poporului. A fugit. Şi-a luat o valiza cu câteva nimicuri şi a fugit de cum s-a înserat prin lanurile de porumb, până în satul vecin. De acolo, mergând pe jos, mai mult noaptea, pe ascuns, Moş Grigore a ajuns în munţi, la Braşov. Nu-i ştiu traseul prea bine, dar nu cred să fi fost prea diferit de al altor chiaburi fugăriţi de comuniştii din Dobrogea. S-a angajat la uzina de tractoare din Braşov şi a aşteptat. Întâi, i-a aşteptat pe americani. Apoi, a aşteptat să uite toţi de el, să-şi poată chema nevasta cu băieţii care rămăseseră în urma lui singuri şi fără ajutor la câmpie. Mi-l imaginez pe bunicu’ cum stătea singur în loc străin, îşi mângâia mustaţa din timp în timp şi se gândea. Începuse să se gârbovească, îi apăruseră fire sure şi în ochii lui începuse să licărească stins tristeţea. Nu avea cum să fie prea diferit de mine, sau de tata. Toţi spuneau că semănăm bine, că picăm mereu pe gânduri, cu privirile pierdute departe, sau întoarse înspre noi. Nici nu ştiu. Seara, după ce venea de la uzină scotea din sertar cele câteva fotografii pe care apucase să şi le strecoare printre haine şi punea bine bucăţelele de unt pe care le furişa în sân la cantină. Mi-a povestit tata, că atunci când într-un final au ajuns şi ei la Braşov, zile în şir au mâncat doar pâine cu unt, din rezerva impresionantă pe care o strânsese bunicu’. Astea erau merindele pe care le luau cu ei pe munte, când mergeau împreună cu fratele mai mare al tatei la strâns de lemne pentru foc. După ce i-a murit prima nevastă, care am auzit că era frumoasă tare, Moş Grigore a găsit-o pe Marioara bunica-mea, fata cea mai mică a unei familii sărmane. S-a ţinut de ta-su până i-a dat-o de nevastă. N-a fost greu să-l convingă, pentru că pe vremea aia încă mai era cel mai bogat din sat şi i-a dat-o să scape de sărăcie. A luat-o aşa cum era fără zestre şi îndrăgostită de popa Alexandru de nu avea suflare, pentru că fata era frumoasă foc. Marioara nu l-a iertat niciodată şi nu a ratat nicio ocazie să-i aducă aminte că i-a distrus visele, că era îndrăgostită de altcineva, că ajunseseră amândoi la sapă de lemn, de ca şi cum era vină lui. El şi Marioara erau cum nu se poate mai diferiţi şi aşa erau şi băieţii pe care i-au avut împreună, nu semănau între ei nici la fire nici la chip. După ce au venit comuniştii nu îi mai rămăsese nimic. Era un muncitor oarecare de la o uzină uriaşă din Braşov, nu mai avea nimic al lui, nicio bucată de pământ, nici măcar o pernă a lui pe care să doarmă, iar nevasta îl ura de moarte. Până la urmă, s-au întors în Medgidia. Se deschisese I.M.U.M-ul, şi era nevoie de muncitori. S-au întors să fie aproape de ceea ce-i durea cel mai tare pe amândoi: fericirea pierdută în praful drumului făcut de armata germană în marş spre Odessa, drumul dintre Cuza-Vodă şi Dropia.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter