FLORI DE PĂPĂPDIE

Curu’ găinii!!! Curu’ găinii!!!
În timp ce toţi copiii râdeau de mine, mă prelingeam ca o umbră pe lângă garduri. Adăposteam strânse în pumn, fără să-mi dau seama că aşa le grăbesc sfârşitul, un mănunchi lipicios de flori de păpădie. Florile mi se veştejeau rapid în palmă, în timp ce feţele lor vesele şi gălbioare se chirceau. Copiii îşi băteau joc de ele şi le striveau cu piciorul, iar eu, în urma lor, le adunam să le mângâi.
Plângeam ascunsă în spatele casei, să nu mă vadă nimeni, întrebându-mă mereu dacă fac eu ceva rău şi le omor, dacă eu sunt de vină, dacă atingerea mea le otrăveşte. Nu înţelegeam atunci de ce mor atât de repede în palmele mele.
Ultima dată când am rupt nişte flori de păpădie a fost pentru a împleti din ele o coroniţă. Înainte să termin, s-au veştejit toate. Mi s-a rupt inima, dar parcă aia a fost cea mai frumoasă coroniţă din flori pe care am făcut-o în viaţa mea.
Am iubit florile astea de când mă ştiu. Habar nu am de ce. Poate pentru sensibilitatea lor, poate pentru frumuseţea lor neconvenţională, poate pentru faptul că ştiu să crească absolut oriunde, poate pentru faptul că mă fac să zâmbesc când le văd, indiferent în ce stare mă găsesc în momentul ăla.
Între timp, am învăţat să mă bucur de norii de îngeri care zboară atunci când îţi pui o dorinţă, de transformarea ei la fel de fragilă şi surprinzătoare.
Ştii faţa pe care o au copiii ăia flămânzi cărora le dai ceva dulce? Faţa lor ridicată spre tine cu mirare şi neîncredere? Nu ştiu dacă să mănânce ce le-ai dat sau să fugă, asemenea câinilor, să-şi ascundă comoara, să se mai uite la ea şi mai târziu, nevenindu-le să creadă că se întâmplă cu adevărat? Ştii teama din ochii lor îngroziți parcă de ceea ce li se întâmplă? Şi dacă o să le ceri înapoi? Ei de unde or să mai aibă să îţi dea? Foamea se luptă cu frica şi cu neîncrederea. De ce să le dai? De ce ai face asta? Merită? Vrei ceva de la ei?
Mănâncă doar dacă te întorci cu spatele şi pleci. M-am ascuns odată după un colţ să văd cum muşcă cu poftă, dar parcă şi cu o anume sfială, pe care nu o ştiu din altă parte.
Întotdeauna, copiii ăştia m-au făcut să mă gândesc la păpădii. Iar nu am ştiut niciodată să zic de ce.
Tata îmi spunea mereu că semăn cu o păpădie. Acum îmi vine să râd când mă gândesc la asta, pentru că pe vremea aia mă întrebam de ce. Cred că din cauza feţei neîncrezătoare pe care o am atunci când îmi dai ceva bun. Vrei ceva de la mine? Ce să fac eu acum? De cele mai multe ori mă întorc şi fug. Dacă o să vrei să-mi iei înapoi după ce am muşcat? Nu mai bine nu primesc? Şi dacă nu merit şi iau ceva ce nu mi se cuvine? Dacă vrei doar să mă păcăleşti? Păpădiile nu sunt florile preferate ale nimănui, poate de asta; deşi, la un moment dat, poţi să-ţi pui o dorinţă, în timp ce cu ochii mici poţi să le sufli în vânt norii de îngeri.
Tata îmi spunea că semăn cu o păpădie. Poate el ştia cât îmi e de foame şi cât îmi e de teamă de iubire. Păpădiile sunt florile mele preferate şi când eram mică, plângeam pe lângă garduri când ceilalţi copii le strigau „curu’ găinii” şi le striveau sub călcâie.
Cum dracu’ să fie o păpădie floarea preferată a cuiva?

ÎN REST, SUNTEM LA FEL

Doamne, câte s-au întâmplat într-un an.
Câte aş avea să-ţi povestesc, doar că anu’ ăsta a trecut de parcă a fost un episod din serialu’ tău preferat; doar că tu nu te uiţi la seriale. Nici eu.
Ne-am aruncat în alte vieţi, sau poate tot în ale noastre şi nu am eu habar. Avem fiecare altă poveste; în rest, suntem la fel.
Câteodată mă întreb ce caut eu în viaţa mea de acum şi aş vrea să îţi povestesc, să ştii şi tu ce mi se întâmplă, să aflu dacă nu cumva şi tu trăieşti exact aceleaşi lucruri ca şi mine, dacă nu cumva te trezeşti şi tu în fiecare dimineaţă spunând „Gata! Să dea dracu’, e complet greşit ce se întâmplă. Nu merge aşa că-i inutil”. Numai că tu, la cum te ştiu, la cum mă ştiu, nu ai lăsa niciodată gândul ăsta să îţi incolteasca in minte. Tu meriţi, atât ştiu; în rest, suntem la fel.
Am înţeles de ce n-a stat în picioare şandramaua asta. Nimeni nu are chef să se vadă non stop pe el însuşi, să se îmbrăţişeze şi să se sărute. Îmi vine să râd de fiecare dată când mă gândesc la tine, pentru că abia aşa le înţeleg pe toate de care fug la mine. Mie îmi place să îmbrăţişez, ţie nu; în rest, suntem la fel.
Sloi. Nu te mint. Sloi. Dincolo de toate, atât a mai rămas din mine; nu mai doare, nu mai curge sânge. Tu arzi; în rest, suntem la fel.
Uneori mi-e dor de tine; mi-e dor în felul ăla dement în care mi-e dor de tata, sună ca dracu’ ştiu, dar ăsta-i adevarul; în felul în care mi-e dor de mine în dimineţile alea în care mă trezesc şi mă întreb de ce-s aşa cretină şi mă multumesc cu atât de puţin. Mie mi-e dor, ţie nu; în rest, suntem la fel.
Şi mă gândesc din nou la anul ăsta care a trecut şi la mirosul ultimei cafele pe care am băut-o cu tine, la firul ăla de fum care ţi se învârtejea în jurul feţei, şi nu te vedeam prea bine, mă gândesc la tine pur şi simplu şi parcă de ultima dată de când te-am văzut a trecut o viaţă, sau poate doar un episod din serialele alea la care nu ne uităm niciunu’.
Eu ma gândesc la tine, tu nu; în rest suntem la fel.

MONSTERS AND GHOSTS

stropi mari intrau în casă şi mi se prindeau în păr, udau pervazul şi pernele, străluceau umede pe coperţile cărţilor de la geam
te cocoţasei cu coatele pe pervaz şi stăteai acolo pur şi simplu, adulmecând aerul turbat de furie care intra, cum ai spus tu cândva, prin pătratul meschin al ferestrei
despre noaptea asta ai să scrii?
nu ştiu. mă mai gândesc. am mai scris despre furtunile pe care le-am văzut intrând pe fereastra asta; nu cred că vreau să scriu chiar despre toate
cum se face că de fiecare dată când ne întâlnim plouă?
asta nu e ploaie; e furtună; aş putea spune că ne vedem din furtună-n furtună
ţi-ai întors înapoi faţa spre noapte şi-ţi puteam ghici fiorul rece din privirea fixă şi pierdută pe care o ai atunci când te gândeşti numai tu ştii la ce, zâmbetul mijit în ochii uşor asimetrici
te simţem în întunericul din spatele meu, mişcându-te fără zgomot, animal hăituit de fantome fără nume
ţi s-au udat prizele ţi-am spus ştiind că o să-mi răspunzi
dă-le dracu’
am aşteptat să mă întrebi dacă o să scriu vreodată despre noaptea asta, de ca şi cum ar fi mai specială decât toate celelalte nopţi cu furtuni
…şi m-ai întrebat
ţi-ai înfipt mâna în părul meu şi m-am înfiorat privind fix în noapte, muşcându-mi buza de jos până la sânge, ştiind că în mintea ta fuge, ca o nălucă întrebarea nerostită
la ce te gândeşti
te-am lăsat să-mi guşti omoplatul stâng, să-mi adulmeci pielea de după ureche, în timp ce mâna ta mi-a alunecat de la piept înspre pântec
ai îngheţat; mi-ai şoptit în păr, şi mereu miroşi atât de mişto
m-ai lipit de pieptul tău cald şi ţi-am simţit în acelaşi timp unghiile zgâriindu-mi încheietura
ţi-am prins antebraţul cu ambele mâini şi am muşcat cu sete
nebuno! potoleşte-te!
te-am privit peste umărul gol, zâmbindu-ţi în întuneric. mai spune asta încă o dată
ai tăcut
ploaia bătea cu stropi mari udând pervazul şi pernele, făcând să strălucească coperţile cărţilor de la geam
pe un raft departe, şişkin şi-a gemut spiralele mirosind a poveşti cu parfum străin, făcându-mă să-mi încleştez mâinile pe faţa de pe care ochii ţi se goliseră brusc de fantome
Monsters are real, and ghosts are real too. They live inside us, and sometimes, they win.  S. King

CUTIA CU MINUNI

Am găsit undeva, pe strada aia de care aproape uitasem, magazinul cu minuni. M-am oprit în prag şi mă întrebam dacă să intru sau nu. Ultima dată când trecusem pe acolo mă certasem cu vânzătorul şi nu ştiam ce să fac. Până la urmă mi-am zis că o să intru, fie ce-o fi. În cel mai rău caz poate să arunce după mine cu ceva, dar cum singurele lucruri de pe rafturi erau cutii cu minuni, nu ar fi fost chiar cel mai rău lucru care se putea întâmpla. Şi am intrat…
Vânzătorul mă aştepta zâmbind. Hei, nu te-am mai văzut de multă vreme pe aici. Nu ai mai avut nevoie de minuni? Aproape că începusem să îmi fac griji pentru tine.
N-am apucat să deschid gura să-i zic nimic. Ultima dată când ai venit, povesteai cu gura pe jumătate ceva despre nişte prinţi, de minuni venite din alte vieţi, parcă nici nu aveai curaj să-mi spui. Ţin minte că te-am certat destul de rău, că ţie îţi trebuie minuni din viaţa asta, nu din altele, să laşi prostiile, că nu există praf de stele pe care să-l poţi găsi pe fundul buzunarelor din alte vieţi. Ai început să plângi şi mi-ai zis că tu ştii sigur, că nu am cum să te conving de altceva, că e prinţul pe care l-ai adus din alte timpuri şi nu îţi trebuie decât o minune mică, mică de tot ca să-l faci să înţeleagă.
Ai plecat val vârtej pe ploaia aia şi mă gândeam: să vezi că răceşte zănateca asta acum; poate păţeşte ceva şi-o am pe conştiinţă. Da’ nu te-ai supărat pe mine, nu? N-aveam atunci minunea aia care îţi trebuia ţie, sper să înţelegi. Nici măcar nu credeam că există. Am comandat la depozit şi a venit până la urmă; târziu de tot, dar a venit. A stat aici pe raft o grămadă de timp. De câte ori vedeam cutiuţa aia strălucitoare, mă gândeam la tine. Poate azi vine să-şi ia minunea. Poate mâine. Te şi vedeam cum îţi strângi comoara în pumn, cum pleci cu ochii luminoşi şi te duci să îi deschizi capacul acolo unde ştii tu, unde îţi trebuie.
Te-am tot aşteptat, până într-o zi când am înţeles că nu o să mai vii, că nu mai ai nevoie de minunea aia. Am luat cutia şi am dus-o în spate. Cred că o pot găsi, dacă după ea ai venit. O să dureze ceva timp, dar există. E acolo.
Vrei să închid magazinul şi să vii cu mine în spate? O căutăm amândoi. Nu cred că o să se strângă lume la uşă. Oamenii ori nu mai cred în minuni, ori au uitat adresa magazinului, aşa că nu-ţi face griji. Vii cu mine?
Am stat pe gânduri în prag şi până la urmă m-am dus la vânzătorul ăla bătrân şi l-am luat în braţe. I-am zis să mă ţină aşa două minute şi să nu mai zică nimic. Ştii, i-am spus la un moment dat, fără să-i dau drumu din braţe, că dacă vrei să te ajut, merg cu tine să o cauţi, dar eu nu mai vreau minunea.
Mie să-mi dai altă cutie, cu altă minune; aia nu îmi mai trebuie acum. Am înţeles că ai avut dreptate. Nu există praf de stele pe fundul buzunarelor şi-mi pare rău că te-am bătut la cap, dar am înţeles până la urmă. Greu, plătind un preţ prea mare, dar am înţeles.
Am întrebat dacă nu cumva, în ziua aia cu furtuna, a mai venit şi altcineva, alt suflet rătăcit să ceară o minune de care a uitat până la urmă. Mi-a zis că da. Ştie exact cine şi dacă vreau, poate să-mi povestească. Nu am vrut. L-am rugat doar, să ia cele două cutii cu minuni, a mea şi a celuilalt suflet rătăcit şi să le îngroape undeva departe, într-un loc numai de el ştiut, apoi să uite.
Am plecat.
Am scos mâna din buzunar şi mi-am şters cu grijă degetele pe batista care, abia ghicit s-a mânjit cu praf auriu, apoi am împăturit-o şi am pus-o aproape de inimă.
Am plecat să caut sufletul rătăcit care uitase să mai vină la magazinul cu minuni să-şi ceară cutia. Ştiam cum să-l găsesc şi până la urmă am ajuns.
Ne-am îmbrăţişat la umbra unui tei din care se scurgeau ultimii stropi de ploaie; în strânsoare, i-am simţit la piept batista strânsă cu grijă.
Ne-am zâmbit complice ştiind amândoi că într-o zi, poate în altă viaţă, poate chiar în asta, cutiile cu minuni îngropate de vânzător într-un loc numai de el ştiut, îşi vor găsi singure drumul către noi.

POVEŞTI DESPRE ORICE

te-am rugat să-mi spui primul cuvânt care îţi vine în minte
voiam să scriu o poveste pornind de la el
ştii că mă lăudasem că pot face o poveste pornind de la absolut orice
primul cuvânt care ţi-a venit în minte a fost cur
cum scriu eu acum o poveste pornind de la cuvântul cur oare chiar poţi scrie o poveste din orice
bineînţeles că poţi dar mă ceartă mereu toată lumea că vorbesc urât că limbajul meu este extrem de nepotrivit şi vulgar că parcă nu ştiu destule cuvinte şi atunci le înlocuiesc cu înjurături ca la uşa cortului
chiar când mă lăudam că în ultima vreme am reuşit să vorbesc mai curat vii tu şi îmi dai peste nas să fac o poveste so not lady like pornind de la cur aşa că o să aştept alt prim cuvânt care îţi vine în minte
da poţi face poveşti despre orice doar că eu nu vreau acum să scriu despre cur
aş scrie despre ăia doi de i-am văzut azi dimineaţă când am ieşit de la metrou poezie de stradă cu ei doi îmbrăţişaţi strâns strâns în timp ce vântul încolăcise fusta ei peste picioarele lui şi şireturile de la adidaşii lor se întâlneau când şi când mişcate de vânt dar n-o să scriu despre asta
şi aş mai putea să scriu şi despre momentul ăla când m-ai întrebat o să scrii vreodată despre momentul ăsta când ţi-ai dat ochelarii jos şi i-ai lăsat să cadă cu zgomot pe podea
dar nu o să scriu nici despre asta pentru că-mi vine să scriu
doar despre capete străine de pat şi senzaţii uitate în alte vieţi
despre porţi închise la care batem uitându-ne printre şipcile de gard ale altor vieţi fără să ni se deschidă vreodată vreo poartă
şi aş mai putea să scriu de exemplu despre felul în care de-o vreme nu pot să scriu dar asta ar însemna că deja îmi aleargă degetele pe taste
sau despre felul în care mă uit la degetele mele care lovesc cu furie tastele şi cum întotdeauna mi-am dorit să am mâini frumoase cu degete fine şi nu s-a întâmplat niciodată asta evident
şi aş mai putea să fac o poveste despre kill your idols şi
despre cum am hrănit de-a lungul timpului nimicuri pe care mi le-am făcut zei şi apoi am urmărit cu voluptate cum tot eu cu degetele julite până la sânge i-am sfărâmat bucată cu bucată
şi asta îmi aminteşte despre degetele pe care mi le-am zdrelit într-o vară când m-am apucat să car singură în curte câteva tone de lemne doar pentru că tata era prea bolnav s-o facă el
doar că atunci am mai văzut şi altceva pe lângă oasele albe care îmi ieşiseră prin piele mai era o plinătate a sufletului pe care nu am mai găsit-o nicicând
aş putea să fac o poveste despre orice dar primul cuvânt care ţi-a venit în minte a fost cur

IF A WRITER

mi-am amintit că odată, mai demult, râdeam de tine spunându-ţi vorba aia veche şi răsuflată ca orice clişeu, de altfel: “if a writer falls in love with you, you’ll never die”
nu ştiu de ce-mi place să ţi-o tot repet; cred că-mi place de fapt, să mă uit în ochii tăi în timp ce-ţi spun şi să încerc să-ţi dezleg în privire ghicitoarea: „băi, asta chiar se crede scriitoare?”, sau „băi, asta chiar s-a îndrăgostit de mine?”
ambele variante, probabil ţi se par la fel de absurde şi totodată la fel de posibile, pentru că nu îmi pot explica altfel, amestecul ăla mişto de neîncredere şi speranţă din ochii tăi
copil cu o cutie de bomboane în braţe, care nu crede că pot fi toate ale lui
parcă aud cum îţi repeţi în minte: if a writer…
câteodată te aud; îmi gândeşti în suflet şi te înţeleg înainte să spui vreun cuvânt
alteori, cuvintele îţi ies forţate, se aud, zgâriindu-ţi gâtul şi nu au niciun înţeles pentru mine
te-ai uitat urât şi mofluz la mine când ţi-am spus că şi tăcerile sunt ok, că nu e neapărată nevoie să le umpli, să le spargi orice-ar fi
ţi-am promis atunci, că într-o bună zi, o să scriu despre seara aia
am tot lăsat-o să se aşeze, să dispară tot ceea ce nu-i aparţine, să văd apoi, ce-mi mai rămâne, ce mai găsesc din seara pe care ţi-am promis că o voi scrie
mi-a mai rămas pătratul meschin al ferestrei, cu fărâma aia de noapte care intra să facă ciudat de lumină în bezna camerei
ropotul fără ritm şi rimă al ploii pe acoperişul vecin
mirosul de tei de afară, aroma aia moale şi tandră, spălată de ploaie
tunetele care reverberau în pereţii albi şi goi
fulgerele venite când şi când să ne orbească, să dezvăluie doi oameni goi, la două capete străine de pat
mirosul dulceag al ţigărilor fără filtru
capătul incandescent al ţigării tale, dându-mi voie să te ghicesc în întunericul meu miop, să dau cumva vocii tale un loc în spaţiu
peticul umed de piele din spatele genunchiului tău sprijinit pe al meu
cearşafurile cu desene pe care nu le mai înţelegeam în întuneric
un led de computer stins pe măsuţa scundă din sticlă
mirosul sincer şi aspru de vin, când şi când
vocea ta care îmi povestea frânturi convenabile de poveşti
vârfurile degetelor mele rătăcind pe talpa piciorului tău stâng
ţi-am promis că într-o zi o să scriu despre seara aia şi îmi dau seama că nu mi-a mai rămas aproape nimic; câteva mirosuri şi o atingere pe care o mai simt şi acum în vârfurile degetelor
îţi spuneam că poţi face o poveste din absolut orice şi apoi să îi laşi pe oameni să se întrebe dacă despre ei ai scris sau am spus altcuiva asta nici nu mai ştiu pentru că am şi eu nişte clişee dar ţi-am promis că într-o zi if a writer falls in love o să scriu despre seara asta despre capătul incandescent al ţigării care îţi ardea degetele with you furtuna aia complet tâmpită care te-a făcut în cele din urmă să închizi geamul şi picăturile aritmice din noapte flashuri şi piele umezită de plăcere ochii tăi care nu vor crede niciodată că you’ll never die

LA UNŞPE ÎN COLŢ

– Băi, da’ voi n-aţi văzut musca aia?
– Ce muscă ?
– Musca aia de pe pervaz, de la etaju’ unşpe, pe pervaz în colţ. E de o săptămână acolo şi nu e mişcată din loc, înţelegi? De joia trecută e acolo. Voi n-aţi şters de o săptămână pervazele la unşpe?
– Ba da, le-am şters, cum să nu.
– Le-aţi şters pă dracu. Dacă le ştergeaţi, musca aia nu mai era acolo, sau măcar era mişcată din loc. Băi, tu înţelegi că musca aia stă nederanjată pe pervaz, fix în acelaşi loc de o săptămână?
– Nu ştiu ce să zic, da’…
– Vrei să ţi-o arăt? Hai cu mine să ţi-o arăt, că poate nu ştii ce zic.
– Da’, da noi am şters. Şi eu când am fost în tură, şi colega mea…
– Aţi şters pă dracu’. Hai cu mine!
– M-am dus cu el la unşpe, băi şi ce să vezi? A dracu’ muscă era exact acolo unde zisese, în colţu’ pervazului, fîx unde spusese că e.
Nu am auzit ce i-a spus persoana cu care vorbea la telefon, dar nu e greu de intuit.
– Să ştii că şi io m-am gândit, da’ n-avea cum măh, n-avea cum s-o pună el acolo. Băi a dracu’ muscă! Băi da’cum de n-am văzut-o până acum? Şi jur că am şters p-acolo pervazele.
Nu ştiu cine o certa pentru felu’ în care îşi face treaba. Nu am aflat; putea fi directorul spitalului, sau un şef de secţie, habar n-am, însă cadavrul acelei muşte a devenit simbolul spitalelor româneşti, de oriunde; o femeie de serviciu nu vede şi nu mişcă din loc o muscă moartă, deşi pretinde că ştersese praful de mai multe ori în ultima săptămână.
Până la urmă, un nene mai în vârstă de pe scaunul din faţa mea a ţipat la ea să vorbească mai încet, că nu-l interesează conversaţiile ei.
Pe mine mă interesau, mă interesau al naibii de tare. Teribil aş fi vrut să aflu cum se sfârşeşte povestea cadavrului de muscă de pe pervazu’de la unşpe.
Mi-i şi imaginez, cum stăteau toţi, ca la vizita de dimineaţă, doctorul cu o armată de femei de serviciu în jur, examinând şi analizând cazul muştei de pe pervaz. O văd cum stă acolo imobilă, uscată deja, mare şi neagră, cu picioarele în sus, într-o poziţie complet obscenă, savurându-şi post mortem momentul de glorie. A stârnit o întreagă tevatură, se caută vinovaţi şi responsabili. Cine ar fi trebuit să vadă musca? Cine ar fi trebuit să o ia de acolo?
Oricum, isteţ tare omu’ cu observaţia: a lăsăt-o pe post de semn, timp de o săptămână. Aş putea spune că această muscă şi-a făcut din plin datoria faţă de umanitate.
La unşpe pe pervaz, în colţ e o muscă.

DE CE-AM FOST LA CONCERT

…şi mergem noi la concert la Maroon 5. Boooon, am votat, am mai bifat una alta pe timpul zilei, nişte energie de suflet tânăr şi entuziast, e numai bună. Nu-i mai cald ca alte dăţi, nici mai aglomerat, organizare decentă, Adam, e Adam, să vedem ce iese. Ne găsim loc pe un culoar numa’ bun, între oameni ceva mai scunzi, ascultăm noi cine cântă în deschidere, lume multă, îţi mai speli ochii cu unu’ cu altu’, mai tragi cu urechea la vecini, mai o ţigară, mai o apă plată, îţi mai arunci un zâmbet d’ăla de concert-nu-ne-mai-vedem-mâine, cu te miri cine, basic stuff.
La un moment dat, în spatele nostru se „stabileşte” un grup nou de spectatori. Nu că aş fi vrut musai să trag cu urechea, da’ na, oamenii se lipiseră de spatele meu, de parcă eram de’a lor; se auzea tot şi nu se străduiau deloc să vorbească-n şoaptă, că nu aveau de ce. Simt că Manolo se apropie de mine şi mă împunge discret cu cotu-n coaste. E clar, ascultăm acelaşi dialog.
Se aude un fermoar deschizându-se, şi: Na, ţi-o fi cald acum. Păi îmi cam e, să ştii. Un moşmondit în spate. Îmi ţii şi mie asta? Ce? Geaca măi, cum ce? Nu; n-o ţin. Haaaaiiii, ţine-mi şi mie geaca, măi. Hai mă, lasă-mă-n pace, nu ţin nimic. Haaaaiiii, nu fii maimuţ, ţine-mi şi mie geaca. Tipu’, râde pă joase, din gât. M-aş întoarce să-i văd faţa, da’nu am cum, aşa că nu pot decât să bănuiesc. Trag cu coada ochiului, cât îmi permite firescul poziţiei şi zăresc franjuri din piele neagră. Haaaaaiiii măi că nu te înţeapă; crede-mă, că o port eu şi dacă zgâria nu mă mai îmbrăcam cu ea. N-o ţin dom-le, nu vezi ce cald e? Haaaai, nu fii maimuţ; nu vrei să o ţii? Tipu’ nu mai zice nimic. O ignoră.
Se pare că până au ajuns în spatele nostru, s-au mai perindat şi prin alte părţi şi don’şoara a avut câte ceva de împărţit cu diverşi, că dintr-o dată se porneşte: Auzi mă tupeu, tot ea deranjată. Ai văzut ce faţă a făcut la mine? Chiar mă gândeam, băi când ţi-oi da una în capu’ ăla mic şi urât de prepeliţă?!? Păi cum să nu fie o problemă, dacă verşi aia pe mine, sigur că e o problemă, băi dacă-ţi dau una în capu’ ăla mic de prepeliţă (da, a repetat asta), naiba te ia! Da’ ce? Eşti agresivă? Că nu îmi păreai aşa agresivă. Aşa agresivă eşti? Eeeee, nu…nu-s, da’ zi şi tu, tot ea deranjată. Cum vine asta?
În momentu’ ăla nu am mai rezistat. Trebuia să mă întorc, să văd, nu se putea să nu ştiu cine voia să pocnească un cap de prepeliţă la concert la Maroon 5? Mă întorc io cât pot de discret, să „caut cu privirea pe cineva în spate”. Şoc şi groază!!! Băi, o ştiam, să mor dacă mint, o ştiam! Nu îmi dădeam seama de unde, da’ o ştiam, frate. Frumuşică foc tipa, cu trăsături fine, sluţite, totuşi, de răutate şi aroganţă. Mă uitam la ea şi încercam să-mi dau seama cum arată prepeliţa aia de care povestea, că la drept vorbind, noroc că avea coafura înfoiată, că nici ea n-ar fi avut cine ştie câtă scăfârlie. În fine… Domnu’ din dotare serios, cu un zâmbet d’ăla, de: „mă scuzaţi, am ieşit cu copchilu’ la concert; nu vă supăraţi că vă varsă sucu’n cap”. Nu cred că se cunoşteau de prea multă vreme. Deloc, aş zice.
Tipa a tăcut circa douăj de secunde şi-o dă iar din loc: După ce începe, mă ridici? Că nu prea văd. Pauză… Babe, mă ridici în braţe? Cine, io? Da, tu. Du-te măh, cum să te ridic în braţe?!?. Da, să mă ridici să văd mai bine. Mă ridici? Nu. Haaaaaiiii, că nu-s aşa grasă. Gagiu’ a ratat momentu’ când trebuia să fie de acord că nu-i grasă (chiar nu era). Nu-s aşa grasă, nu? Haaaaaiiii ridică-mă că nu-s deloc grasă. Nu mă ridici? Ce, nu poţi? Nu poţi să mă ridici? Oooopaaa artileria grea. Bună tactică, zgândărim masculu’ să iasă fiara din el: da’ cum adică să nu pot, da ce-s io să nu pot?; sunt bărbat. Numa’ că surpriză: pe om l-a durut la başcheţi şi şi-a văzut de butonat telefonu’ liniştit.
Uuufff da’ cald e. Şi e cam  aglomerat. E cam aglomerat nu? Nu, nu-i chiar aşa de aglomerat. Alte dăţi era mai rău, că doar ai mai fost la concerte. Cum fătuca tace mâlc, omu’ revine: ai mai fost la alte concerte, nu? Asta e primul tău concert? Aaaaa, păi atunci înţeleg. Se explică. Da’ nu era mai bine oare, să fie scaune şi fiecare pe locu’ lui, cum e la Sala Palatului la Bănică Junior? N-ai fost la niciun concert la Bănică? Simţindu-se probabil vinovată şi cum omu’ ăla care era cu ea tăcea, faţa nu i-o vedeam că eram ocupată să mă zgudui de râs, bagă diversiune: Ia uite-l şi p-ăla cum e îmbrăcat. Şi-a pus cămaşa aia peste tricou. A învăţat şi ăsta ceva de la americani: cămaşă de blugi peste tricou alb. Mă uit mai bine, chiar onorabil îmbrăcat omu’, îi şedea bine, curăţel, spălăţel, nu văd nimic rău în asta. Eu nu văd, că don’şoara e de altă perere, se pare.
Dintr-un punct încolo, vocea a început să i se piardă în zumzetul mulţimii, dar îmi dădeam seama clar că vorbeşte încă non stop. La un moment dat, am mai riscat o privire în spate, omu’ privea impasibil spre scena pe care nu se mai întâmpla nimic. Stătea cu mâinile încrucişate peste piept, suficient de înalt încât să vadă peste capete, în timp ce suava făptură se agita pe lângă el.
Băi şi în clipa aia m-a lovit: d’asta frate. D’asta am venit io la concertu’ ăsta, să învăţ dracu’ şi io cum se face, că am îmbătrânit degeaba, să mor io, nu alta. Privirea galeşă, şi capul plecat aşa, cum să explic io, găineşte, într-o parte, vocea mieroasă şi mâţâită, haaai Babe, nu mă ridici şi pe mine în braţe? Peste asta, poate sar totuşi, că tonaju’ de fotomodelă nu mă recomandă, privirea răutăcioasă şi alintată. Asta-i frate şi io habar n-aveam.
Mă gândesc la faţa omului şi-mi cam dă cu virgulă, da’ până la urmă, dacă stau bine să mă gândesc, până la urmă, n-a ridicat-o pe umeri să vadă mai bine, şi nici n-a pocnit făptura după ceafa de prepeliţă (i-am văzut giugiulindu-se mai târziu), aşa că pentru el cred că preţul unui sex igienic, nu a fost prea mare, la urma urmei, cu un fir de răbdare…

BACLAVA

Siropul gros şi lipicios i se scurgea de-a lungul degetelor soioase, într-un şiroi mai gros, de fiecare dată când muşca din baclavaua aurie. Odată căzut în praful de la picioare, siropul se transforma în broboane perfect rotunde, suspendate cumva deasupra pământului. A încercat să ridice o picătură chihlimbarie de jos şi s-a sfărâmat, lipindu-i, în schimb de degete praful cenuşiu şi fin. Şi-a şters, fără să-i pese, degetele lipicioase de picioarele arse de soare, încălţate cu adidaşi scâlciaţi şi a continuat să mănânce, cu muşcături mici, prăjitura. Se gândea că dacă nu o să o înfulece prea repede, starea aia de bine avea să dureze mai mult, la nesfârşit, poate.
Găsise un petic de umbră lângă gard, sub corcoduşul sălbatic şi se ghemuise acolo. Părul murdar îi intra în ochi şi parcă ar fi dormit. Îi venea să se încolăcească sub corcoduş în toropeala amiezei şi să doarmă. Ar fi rămas acolo; timpul încremenise în căldura sufocantă şi nu se auzea niciun zgomot, nicio lătrătură de câine măcar.
Pe gardul din spate s-a auzit un zgomot slab şi când a ridicat capul, uitându-se peste umărul stâng, a văzut motanul uriaş, stând nemişcat, cu ochii ficşi, uitându-se în susul străzii, într-un punct pe care doar îl bănuia, spre o curte unde ştia că şi-a făcut o iubită. A întins mâna pe spate şi i-a atins cu vârful degetelor câteva fire din blană. Parcă era semnul pe care îl aştepta să coboare de acolo şi a sărit fără zgomot în praful gros. I-a dat, cu părere de rău, ultima îmbucătură de baclava, apoi a închis ochii şi l-a lăsat să-i lingă degetele îmbibate de sirop.
Oare o să-mi amintesc mereu după amiaza asta? Oare peste mulţi ani o să mai ţin minte cum stăteam aici în praf şi am hrănit motanul cu ultima îmbucătură de baclava, cum strada asta oarecare e încremenită în linişte şi arşiţă, oare o să mai ştiu peste ani cum miroseau soarele ăsta şi praful care mi s-a lipit de picioare, oare o să mai ţin minte cojile din genunchii care acum mă ustură ca dracu’? A tresărit. Nu avea voie să spună dracu, dar cum nu auzise nimeni, pentru că spusese încet, abia şoptit, i-a trecut repede sentimentul de vinovăţie.
Motanul şi-a ciulit urechile şi din curtea vecină a început să se audă un clinchet slab, metalic,  apoi aproape imediat a început să miroasă a cafea. A luat motanul sub braţ şi s-a ridicat cu greu din praf. Nu s-a mai obosit să-şi scuture praful de pe picioare şi s-a apropiat cu paşi şovăitori de gardul vecin. Şi-a lipit nasul de scândurile văruite şi a aşteptat fără să respire aproape, până a auzit paşi târşâiţi apropiindu-se.
Poarta s-a deschis scârţâind şi a intrat. Înăuntru era răcoare şi întuneric, datorită bolţii dese de vie care crescuse haotic în toată curtea. A lăsat motanul pe un scaun şi s-a aşezat la masă în dreptul ceşcuţei mici din porţelan, umplute cu lapte şi cu doar un strop de cafea, cât să-i schimbe culoarea, care aştepta, ca de obicei, în dreptul locului dintre gard şi colţul casei.
Babai s-a uitat pe sub sprincenele groase şi i-a zis: spală mâini, că nu dau nimic la tine cu murdăria aia pe degete. S-a dus fără chef la pompă şi i-a dat drumu’, lăsând apa rece să-i curgă pe picioare. Babai se aşezase deja la locul lui, după ce pusese pe masă o farfurioară cu baclavale şi aştepta tăcut, urmărind atent ce se întâmplă la robinet. I-a făcut semn să mai insiste în spatele genunchiului drept, unde un strat gros de praf stătea nederanjat de cine ştie când. Când i s-a părut că şi mâinile şi picioarele sunt suficient de curate a încunviinţat imperceptibil din cap şi a început să-şi soarbă cafeaua.
S-a cocoţat pe scaunul cam înalt, după ce a împins motanul mai în spate şi aproape imediat i s-au umplut ochii de lacrimi. A lăsat capul în jos trăgându-şi nasul şi muşcându-şi buzele. Nu-i plăcea să plângă. Ştia că i se schimonoseşte faţa urât şi pe obrajii murdari îi rămâneau dâre curate, care ar fi spus apoi lumii întregi că a plâns…iar.
Babai i-a împins, cu degetul noduros, farfurioara mai aproape şi s-a uitat în altă parte. E cam singurul om mare cu care pot să plâng, pentru că se uită în altă parte şi nu întreabă nimic, s-a gândit, şi şi-a mai tras încă o dată, zgomotos nasul. A luat o baclava şi a început să muşte din ea printre suspine şi sughiţuri de plâns.
Ştia că Babai aşteaptă să spună ceva şi nu ştia cum să înceapă; de unde. Ar fi vrut să înţepenească cumva momentul ăla în timp, ca la insectar, să-l facă să rămână mereu în umbra răcoroasă a boltei de viţă, cu motanul torcând fierbinte în spate, cu baclavaua mâncată pe jumătate băltind în siropul auriu, cu Babai bându-şi liniştit cafeaua, dar cum să-i spună aşa ceva lu’ Babai? Chiar dacă ar fi înţeles până la urmă, nu ştia pur şi simplu cum să-i spună.
Ştia că Babai urma să moară curând, pentru că asta fac prietenii, îi spusese tacă-su, îşi pun palma-n cur şi dispar când ţi-e sufletu’ mai greu. Cum avea sufletul mai greu ca niciodată, nu avea niciun dubiu că Babai urma să moară. Poate ar fi trebuit să-i spună că plânge pentru că vrea să-l facă mic, mic de tot şi să-l pună în buzunarul pantalonilor hărtăniţi, nu prea ştia ce înseamnă hărtăniţi, da’ bunică-sa zicea mereu mi-e ruşine când văd că baţi maidanu’ cu trenţele alea hărtănite pe tine; o să zică lumea că nu avem bani să te îmbrăcăm, şi să-l ştie acolo mereu. Poate Babai ar fi ştiut cum trebuie făcut. Mereu ştia ce trebuie făcut de fiecare dată ca să fie toate cum nu se poate mai bine, dar în loc de asta, a tăcut. I-a zis doar că s-a lovit rău la picior iar şi că şi-a mai rupt încă un tricou, d-aia plânge cu sughiţuri. Babai i s-a uitat în ochi fără să creadă măcar o vorbă şi i-a ciufulit bretonul, cu gestul ăla de infinită blândeţe pe care nu a mai ştiut nimeni să-l facă de atunci. Şi-a mai tras încă o dată nasu’ şi s-a repezit să-l ia în braţe. L-a strâns abia cuprinzându-l, cât de tare a putut, cu ochii strânşi, cu nasu’ îngropat la pieptul lui, până nu a mai putut să respire, apoi şi-a luat motanul sub braţ şi a plecat spre nicăieri, pe strada încremenită sub arşiţa albă a verii.
Felul în care o lua Babai în braţe în vara aia chiar înainte să moară a rămas acolo, pe strada tăcută şi pustie, fără să ajungă vreodată în buzunarele pline de comori ale pantalonilor hărtăniţi, iar motanul a dispărut într-o zi fără urmă.
Acum, mai bagă când şi când mâna în buzunarele pantalonilor noi şi strânge pumnul în gol, cu ciudă, pentru că momentul ăla pe care a vrut atunci să-l oprească în loc îi scapă printre degete mereu şi mereu.
I-a zis cineva zilele trecute că are mâini de copil. Se uită la ele cu nedumerire, încercând să ghicească sub unghii urme aurii de sirop de baclava.

DEAL?

Mi l-ai stricat. De fapt, mi l-ai lăsat numai iubire pentru tine şi răni. Eu ce să fac acum? Cum să fac? Să-mi iau pansamentele şi să i le pun lui? Nu pot. Nu am cum, pentru că mi s-au lipit bandajele de răni şi dacă trag de ele văd carnea vie, roz de dedesubt; le aştept să cadă singure; e singura cale pe care o am. Numai că vezi, tu mi l-ai aruncat în faţă fix acum şi eu nu am cum să îl vindec. Nu am cum, pentru că rană pe rană nu înseamnă vindecare; înseamnă doar o rană mai mare. Înseamnă doar că o să ne îmbolnăvim amândoi mai tare.
O să îl iau şi o să îl pun resemnată în cămara mea, pe raft, etichetat frumos, „potenţială poveste de iubire moartă înainte de a începe”. Uneori, o să mai desfac capacul şi o să mai inspir aerul ăla, pe care îl bănuiesc, pe care îl ştiu din altă viaţă şi care nu poate prinde contur, nici trup, nici forţă. O să mă mai uit din când în când pe raft şi o să-mi lipesc buzele de borcanul ăla cu miros de vânt şi soare, o să-mi înghit cu greu nodul din gât şi o să-mi spun ca de fiecare dată: „Eh, nu a fost sa fie. Nici de data asta”.
Tu nu ştiu ce faci. Habar nu am cum arată cămara ta. Sper din toată inima că raftul tău cu „potenţiale” e mai gol decât al meu. Ar fi păcat să fie altfel. Eşti atât de frumoasă şi borcanele alea dor atât de tare, atârnă, zgurmă; mi-ar părea rău să-ţi întunece privirea. Parcă nu meriti. Nu merită nimeni să aibă atâtea borcane cu amar.
A fost un moment, acum câţiva ani, când mi-am promis că atunci când o să pot, dacă o să mai pot vreodată, o să intru în cămară şi o să mătur tot, o să fac ţăndări toate borcanele alea, şi o să pun în locul lor oglinzi, să mă văd cu adevărat, să nu mă mai uit pe mine, să mă reînvăţ por cu por. Când am ajuns acasă am uitat; mi-a pierit curajul, apoi nu am mai ştiut cum să fac. Şi le tot strâng…mă uit la ele şi-mi spun: „Oh, I’m such a keeper” şi insist, insist, dar nu vindec nimic. Nu ştiu cum să fac.
Mă uitam serile trecute la o fotografie de-a ta şi mă gândeam că poate reuşesc să ajung cumva până la tine să-ţi spun, să-ţi povestesc, să te învăţ tot ce ştiu, cum să nu faci niciodată, să râdem amândouă, să te ascult povestindu-mi cum e să te iubească cineva în felul ăla.
E doar o altă scriere patetică, sau e doar un gând care mi-a trecut acum prin minte, un gând pe care de fapt, nu-l vreau şi-l vomit pe hârtia asta docila.
Nu am glumit când am spus că aş vrea să te cunosc. Te ştiu de la prima mea iubire. Ne-am cunoscut de-o părere, te urmăresc pas cu pas de ani mulţi şi nu reuşesc să-ţi prind decât zâmbetul ăla minunat şi jucăuş pe care îl ai în colţul buzelor. Zâmbetul ăla care arde suflete.
Îmi placi măi fată. Îmi placi tare şi aş vrea să te rog, poate cine ştie, data viitoare îi laşi mai puţine răni. Poate data viitoare îmi va sta în puteri să-l repar.
RSS
Follow by Email
Facebook
Twitter