FIE CA LERUL…


Fie ca Lerul…
Sper din toată inima să vă găsesc bine sănătoşi, cu minţile întregi după perioada asta îmbibată în fel şi fel de sentimente şi urări, care mai de care mai înălţătoare.
Mi-am luat două săptămâni Sabatice, astfel încât să nu cad pradă tentaţiei de a scrie vreun articol usturător la adresa acestei perioade, ca acele articole care anii trecuţi mi-au adus atât de multe critici.
Poate că nu mai înţeleg eu nimic aşa cum au spus unii, poate sunt cinică, superficială şi nefirească, poate şi eu, ca şi vulpea aia din povestea cu strugurii, spun că sunt prea acre sărbătorile; scuzaţi-mă, eu spun că-s prea greţoase.
Nu mă interesează foarte tare răspunsurile. În momentul ăsta, motorul principal pentru mine îl constituie întrebările.
Nu mai întreb „de ce”, pentru că am ajuns la concluzia că mă întreb a pagubă. Nu am făcut pace cu mine şi cu Universul, din păcate, doar am reformulat întrebările. „De ce” nu mai are loc, pentru că răspunsul cel mai aproape a fost de fiecare dată „uite d-aia”, aşa că m-am cam plictisit.
Mi-am petrecut Crăciunul singură (cu excepţia câtorva ore) şi înainte să sară cineva cu vreo jelanie, vă spun că a fost cel puţin sclipitor şi înălţător. Am savurat fiecare clipă de linişte de care am avut parte, m-am bucurat de fiecare rând din gândurile cărora, în sfârşit, am reuşit să le dau o ordine şi o formă.
Credeţi-mă pe cuvânt că nu s-a declanşat nicio depresie, nicio tristeţe în absenţa platourilor unsuroase sau a vreunui musafir râgâitor, ghiftuit şi ameţit. Am mâncat salată de spanac. Singură cuc în casă. A fost perfect.
Nu am avut brad. În casă există nişte plante mari decorative, cărora le place să le vorbeşti urât, pe genul „talk dirty to me”, aşa că Pizdele, că aşa le cheamă, au avut la mişto vreo două funde roşii cu sclipici. Atât.
De Revelion, de fapt după, am încercat un exerciţiu uşor păgân, de epurare. Mi se pare amuzant cum sună, dar da, a fost un fel de epurare. Dacă nu ştiaţi, anul ăsta a fost 1 ianuarie în acelaşi timp cu luna nouă. Cică e „superjmekeră” faza.
Fără legătură cu asta, eram toată gaşca pe malul lacului, faţă în faţă cu Ceahlăul, stăteam la un supermegauriaş foc de tabără. În jur beznă. Linişte.
La un moment dat am luat o lanternă, m-am scuzat şi am zis că mă duc mai încolo să urlu. Asta am făcut. La propriu. Am mers până când focul rămăsese mic de tot, undeva în spate, până am dat cu bocancii de apa întunecată a lacului.
Câteva minute, numai asta am făcut: am urlat din toţi rărunchii, în beznă. Jur că este o senzaţie incredibilă. Când într-un final am decis să mă întorc, mă simţeam mai uşoară cu câteva kilograme. Am urlat până m-au durut pieptul, plămânii şi gâtul, până mi-au dat lacrimile şi mi-am pierdut suflarea. Poate că a fost forţa locului, misticul Ceahlău, lumea de întuneric apă şi foc, energiile prietenilor mei, nu ştiu, dar a fost minunat. Nu mai contează ce a fost, dar este uluitor cum toate frustrările şi furiile mele de un an întreg, s-au dus dracu’ spulberate de urlete. Nici nu ştiam că pot scoate sunetele alea.
Ca de fiecare dată, am făcut şi acum un wish-list pentru anul nou. Am fost uimită să constat că este incredibil de scurt spre deosebire de anii trecuţi. Am dorinţe simple, ca şi cuvintele, de bun simţ aş zice, aşa că mă aştept ca forţele Universului să aprecieze treaba asta şi să facă ceva. Acum fac, cum s-ar zice, paradă de modestie.
Pentru anul ăsta, îmi doresc să mi se întâmple mai puţine şi să fac eu mai multe, să trag mai multe sfori pentru a îmi aduce aproape lucrurile de pe wish-list. Acelaşi lucru vi-l urez şi vouă.
Fie ca…

ALTE CÂTEVA SFÂRŞITURI DE LUME


Ştiu că este titlul unei cărţi deja scrise. Ideea este că, aşa cum îmi spunea cineva zilele trecute, cele mai grele lucruri în viaţă i se par începuturile şi sfârşiturile. Şi mie, la fel. Nu vreau să fie un articol scris din „citate”, dar poate că aşa va fi în cele din urmă, pentru că inspiraţia mea este departe în seara asta; s-a dus să se adune pentru alte zile, zile mai senine şi mai luminoase.
Nu pot vorbi acum despre începuturi. Nu am mai văzut aşa ceva de foarte multă vreme. Am văzut în schimb, sfârşituri; de multe feluri, nivele şi intensităţi, multe continuări ale unor sfârşituri începute acum ceva mai multă vreme, pentru că se poate şi aşa.
Problema mea principală în acest moment nu este gestionarea unui sfârşit, pentru că până la urmă, orice sfârşit este o chestiune pe care, teoretic, ţi-o asumi o dată cu orice început. În vieţile noastre nu există infinitul a nimic.
E simplu. Orice fericire se duce dracu’ după un timp, orice relaţie are zilele numărate, orice naştere vine la pachet cu propria ei moarte, orice curs are un număr finit de ore, o carte are un anumit număr de pagini, niciun ochi nu poate plânge o veşnicie. Asta ştiu. Ceea ce nu ştiu eu, este cum să gestionez rămăşiţele fiecărei lumi care se sfârşeşte.
Nu ştiu cum să gestionez tristeţea şi tandreţea nesfârşite care mă cuprind în momentul în care devin arheologul propriilor mele sfârşituri de lume, de lumi.
Mă uitam aseară, ca de fiecare dată când devin melancolică, la fotografii vechi. Am găsit în una dintre ele, pe cineva, o persoană, care doar ce trecuse sfârşitul unei lumi şi se îndrepta către sfârşitul unei alte lumi. Atunci nu ştia.
Ştiu eu acum, acum când sunt mai bătrână cu multe experienţe, când am învăţat deja multe de atunci. Mă uitam la acea persoană aflată în pragul unui sfârşit de lume (cât de ne-la-locul ei poate părea expresia asta), şi încercam să îmi amintesc ce simţea atunci, acea persoană aflată fără să ştie, în pragul unui nou sfârşit de lume. O clipă, cât un coşmar, mi-am amintit tot şi senzaţia a fost atât de puternică, încât mi-a venit instantaneu să vărs. Privirea aceea, pe care o uitasem, m-a urmărit toată noaptea şi astăzi întreaga zi; m-a făcut să îmi reamintesc tot.
M-am oprit în acel punct cu arheologia, pentru că mai departe, nu am mai putut merge. M-am gândit că în momentul în care trăieşti mai multe sfârşituri suprapuse de lumi, este mai bine să nu deschizi uşa debaralei, cea care ţine atât de bine închise fantomele. Da, există în orice suflet o debara în care ne ţinem închise fantomele.
Cunosc câţiva norocoşi care au avut curaj să deschidă uşa şi să le privească în faţă. Eu nu. Nu încă. Nu ştiu cum să gestionez acele sfârşituri de lume pe care le-am închis bine pentru că nu ştiu ce să fac cu ele.
Orice sfârşit de lume lasă nişte urme, pe care le dezgropi atunci când te simţi în stare, când eşti pregătit, când fantomele îşi pierd puterea asupra ta. Uneori, nu le dezgropi niciodată, pentru că ţi-e încă foarte frică de ele.
Mă gândeam că, pentru a mă apuca să-mi dezgrop lumile ar fi poate potrivit să îmi pregătesc un „muzeu”, să am un spaţiu corespunzător de expunere. Fals! Nu vreau asta. Nu le vreau îngropate, dar într-o bună zi, o să gătesc doar pentru mine o cameră a comorilor, unde rămăşiţele lumilor mele dispărute vor fi aur.

UNILICA FIŞTILCA


UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
Aşa sună un cântec de copii de pe vremea mamei  mele, un cântec prin care era ales cel care „cădea” la joc. Un fel de „pace pace între două dobitoace” al nostru, însă mai vechi, şi cu rădăcini mult mai adânci, păgâne.
A trebuit să o pun pe mama să îmi repete de câteva ori versurile, apoi să le scriu după dictare, că să le pot ţine minte. Când le auzeam de la ea, simţeam că mi se învârte capul, că nu poţi ţine o ordine a număratului, că invariabil o să pice mereu aceeaşi  persoană, că este ceva, în fine, ceva grotesc şi crud în jocul ăsta de copii.
De ceva vreme am impresia că viaţa joacă „unilica fiştilica” cu prea multă lume din jurul meu şi de fiecare dată, pică mereu aceleaşi persoane. Este un cerc perfect închis, ermetic, în interiorul căruia cineva îşi ia numărătoarea de la capăt în fiecare zi, alegând mereu şi mereu aceleaşi victime.
M-am gândit să transform cumva, cercul ăsta închis, înţesat de fire într-un dream-catcher. Ştiţi amuletele indiene, despre care se spune că sunt capcane pentru coşmaruri?
Îmi lipseşte peruzeaua din centru.
Mă simt ca o muscă prinsă într-o pânză de paianjen, pentru că, dream-catcher-ul meu, lipsit de peruzeaua din mijloc e doar o pânză de paianjen. Mă simt ca o muscă enervantă, imposibil de alungat, bâzâind fără rost în jurul oamenilor. Pentru ca imaginea să fie completă, sunt o muscă mare îmbrăcată într-o salopetă albastră de la drumuri şi poduri.
Mi-e dor de momentele când mă simţeam fluture, de momentele când îi făceam pe alţii să se simtă fluturi. Mi-au căzut aripile între timp, mi s-au stins culorile? Nu ştiu. Poate doar oglinda în care mă privesc distorsionează grav, poate s-a aşternut pe ea praful greu, ştiţi despre care vorbesc, ăla de nu-l poţi şterge cu nicio soluţie magică.
Mă întreb, bâzâind în faţa oglinzii ce, din ceea ce am de dat eu, o muscă enervantă, ar putea trebui cuiva?
Bâzâi în continuare în sus şi în jos, mă întorc brusc către oglindă sperând, de fiecare dată, să văd altceva, să văd crescând aripi. Nimic nu se schimbă, sunt agăţată în continuare cu un fir de dream-catcher-ul ăsta grotesc şi distorsionat.
Mă întreb de fiecare dată dacă paianjenii  prind fluturi, sau dacă un fluture este, de fapt, boaba din mijlocul fiecărui dream-catcher.
Până voi  găsi un răspuns, ascult în continuare cântecul paianjenului, aşteptând să pic din nou.
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA
GAIŢA IOANA
PREPELIŢA CHIRA
STAN, STAN CHIORU
GHEORGHE HODOROGU
UNILICA FIŞTILICA
UNILICA PANA…

IC-KL


 – Bade, da’ nu mai sta bre aşa ţeapăn, că în viaţa asta nu poţi să mori decât o singură dată. N-ai să crăpi fix acu dacă te-ai îndoi să te aşezi pe prispă lângă mine.
Iete la el cum stă cu panaramele alea pe el…na.
 – Mata ce ai în braţe şi de ce stai cu evantaiu’n mână? Dă nu ţi-i cald bre, de nu dai sarica ceea jos? Un’ te crezi? Noi suntem oameni simpli, da să ştii că am auzit şi noi de Paris şi alte măscări. Lasă panarama aia de pisic; dacă ăla o mai fi pisic să vezi numa ce smotoceală i-a trage mâţa mea, când l-a prinde. Mai mare dragu’.
Hipnotizat, badea cel străin s-a aşezat ascultător pe prispă, dar mâţei tot nu i-a dat drumu’ din braţe. S-a aşezat atent, cu fereală, să nu-şi umple de praf hainele negre; să nu şi le colbuiască, cum a zis omul acela ciudat în casa căruia se părea că este. Ce să-i zică? Cum să vorbească cu el? În mod straniu, părea că se înţeleg, deşi nu-şi dădea seama cum. Nu păreau să aibă, de altfel, nimic în comun.
La sugestia unui prieten încerc un exerciţiu. Legenda e simplă : am încercat să îmi imaginez o întâlnire, de loc improbabilă între Ion Creangă şi Karl Lagerfeld.
Mi i-am imaginat pe cei doi stând de vorbă pe prispa de la Humuleşti, dar nu îmi vin în minte decât replici pe care le-ar fi putut da Ion, poveştile pe care le-ar fi putut spune. Nu-mi vine a crede că i-ar fi spus toate amintirile lui cu cireşe şi fete de popi, pentru că e un pic prea departe de cultura  şi înţelegerea lu’ badea Karl. Pe de altă parte, o discuţie, metafizico-filosofică pare ceva mai potrivită cu aerul ţeapăn şi impasibil a lui Lagerfeld.
Cred că e destul de probabil să meargă amândoi în casă şi să scotocească împreună printre hainele din ladă. Karl l-ar fi îmbrăcat pe Ion cum ştia el mai bine şi ar fi mers amândoi la Iaşi la pozar.
M-am distrat, căutând în cele două fotografii pe care le-am găsit pe internet similitudini între ţinutele celor doi. Nu am putut să nu remarc la ambii haina şi cravata negre, gulerul alb şi părul pieptănat pedant pe spate. Mi-l pot imagina pe badea Ion cu o perche de ochelari negri. Parca ar avea aşa un aer de Hell’s Angel. În rest, cei doi seamănă destul de bine, aşa că întâlnirea dintre ei, pare din ce în ce mai puţin improbabilă.
Nu mă costă nimic să îi văd împreună, făcând un set-up pentru o prezentare în  Parisul unde Ion Creangă nu a ajuns niciodată, unde el urma să vină pe post de announcer. Frumos tablou, cu Creangă deschizând o prezentare Channel cu frânturi din Povestea Pulei.

photo credit: wikipedia&riaskoz.tumblr.com

THE DOORS

Între marchiza cu geamlâc şi camera aia bună, căreia noi îi ziceam “la ’naltu”, pentru că era camera cea mai bună şi cea mai înaltă din casa bunică-mii era uşa cea mai meschină pe care am putut-o vedea vreodată scundă, de până şi eu dădeam cu capul de pragul de sus încă de la 10 ani. Era cioplită grosolan din bârne groase de lemn, vopsită în verde scorojit şi avea de-a curmezişu’ drugi ruginiţi de fier. Bunica o încuia mereu cu o cheie mare şi intram rar acolo. Într-o bună zi, am pus mâna pe cheia masivă, rece şi zgrumţuroasă de metal, am răsucit-o în broască, pândind cu atenţie sunetele, să aud dacă m-ar fi putut prinde cineva. Linişte. Clanţa cu mâner rotunjit s-a lăsat cu uşurinţă în jos. Am tras adânc aer în piept şi am apăsat până la capăt. Uşa s-a mişcat surprinzător de uşor şi fără zgomot în balamalele vechi, am împins-o spre stânga, am strâns puternic pleoapele şi am păşit peste prag cu spatele. Când am deschis ochii, în faţa mea se află o uşă înaltă, albă-sidefie, cu un mâner pe care-l simţeam în palmă călduţ, metalic şi neted. M-am întors şi în jur cât priveai cu ochii erau rafturi nesfârşite cu cărţi, aşezate incredibil de ordonat, pe mărimi şi culori, în şiruri cărora nu le puteam zări capătul. Biblioteca aceea, pentru că mi-am imaginat că trebuie să fie o bibliotecă, mirosea puternic a hârtie nouă, a cerneală tipografică şi a lemn de pin. Mirosul de pin nu îl înţelegeam, pentru că rafturile îmi erau ascunse vederii, cărţile părând a fi puse direct una peste cealaltă, fără vreun suport. Dintre toate bibliotecile în care mi-a fost dat să intru vreodată, asta era singura care mirosea a nou, de ca şi cum cineva tocmai terminase de tipărit cu câteva minute mai devreme toată înţelepciunea lumii şi o pusese cuminte, aliniată pe rafturi. Am făcut câţiva paşi pe mocheta groasă vişinie care înăbuşea orice zgomot. „Ia uite, o cameră perfect izolată fonic. Aici ar trebui să vină Dan să cânte la chitară, că sigur nu l-ar mai auzi niciun vecin.” Am zâmbit gândindu-mă că-s un pic prostuţă: sunt într-o cameră cu toată înţelepciunea lumii, şi mi-e mintea la chitările lui Dan. Cum e asta? Brusc am simţit un iz de pelin proaspăt strivit şi în clipa aia m-am întrebat unde sunt totuşi, de până şi aici au probleme cu moliile. Am mai făcut câţiva paşi, cu capul ridicat, dat pe spate, în timp ce încercam să număr şirurile de cărţi care nu se mai sfârşeau, până hăt sus. Am pierdut şirul pe la numărul 1965. M-am oprit ameţită şi văd că în faţa mea răsărise între timp, de undeva un fotoliu mare, cu spătar înalt. Se poate să fi fost de la început acolo şi să nu-l fi văzut eu, pentru că avea tapiţeria de aceeaşi culoare cu mochetă vişinie de pe jos. Am ocolit fotoliul şi când am ajuns în faţa lui am văzut un bărbat tânăr cu părul lung, castaniu, îmbrăcat cu o cămaşă albă, cu ochii ascunşi în spatele unor ochelari de soare. Stătea cu capul un pic dat pe spate, sprijinit de spătar, de ca şi cum ar fi dormit, sau de ca şi cum ar fi ascultat o muzică ce se auzea doar pentru el. Mi s-a părut cunoscut şi am stat acolo nemişcată câteva secunde încercând să-mi dau seama de unde îl ştiu. În cele din urmă l-am întrebat cine este. Mi-a răspuns: – I’m the Lizard King…and I can do anything. În timp ce rostea aceste cuvinte, şi-a tras uşor ochelarii de soare şi l-am recunoscut: Jim Morrison. Mi-a întins zâmbind o bucată de hârtie pe care erau desenate nişte semne ciudate. Am despăturit-o mută de uimire şi nerăbdare. Ce avea să îmi spună? Jim era acolo şi îmi spunea ceva. Mi-am controlat tremurul mâinilor şi am desfăcut hârtia. Pe ea era scris de mâna, un scris regulat şi caligrafic, cu litere rotunde şi cerneală roşie: „ There Are Things Known And Things Unknown And Between Them Are The Doors”. Tresar. Porţile Percepţiei, Huxley, înţelepciunea lumii, Jim, Bacon, Blake… Am ridicat ochii de pe foaie şi în faţa mea nu mai era nimeni. Jim dispăruse. Mai auzeam pe fundal o melodie ca o respiraţie, suavă ca o vară indiană, spartă pe alocuri de acorduri de Hammond. Sunt toţi aici oare? E toată trupa ascunsă după rafturile astea? M-am învârtit în loc şi nicăieri nu se zărea nicio spărtură în zidul ermetic de cărţi. Nu ştiu cât am stat acolo nemişcată. În cele din urmă m-am hotărât să mă duc să văd măcar ce fel de cărţi sunt, aşa că m-am apropiat de rafturi. Avusesem dreptate: toată înţelepciunea lumii era tipărită şi depozitată în încăperea aia. Am luat la întâmplare mai multe cărţi de pe rafturi. Pe fiecare copertă era desenată sub titlu o uşă înaltă, din material alb-sidefiu. Am pus mâna pe una dintre ele, am apăsat uşor clanţa metalică pe care o simţeam în palmă netedă şi călduţă şi cu ochii închişi am păşit.

SE FĂCEA CĂ…

„Se făcea că”…
Aşa trebuia să înceapă una dintre temele mele de la curs, temă în care urma să ne povestim o zi din viaţă de ca şi cum am fi visat-o. Multă vreme m-am întrebat ce să scriu, care zi din viaţa mea ar merita povestită, sfinţită cumva cu „se făcea că”.
În viaţa mea rareori „se face că”; faptele şi întâmplările sunt simple, banale, concrete. Ideea mi-a venit cu o zi înainte de termenul de predare când, pe tricoul cu care fusesm internată la a doua mea intervenţie din Franţa am găsit o inimioară. Clară, parcă desenată acolo de cineva, fix pe partea dreaptă, parte dreaptă care fusese operată, inimioara aceea m-a dus cu gândul că un înger mi-a dat un semn, un semn că nu mă va lăsa de izbelişte. Nu putea fi decât tata şi astfel,
Se făcea că am deschis ochii brusc. Am bâjbâit după ochelari, apoi după telefon. Uitasem că nu îl am la mine. Îl lăsasem de cu seară la hotel.
M-am uitat la ceasul aşezat strâmb pe perete. Arăta ora şase şi două minute. Îmi spuseseră că vin să mă trezească la şase. Peste câteva clipe s-a deschis uşa şi a intrat o asistentă corpolentă, îmbrăcată în uniformă verde. Mi-a zâmbit şi mi-a făcut semn cu capul spre baie. Nu o mai văzusem până atunci şi mi-am dat seama că nu mă cunoaşte, nu ştie că vorbesc destul de bine franceză. Am întrebat-o dacă mi-a adus substanţa cu care trebuia să mă spăl şi pastilele. Faţa ei lătăreaţă s-a destins într-un zâmbet mare şi cald, mi-a întins sticluţa cu substanţa aia roz şi scârboasă , un fel de dezinfectant şi mi-a lăsat pe noptieră patru pastile. Ştiam că trebuie să le înghit pe toate aşa că nu am mai întrebat-o nimic.
Am aşteptat-o să iasă şi m-am dus la duş.
M-am întors în salon după jumătate de oră, încălţată cu papucii roz din plastic şi îmbrăcată în cămaşa de noapte complet ridicolă pe care mi-o dăduseră ei, prinsă doar cu două capse la spate.
M-am aşezat pe marginea patului, gândindu-mă ce să fac. Trebuia să înghit pastilele; ştiam că sunt nişte somnifere puternice care m-ar fi adormit în câteva minute, dar eu aş mai fi stat. Brusc îmi era dragă luciditatea mea. Mă gândeam că poate sunt ultimele minute în care mai ştiu de mine şi aş fi vrut să mă mai uit pe geam, să mai văd lumea, să văd măcar o pasăre în copacii din parc.

Dimineaţa părea rece şi umedă dincolo de ferestre, pâcloasă şi gri. Mi s-a făcut frig; cămaşa desfăcută la spate de sus până jos nu îmi era de niciun folos.
M-am aşezat în pat şi m-am acoperit. Am înghiţit până la urmă pastilele şi am văzut pe noptieră cartea pe care o luasem cu mine. Se numea „Mâine”. O carte proastă, aproape execrabilă, dar m-a făcut să mă gândesc că poate este un semn, poate pentru mine va exista totuşi un mâine. Mi-am aşezat cuminte mâinile peste pătura albastră şi mi-am studiat câteva clipe unghiile pe care mai rămăseseră câteva urme de ojă roşie. Asistenta care mi le ştersese seara trecută era grăbită, şi nu a avut răbdare să le cureţe ca lumea. Ia uite, mă gândeam, dacă mor, nu am nici măcar unghiile pictate, mor cu ele aşa cu câte două dungi roşii pe laterale.
Simţeam cum mă cuprinde toropeala; mai aveam câteva minute pe care nu ştiam cum să le petrec. Poate ar trebui să mă rog, mă gândeam. Să mă rog cui? Dumnezeul ăsta al oamenilor pare prea ocupat, cred că are o altă listă de priorităţi, că altfel nu aş fi acum aici. Mi-am amintit de tata, mi-am amintit că atunci când eram paralizată l-am visat, l-am visat că mă certa, că nu-s de ispravă, că el când a murit era liniştit că mă lasă pe mine să am grijă de tot şi eu fac tâmpenii, îi dau de lucru. M-am întrebat atunci, cu ciudă, cum îi fac de lucru. E mort, e departe, e dus, rece şi ţeapăn, n-are nicio treabă cu mine, cu mama, să mă scutească de teorii.

Am început să mă rog tatei, să îmi muşc buzele, să zgârii pătura albastră care mi se scămoşa sub unghii, să îi înşir lucrurile pe care le mai am de făcut, să facă ceva, măcar acum, dacă tot şi-a pus palma-n cur – vorba lui – şi m-a lăsat baltă.
Nu am realizat că plângeam de-a binelea. Deodată, am simţit miros puternic de vaselină, i-am simţit palma aspră, l-am simţit cum mă mângâie pe frunte ca atunci când eram mică şi voia să vadă dacă am febră. Am închis ochii. Am zâmbit. Tata a fost toată viaţa lui lăcătuş la o fabrică de remorci. Îi intrase mirosul de vaselină în toţi porii şi niciodată, indiferent cât de mult se spăla, nu dispărea complet. Avea unghiile mereu negre, şi mâinile aspre, muncea afară, în curtea uzinei. Am adormit zâmbind. Era acolo. Venise tocmai în Franţa, el care niciodată nu mersese mai departe de Constanţa. Era acolo.
M-a trezit o zgâlţâitură scurtă în lift. Mi-am dat seama că mă duc la sala de operaţii. Am deschis ochii, dar cum îmi luaseră ochelarii nu am distins mare lucru. La picioarele patului meu era un bărbat, care m-a întrebat de unde sunt de am păr atât de frumos. Poate am visat, nu mai ştiu.
M-au aşezat pe o masă luminată puternic, şi mi-au pus o mască de oxigen. Madame Lamy anestezista îmi povestea cu glas monoton că a îngheţat de acasă până la spital, că fiul ei cel mic nu voia să meargă la şcoală în dimineaţa aia, că nu a vrut să-şi mănânce nici măcar pâinea prăjită. Am simţit înţepătura acului, apoi o fierbinţeală grozavă urcându-mi pe venă spre inimă. L-am strâns pe tata puternic de mână şi am adormit.
Se făcea că îmi era frig. Începeam să mă trezesc într-o cameră pe care mă chinuiam să o reconstruiesc încet din sunete. Reanimarea.
Îmi era frig. Era semn bun că îmi era frig, mă gândeam că măcar nu am paralizat. Am respirat adânc, aveam masca de oxigen pe nas şi am simţit cum mă ustură. Alt semn bun, mă ustura gâtul după intubaj. E bine, ma gândeam, mi-e frig şi mă ustură gâtul. Până acum, e ok. Încet, cu teamă, cu infinite precauţii, am început să îmi mişc degetele de la picioare. Pe fiecare în parte. Cred că a durat ceva până am reuşit să ţin şirul la numărătoare. Cifra zece era aproape imposibil de atins. Apoi am început să îmi mişc degetele de la mâini. După ce mi-am simţit mâna dreaptă complet mi-am imaginat că ţin între degete stiloul meu chinezesc, ăla cu care scriu dintra-a opta, cu care am scris la toate admiterile şi la toate examenele din sesiuni, stiloul meu preferat. Am putut să-l manevrez, am schiţat câteva cuvinte cu el şi am fost mulţumită.
Am strâns palma stângă. Tata era încă acolo. I-am ghicit din nou mâna aspră şi lată. Am deschis ochii şi l-am văzut aplecat asupra mea. Mi-a şoptit ca întotdeauna „Lasă Darie, nu-ţi fie frică, aşa s-a călit oţelul”. Fir-ar să fie, blestemăţia asta era singura vorbă de încurajare pe care a ştiut vreodată să mi-o zică.
Cineva şi-a dat seama că m-am trezit, a venit să studieze aparatele pe care abia atunci le-am auzit ticăind la capul meu şi a dat un ordin scurt să mă ducă.
Când am intrat în salon era soare puternic, cald, strălucitor, iar Mâine mă aştepta pe noptieră.

MACEDONEANUL


La capătul aleii ce duce la mormântul bunicii se află o cruce pe lângă care am trecut ani în şir fără să o bag în seamă. Nu mă interesa, nu mi-a stârnit curiozitatea nici măcar când eram copil, iar copiilor de regulă nu le scapă nimic. Pentru mine, ani la rând a fost doar un reper, mă ghidam după ea ca să nu ratez aleea.
Vizibil mutată de la locul ei, crucea stătea strâmbă pe un maldăr de moloz şi pământ, mereu acolo, năpădită de bălării, sau îngropată în zăpadă. Nu ştiu dacă este cioplită în piatră, sau turnată din ciment într-o matriţă.
M-am oprit pentru prima dată în dreptul ei şi m-am hotărât să încerc să descifrez ce scrie pe ea. Nu mi-a fost greu. Literele sunt vizibile încă, săpate adânc, fără a fi ascunse vreun pic de licheni. La baza pietrei funerare se mai poate distinge încă o coroană de laur, iar în partea de sus este loc pentru două fotografii, însă pe ea este înscris un singur nume.
„Aici odihneşte robul lui Dzeu Nicolai I Mihail născut în comuna Lehova Macedonia în anu 1877 decedat la 10 ianuar 1927”.
Imaginaţia mea a luat-o razna. Oare cine este acest bărbat care s-a născut în Macedonia şi a murit în Medgidia, îngropat singur într-un mormânt pentru două persoane? Ce s-a întâmplat cu familia lui de nu a mai avut nimeni grijă de el, cât de singur era de fapt? Mă gândeam că acea piatră de mormânt trebuie să fie veche, dar nu m-am aşteptat să aibă aproape nouăzeci de ani.
În mintea mea mustind de Milorad Pavic şi de legendele şi simbolurile lui profund balcanice s-a brodat o poveste de dragoste complet şi inevitabil nebună.
Mi l-am imaginat pe acest bărbat născut sub domnia lui Asaf Paşa, cum a crescut în Macedonia, cum a venit aici, îmi imaginez că nu i-a fost greu să se adapteze în acele vremuri, că diferenţele de mentalitate nu erau prea mari, îmi imaginez cum a adus cu el legendele şi poveştile de la el de acasă, patimile şi dorurile lui.

TRENUL FOAMEI

„Trenul Foamei” nu este vreun tren care cară cine ştie ce nefericiţi bătuţi de soartă în India modernă sau în Siberia comunistă. Aşa era botezat acceleratul de Tulcea pe vremea studenţiei mele. Nu cred că există student din Tulcea sau din oricare oraş de pe traseul Medgidia-Cernavodă-Feteşti-Ciulniţa care să nu fi aşteptat vreodată în Gara de Nord pachet de acasă.
Stăteam ciuciţi de frig (caniculă nu prea prindeam că începea vacanţa de vară) şi cu maţele ghem, rugându-ne să nu aibă întârziere trenul care ne umplea burţile pentru încă o săptămână. Ni se formase un soi de reflex a lui Pavlov. Duminica, nu era chip să-ţi găseşti toată ziua liniştea. Oare ce o să primeşti? Ne umflam burţile, în asemenea hal, după foamea de sfârşit de săptămână, încât nu o dată s-a întâmplat să-mi fie rău.
La începutul anilor 2000 pachetele erau preluate de mecanicii de locomotivă, în schimbul unei atenţii de la părinţii noştri, bineînţeles. După ce oprea trenul, ne buluceam toţi înghiţind în sec, aşteptam ca mecanicul să-şi savureze tacticos ţigara de dragul de a ne vedea cum fremătăm toţi, ca un roi de muşte. Nu aveam curaj să vociferăm. Se găsea câte unu mai curajos care îndrăznea un „ Hai bre nene, că ne e foame!”, atât.
După ce îşi termina ţigara, nea’ mecanicu’ lua la rând genţile şi striga numele de pe etichetă. Operaţiunea se desfăşura conform principiului LIFO (last in, first out), aşa că, spre disperarea noastră, primii care plecau acasă fericiţi erau ăia care stăteau cel mai aproape de Bucureşti, respectiv Ciulniţa; noroc că ăştia erau oricum cei mai puţini.
Mai târziu, când mecanicii de locomotivă nu au mai acceptat pachete, genţile erau plasate ălora de se întorceau de acasă, aşa că se ajungea ca un cetăţean să aibă în grijă zece genţi. Regula era simplă: ai pachet la cutărică de la vagonu’ x, locu’ y, nu se poate da jos din tren, te duci şi-ţi iei. Nu se putea da cutărică jos din tren, da’ de multe ori se întâmpla să nu mai poţi ajunge nici tu la cămin: leşinat de foame, nemâncat ca lumea de două trei zile, genţile grele de te tăiau la mână.
Eu am stat în timpul facultăţii în Agronomie. Era un chin să ajungi la cămin: aveai de ales între două rele: ori un drum lung cu un autobuz care venea rar, ori un drum scurt cu autobuzul, apoi infernal de mers pe jos. Mâncarea pe care o primeam era de regulă pregătită chiar în ziua aia, aşa că din genţile noastre, mirosea în autobuz de parcă ne pusesem toţi în minte să relocăm o cantină.
Duminica era şi un bun prilej de socializare. Ne întâlneam toţi cu ochii cârpiţi de somn şi mahmureală, seara la gară. În restul timpului nu avea nimeni timp de nimeni, pentru că anii studenţiei sunt, după cum bine se ştie, extraordinar de plini şi de solicitanţi.
Uneori mai primeam şi bani. Uneori. Când aveau ai noştri, când puteau. În rest, mâncare, teoretic cât să-ţi ajungă o săptămână, că week-end-ul următor trebuia să mergi tu acasă. O dată îţi aduceai tu, săptămâna următoare îţi trimiteau babacii. Asta la început, că pe urmă, au început să apară tot soiu de pretexte credibile, apoi din ce în ce mai transparente şi mai neinspirate şi ne duceam acasă rar, din ce în ce mai rar, aşa încât strângeam în camera de cămin, care era oricum prea mică, munţi de caserole, borcane, bidoane, cutii de îngheţată, şi orice alt tip de recipient care putea transporta mâncare.
Meniul era destul de puţin variat „ las’ să ţină mamă, că cine ştie în ce condiţii staţi voi p’ acolo”. Nu ţinea nicicum. Rareori mai apuca ceva ziua de miercuri.
Mi-am amintit de celebrul „tren al foamei” din întâmplare în seara asta, când eram ghiftuită peste poate.

Mâncarea avea atunci alt gust. Nu ştiu dacă se datora foamei, trenului în sine, sau plimbării făcute în recipiente de plastic.

POVESTE CU DESPARŢIRE


M-am înscris de curând la un curs şi tema pe care am primit-o pentru săptămâna asta a fost să scriu într-o juma’ de pagină, o scenă de despărţire. Ni s-a spus clar că povestea din spatele scenei nu importă, că nu e nevoie de amănunte, trebuie descrisă despărţirea, repet, în jumătate de pagină.
Mi s-a părut imposibil. Mi-am stors minţile în fel şi chip, cum să faci să desparţi scena de povestea din spatele ei, cum să faci să cuprinzi în jumătate de pagină atât de multe nuanţe şi sentimente, lacrimi, urlete, explicaţii sau lipsa lor, priviri. Concluzia de final mi-era simplă: „la revedere” sau „du-te dracu’”, de la caz la caz, deşi inventarul dintre aceste două extreme, la drept vorbind este infinit. Problema mea era cum să ajung acolo.
Am scormonit anii din urmă, încercând să găsesc în viaţa mea o scenă decentă de despărţire care să poată fi povestită, un final apoteotic de relaţie, o imagine dramatică pe care, chiar dacă aş fi ciuntit-o să o croiesc pe măsura unei jumătăţi de pagină, să stoarcă măcar o lacrimă într-un colţ de ochi.
Nu am găsit.
Toate finalurile mele au fost incredibil de sărace în cuvinte, de fiecare dată. Nu mai era nimic de spus. Nu ai ce să mai zici când pui capăt unei relaţii muribunde, care nu mai ducea şi nu mai aducea nicăieri, nimic. Este cumva inerţia pusă faţă în faţă cu bunul simţ. Bunul simţ al relaţiilor, care s-au sfârşit, s-au topit în ele însele, fără risipă de cuvinte, fără patimi.
Am scris cândva despre cuceritoare, specie de femei, din care eu nu am făcut niciodată parte. Nu am aparţinut niciunei subspecii, nimic. Nu mă recunosc în niciuna dintre descrierile pe care le-am făcut femeilor cuceritoare. Mereu am lăsat să mi se întâmple. O fi mai bine? O fi mai rău? Tind să cred că mai rău.
Nu îmi amintesc să fi cucerit vreodată ceva. Mereu spun că nu mă caracterizează răbdarea, dar sunt momente când realizez că nu am făcut altceva în afară de a sta şi a aştepta. Am stat, am avut răbdare şi s-a întâmplat.
S-au împiedicat de mine în drumul lor către altundeva, bărbaţii cu care mi-am scris relaţiile. Cam trist la o adică, dar asta se întâmplă când nu ai niciodată curaj, când nu pretinzi, nu ceri, nu iei, nu te baţi pentru ceea ce vrei, tot ceea ce trăieşti este o împiediceală nesfârşită.
De unde să găsesc eu material pentru despărţirea mea de juma’ de pagină? Aş fi putut scrie cel mult două rânduri, deci aveam altă dilemă. Să caut în cărţi, nu merge. Să mă inspir de la alţii, nu pot, pentru că nu am trăit eu şi scriu fals, tras de păr; la o adică sunt despărţirile altora. Să inventez, nu ştiu.
M-am dus cu gândul ani în urmă către sfârşitul unei relaţii, care deşi nici măcar nu a fost o relaţie înscrisă în canoanele cunoscute, a fost mai mult un abur, o iluzie, m-a îndurerat cel mai tare. Tot ce mi-a rămas din acea despărţire nespusă, sunt frânturi, cadre disparate, care au încăput de minune într-o jumătate de pagină.
Nu mi-a venit să cred. Cu atât de puţin am rămas? Necuvintele noastre de ani în urmă, nopţile mele de zbucium, durerea şi gândurile aiurea de zile în şir au intrat atât de frumos, cuminţi, în jumătate de pagină?
Atât a fost, sau atât mi-a rămas în memorie?
Aproape cât fişa unei cărţi la bibliotecă. Cea mai dureroasă dintre despărţirile mele a intrat, după aproape unsprezece ani într-o jumătate de pagină scrisă la un rând jumate’ cu caractere de doişpe.

ALUNA

În seara asta am încercat să spargem o alună. O alună de pădure. S-a dovedit aproape imposibil. După ce am rupt ustensila dedicată şi teoretic special proiectată pentru aşa ceva, după ce am schimbat alunele între ele, poate găsim una mai cu bun simţ, după ce am alergat după alte vreo două alune pe sub dulapurile din bucătărie (până şi veveriţa isterică din Ice Age ar fi pălit de invidie), am adus un ciocan. 
Am fost în balcon şi din troler-ul transformat în trusă de scule, da am o trusă de scule, am adus ciocanul. Am pus pe masă tocătorul, sau fundul cum îi spunem noi, am pus pe el o alună, şi cu mişcări scurte, timide şi repetate am încercat să-i venim de hac. După mult zgomot a pagubă, altă alună în loc, apoi încă o alună, alte mişcări scurte şi repetate, am reuşit să îmi trag un ciocan peste degetul mare şi abia apoi, lovitura de graţie alunei. 
 Fix ca-n viaţă. 
 Alergi ca idiotu’ juma’ de oră după o alună, fără succes. O schimbi cu alta. Apoi cu alta. Iei o ustensilă complet nepotrivită şi ineficientă, în cazul nostru din plastic, o rupi. Schimbi iar aluna. Iei o altă sculă mai de Doamne-ajută, îţi dai mai întâi cu târnăcopu-n coaie, în cazul nostru cu ciocanu’ peste deget, apoi reuşeşti. 
În locul alunei din poveste puteţi pune absolut orice doriţi: relaţie, job, mers până mai încolo, comunicare interumană, inspiraţia de a scrie o poveste luni seară, orice; absolut orice. Teoria este perfect valabilă şi aplicabilă în toate cazurile. 
Suntem genetic programaţi, majoritatea, să alegem calea cea mai grea. Vreau „aluna” asta acum, cu orice preţ. Ce-ar fi fost să o fi vrut mâine, când aş fi avut scula potrivită, sau să fi luat de la început ciocanul, care s-a dovedit a fi mai eficient? Ce-ar fi să nu mai bălesc acum isteric lângă castronul cu alunele inaccesibile din faţa mea şi să îmi concentrez atenţia în altă direcţie? Ce-ar fi fost să fi avut de la bun început inteligenţa necesară să nu îmi dau întâi cu ciocanul peste deget şi abia apoi să mănânc aluna. 
E stupid, la fel ca-n viaţă. Ai sub nas un castron cu bunătăţi pe care nu le poţi mânca. Evident, le vrei atunci, orice-ar fi, indiferent cât de păgubos se dovedeşte. Nu contează. Persistenţa în prostie e sfântă. 
Nu m-am lovit foarte tare. De data asta. Ironia este că în general, totul depinde de circumstanţe. Acum iau, spre exemplu, nişte pastile care îmi transformă şi cea mai mică lovitură în ditamai vânătaia. Probabil că mâine voi avea unghia vânătă, dar nu pot să zic nimic. Cum spuneau ai mei când eram mică şi mă loveam: „semne de bună purtare, tată”. Ăsta va fi un semn de maximă inteligenţă, de raţiune, de răbdare şi dichis intelectual. Alte dăţi a fost mult mai grav decât o unghie vânătă. 
În fracţiunea de secundă când am ghicit că ciocanul mi se va duce peste deget, nu peste alună, mi-au venit în minte zeci de situaţii similare, zeci de cazuri când, în loc să îmi văd de treabă, să nu forţez nota, să am răbdare, să găsesc alte situaţii, mai puţin stupide, în care să-mi dovedesc determinarea, când putea fi mai simplu, sau mai puţin dureros, când aş fi putut la fel de bine, să mănânc o bucată de ciocolată, nu o „alună”, eu am ales, invariabil să îmi dau cu ciocanul peste degete. 
Fix ca-n viaţă, parol!
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter