Simple Cuvinte - Simple Cuvinte

IF A WRITER

mi-am amintit că odată, mai demult, râdeam de tine spunându-ţi vorba aia veche şi răsuflată ca orice clişeu, de altfel: “if a writer falls in love with you, you’ll never die”

nu ştiu de ce-mi place să ţi-o tot repet; cred că-mi place de fapt, să mă uit în ochii tăi în timp ce-ţi spun şi să încerc să-ţi dezleg în privire ghicitoarea: „băi, asta chiar se crede scriitoare?”, sau „băi, asta chiar s-a îndrăgostit de mine?”

ambele variante, probabil ţi se par la fel de absurde şi totodată la fel de posibile, pentru că nu îmi pot explica altfel, amestecul ăla mişto de neîncredere şi speranţă din ochii tăi

copil cu o cutie de bomboane în braţe, care nu crede că pot fi toate ale lui

parcă aud cum îţi repeţi în minte: if a writer…

câteodată te aud; îmi gândeşti în suflet şi te înţeleg înainte să spui vreun cuvânt

alteori, cuvintele îţi ies forţate, se aud, zgâriindu-ţi gâtul şi nu au niciun înţeles pentru mine

te-ai uitat urât şi mofluz la mine când ţi-am spus că şi tăcerile sunt ok, că nu e neapărată nevoie să le umpli, să le spargi orice-ar fi

ţi-am promis atunci, că într-o bună zi, o să scriu despre seara aia

am tot lăsat-o să se aşeze, să dispară tot ceea ce nu-i aparţine, să văd apoi, ce-mi mai rămâne, ce mai găsesc din seara pe care ţi-am promis că o voi scrie

mi-a mai rămas pătratul meschin al ferestrei, cu fărâma aia de noapte care intra să facă ciudat de lumină în bezna camerei

ropotul fără ritm şi rimă al ploii pe acoperişul vecin

mirosul de tei de afară, aroma aia moale şi tandră, spălată de ploaie

tunetele care reverberau în pereţii albi şi goi

fulgerele venite când şi când să ne orbească, să dezvăluie doi oameni goi, la două capete străine de pat

mirosul dulceag al ţigărilor fără filtru

capătul incandescent al ţigării tale, dându-mi voie să te ghicesc în întunericul meu miop, să dau cumva vocii tale un loc în spaţiu

peticul umed de piele din spatele genunchiului tău sprijinit pe al meu

cearşafurile cu desene pe care nu le mai înţelegeam în întuneric

un led de computer stins pe măsuţa scundă din sticlă

mirosul sincer şi aspru de vin, când şi când

vocea ta care îmi povestea frânturi convenabile de poveşti

vârfurile degetelor mele rătăcind pe talpa piciorului tău stâng

ţi-am promis că într-o zi o să scriu despre seara aia şi îmi dau seama că nu mi-a mai rămas aproape nimic; câteva mirosuri şi o atingere pe care o mai simt şi acum în vârfurile degetelor

îţi spuneam că poţi face o poveste din absolut orice şi apoi să îi laşi pe oameni să se întrebe dacă despre ei ai scris sau am spus altcuiva asta nici nu mai ştiu pentru că am şi eu nişte clişee dar ţi-am promis că într-o zi if a writer falls in love o să scriu despre seara asta despre capătul incandescent al ţigării care îţi ardea degetele with you furtuna aia complet tâmpită care te-a făcut în cele din urmă să închizi geamul şi picăturile aritmice din noapte flashuri şi piele umezită de plăcere ochii tăi care nu vor crede niciodată că you’ll never die

LA UNŞPE ÎN COLŢ

– Băi, da’ voi n-aţi văzut musca aia?

– Ce muscă ?

– Musca aia de pe pervaz, de la etaju’ unşpe, pe pervaz în colţ. E de o săptămână acolo şi nu e mişcată din loc, înţelegi? De joia trecută e acolo. Voi n-aţi şters de o săptămână pervazele la unşpe?

– Ba da, le-am şters, cum să nu.

– Le-aţi şters pă dracu. Dacă le ştergeaţi, musca aia nu mai era acolo, sau măcar era mişcată din loc. Băi, tu înţelegi că musca aia stă nederanjată pe pervaz, fix în acelaşi loc de o săptămână?

– Nu ştiu ce să zic, da’…

– Vrei să ţi-o arăt? Hai cu mine să ţi-o arăt, că poate nu ştii ce zic.

– Da’, da noi am şters. Şi eu când am fost în tură, şi colega mea…

– Aţi şters pă dracu’. Hai cu mine!

– M-am dus cu el la unşpe, băi şi ce să vezi? A dracu’ muscă era exact acolo unde zisese, în colţu’ pervazului, fîx unde spusese că e.

Nu am auzit ce i-a spus persoana cu care vorbea la telefon, dar nu e greu de intuit.

– Să ştii că şi io m-am gândit, da’ n-avea cum măh, n-avea cum s-o pună el acolo. Băi a dracu’ muscă! Băi da’cum de n-am văzut-o până acum? Şi jur că am şters p-acolo pervazele.

Nu ştiu cine o certa pentru felu’ în care îşi face treaba. Nu am aflat; putea fi directorul spitalului, sau un şef de secţie, habar n-am, însă cadavrul acelei muşte a devenit simbolul spitalelor româneşti, de oriunde; o femeie de serviciu nu vede şi nu mişcă din loc o muscă moartă, deşi pretinde că ştersese praful de mai multe ori în ultima săptămână.

Până la urmă, un nene mai în vârstă de pe scaunul din faţa mea a ţipat la ea să vorbească mai încet, că nu-l interesează conversaţiile ei.

Pe mine mă interesau, mă interesau al naibii de tare. Teribil aş fi vrut să aflu cum se sfârşeşte povestea cadavrului de muscă de pe pervazu’de la unşpe.

Mi-i şi imaginez, cum stăteau toţi, ca la vizita de dimineaţă, doctorul cu o armată de femei de serviciu în jur, examinând şi analizând cazul muştei de pe pervaz. O văd cum stă acolo imobilă, uscată deja, mare şi neagră, cu picioarele în sus, într-o poziţie complet obscenă, savurându-şi post mortem momentul de glorie. A stârnit o întreagă tevatură, se caută vinovaţi şi responsabili. Cine ar fi trebuit să vadă musca? Cine ar fi trebuit să o ia de acolo?

Oricum, isteţ tare omu’ cu observaţia: a lăsăt-o pe post de semn, timp de o săptămână. Aş putea spune că această muscă şi-a făcut din plin datoria faţă de umanitate.

La unşpe pe pervaz, în colţ e o muscă.

DE CE-AM FOST LA CONCERT

…şi mergem noi la concert la Maroon 5. Boooon, am votat, am mai bifat una alta pe timpul zilei, nişte energie de suflet tânăr şi entuziast, e numai bună. Nu-i mai cald ca alte dăţi, nici mai aglomerat, organizare decentă, Adam, e Adam, să vedem ce iese. Ne găsim loc pe un culoar numa’ bun, între oameni ceva mai scunzi, ascultăm noi cine cântă în deschidere, lume multă, îţi mai speli ochii cu unu’ cu altu’, mai tragi cu urechea la vecini, mai o ţigară, mai o apă plată, îţi mai arunci un zâmbet d’ăla de concert-nu-ne-mai-vedem-mâine, cu te miri cine, basic stuff.

La un moment dat, în spatele nostru se „stabileşte” un grup nou de spectatori. Nu că aş fi vrut musai să trag cu urechea, da’ na, oamenii se lipiseră de spatele meu, de parcă eram de’a lor; se auzea tot şi nu se străduiau deloc să vorbească-n şoaptă, că nu aveau de ce. Simt că Manolo se apropie de mine şi mă împunge discret cu cotu-n coaste. E clar, ascultăm acelaşi dialog.

Se aude un fermoar deschizându-se, şi: Na, ţi-o fi cald acum. Păi îmi cam e, să ştii. Un moşmondit în spate. Îmi ţii şi mie asta? Ce? Geaca măi, cum ce? Nu; n-o ţin. Haaaaiiii, ţine-mi şi mie geaca, măi. Hai mă, lasă-mă-n pace, nu ţin nimic. Haaaaiiii, nu fii maimuţ, ţine-mi şi mie geaca. Tipu’, râde pă joase, din gât. M-aş întoarce să-i văd faţa, da’nu am cum, aşa că nu pot decât să bănuiesc. Trag cu coada ochiului, cât îmi permite firescul poziţiei şi zăresc franjuri din piele neagră. Haaaaaiiii măi că nu te înţeapă; crede-mă, că o port eu şi dacă zgâria nu mă mai îmbrăcam cu ea. N-o ţin dom-le, nu vezi ce cald e? Haaaai, nu fii maimuţ; nu vrei să o ţii? Tipu’ nu mai zice nimic. O ignoră.

Se pare că până au ajuns în spatele nostru, s-au mai perindat şi prin alte părţi şi don’şoara a avut câte ceva de împărţit cu diverşi, că dintr-o dată se porneşte: Auzi mă tupeu, tot ea deranjată. Ai văzut ce faţă a făcut la mine? Chiar mă gândeam, băi când ţi-oi da una în capu’ ăla mic şi urât de prepeliţă?!? Păi cum să nu fie o problemă, dacă verşi aia pe mine, sigur că e o problemă, băi dacă-ţi dau una în capu’ ăla mic de prepeliţă (da, a repetat asta), naiba te ia! Da’ ce? Eşti agresivă? Că nu îmi păreai aşa agresivă. Aşa agresivă eşti? Eeeee, nu…nu-s, da’ zi şi tu, tot ea deranjată. Cum vine asta?

În momentu’ ăla nu am mai rezistat. Trebuia să mă întorc, să văd, nu se putea să nu ştiu cine voia să pocnească un cap de prepeliţă la concert la Maroon 5? Mă întorc io cât pot de discret, să „caut cu privirea pe cineva în spate”. Şoc şi groază!!! Băi, o ştiam, să mor dacă mint, o ştiam! Nu îmi dădeam seama de unde, da’ o ştiam, frate. Frumuşică foc tipa, cu trăsături fine, sluţite, totuşi, de răutate şi aroganţă. Mă uitam la ea şi încercam să-mi dau seama cum arată prepeliţa aia de care povestea, că la drept vorbind, noroc că avea coafura înfoiată, că nici ea n-ar fi avut cine ştie câtă scăfârlie. În fine… Domnu’ din dotare serios, cu un zâmbet d’ăla, de: „mă scuzaţi, am ieşit cu copchilu’ la concert; nu vă supăraţi că vă varsă sucu’n cap”. Nu cred că se cunoşteau de prea multă vreme. Deloc, aş zice.

Tipa a tăcut circa douăj de secunde şi-o dă iar din loc: După ce începe, mă ridici? Că nu prea văd. Pauză… Babe, mă ridici în braţe? Cine, io? Da, tu. Du-te măh, cum să te ridic în braţe?!?. Da, să mă ridici să văd mai bine. Mă ridici? Nu. Haaaaaiiii, că nu-s aşa grasă. Gagiu’ a ratat momentu’ când trebuia să fie de acord că nu-i grasă (chiar nu era). Nu-s aşa grasă, nu? Haaaaaiiii ridică-mă că nu-s deloc grasă. Nu mă ridici? Ce, nu poţi? Nu poţi să mă ridici? Oooopaaa artileria grea. Bună tactică, zgândărim masculu’ să iasă fiara din el: da’ cum adică să nu pot, da ce-s io să nu pot?; sunt bărbat. Numa’ că surpriză: pe om l-a durut la başcheţi şi şi-a văzut de butonat telefonu’ liniştit.

Uuufff da’ cald e. Şi e cam aglomerat. E cam aglomerat nu? Nu, nu-i chiar aşa de aglomerat. Alte dăţi era mai rău, că doar ai mai fost la concerte. Cum fătuca tace mâlc, omu’ revine: ai mai fost la alte concerte, nu? Asta e primul tău concert? Aaaaa, păi atunci înţeleg. Se explică. Da’ nu era mai bine oare, să fie scaune şi fiecare pe locu’ lui, cum e la Sala Palatului la Bănică Junior? N-ai fost la niciun concert la Bănică? Simţindu-se probabil vinovată şi cum omu’ ăla care era cu ea tăcea, faţa nu i-o vedeam că eram ocupată să mă zgudui de râs, bagă diversiune: Ia uite-l şi p-ăla cum e îmbrăcat. Şi-a pus cămaşa aia peste tricou. A învăţat şi ăsta ceva de la americani: cămaşă de blugi peste tricou alb. Mă uit mai bine, chiar onorabil îmbrăcat omu’, îi şedea bine, curăţel, spălăţel, nu văd nimic rău în asta. Eu nu văd, că don’şoara e de altă perere, se pare.

Dintr-un punct încolo, vocea a început să i se piardă în zumzetul mulţimii, dar îmi dădeam seama clar că vorbeşte încă non stop. La un moment dat, am mai riscat o privire în spate, omu’ privea impasibil spre scena pe care nu se mai întâmpla nimic. Stătea cu mâinile încrucişate peste piept, suficient de înalt încât să vadă peste capete, în timp ce suava făptură se agita pe lângă el.

Băi şi în clipa aia m-a lovit: d’asta frate. D’asta am venit io la concertu’ ăsta, să învăţ dracu’ şi io cum se face, că am îmbătrânit degeaba, să mor io, nu alta. Privirea galeşă, şi capul plecat aşa, cum să explic io, găineşte, într-o parte, vocea mieroasă şi mâţâită, haaai Babe, nu mă ridici şi pe mine în braţe? Peste asta, poate sar totuşi, că tonaju’ de fotomodelă nu mă recomandă, privirea răutăcioasă şi alintată. Asta-i frate şi io habar n-aveam.

Mă gândesc la faţa omului şi-mi cam dă cu virgulă, da’ până la urmă, dacă stau bine să mă gândesc, până la urmă, n-a ridicat-o pe umeri să vadă mai bine, şi nici n-a pocnit făptura după ceafa de prepeliţă (i-am văzut giugiulindu-se mai târziu), aşa că pentru el cred că preţul unui sex igienic, nu a fost prea mare, la urma urmei, cu un fir de răbdare…

BACLAVA

Siropul gros şi lipicios i se scurgea de-a lungul degetelor soioase, într-un şiroi mai gros, de fiecare dată când muşca din baclavaua aurie. Odată căzut în praful de la picioare, siropul se transforma în broboane perfect rotunde, suspendate cumva deasupra pământului. A încercat să ridice o picătură chihlimbarie de jos şi s-a sfărâmat, lipindu-i, în schimb de degete praful cenuşiu şi fin. Şi-a şters, fără să-i pese, degetele lipicioase de picioarele arse de soare, încălţate cu adidaşi scâlciaţi şi a continuat să mănânce, cu muşcături mici, prăjitura. Se gândea că dacă nu o să o înfulece prea repede, starea aia de bine avea să dureze mai mult, la nesfârşit, poate.

Găsise un petic de umbră lângă gard, sub corcoduşul sălbatic şi se ghemuise acolo. Părul murdar îi intra în ochi şi parcă ar fi dormit. Îi venea să se încolăcească sub corcoduş în toropeala amiezei şi să doarmă. Ar fi rămas acolo; timpul încremenise în căldura sufocantă şi nu se auzea niciun zgomot, nicio lătrătură de câine măcar.

Pe gardul din spate s-a auzit un zgomot slab şi când a ridicat capul, uitându-se peste umărul stâng, a văzut motanul uriaş, stând nemişcat, cu ochii ficşi, uitându-se în susul străzii, într-un punct pe care doar îl bănuia, spre o curte unde ştia că şi-a făcut o iubită. A întins mâna pe spate şi i-a atins cu vârful degetelor câteva fire din blană. Parcă era semnul pe care îl aştepta să coboare de acolo şi a sărit fără zgomot în praful gros. I-a dat, cu părere de rău, ultima îmbucătură de baclava, apoi a închis ochii şi l-a lăsat să-i lingă degetele îmbibate de sirop.

Oare o să-mi amintesc mereu după amiaza asta? Oare peste mulţi ani o să mai ţin minte cum stăteam aici în praf şi am hrănit motanul cu ultima îmbucătură de baclava, cum strada asta oarecare e încremenită în linişte şi arşiţă, oare o să mai ştiu peste ani cum miroseau soarele ăsta şi praful care mi s-a lipit de picioare, oare o să mai ţin minte cojile din genunchii care acum mă ustură ca dracu’? A tresărit. Nu avea voie să spună dracu, dar cum nu auzise nimeni, pentru că spusese încet, abia şoptit, i-a trecut repede sentimentul de vinovăţie.

Motanul şi-a ciulit urechile şi din curtea vecină a început să se audă un clinchet slab, metalic, apoi aproape imediat a început să miroasă a cafea. A luat motanul sub braţ şi s-a ridicat cu greu din praf. Nu s-a mai obosit să-şi scuture praful de pe picioare şi s-a apropiat cu paşi şovăitori de gardul vecin. Şi-a lipit nasul de scândurile văruite şi a aşteptat fără să respire aproape, până a auzit paşi târşâiţi apropiindu-se.

Poarta s-a deschis scârţâind şi a intrat. Înăuntru era răcoare şi întuneric, datorită bolţii dese de vie care crescuse haotic în toată curtea. A lăsat motanul pe un scaun şi s-a aşezat la masă în dreptul ceşcuţei mici din porţelan, umplute cu lapte şi cu doar un strop de cafea, cât să-i schimbe culoarea, care aştepta, ca de obicei, în dreptul locului dintre gard şi colţul casei.

Babai s-a uitat pe sub sprincenele groase şi i-a zis: spală mâini, că nu dau nimic la tine cu murdăria aia pe degete. S-a dus fără chef la pompă şi i-a dat drumu’, lăsând apa rece să-i curgă pe picioare. Babai se aşezase deja la locul lui, după ce pusese pe masă o farfurioară cu baclavale şi aştepta tăcut, urmărind atent ce se întâmplă la robinet. I-a făcut semn să mai insiste în spatele genunchiului drept, unde un strat gros de praf stătea nederanjat de cine ştie când. Când i s-a părut că şi mâinile şi picioarele sunt suficient de curate a încunviinţat imperceptibil din cap şi a început să-şi soarbă cafeaua.

S-a cocoţat pe scaunul cam înalt, după ce a împins motanul mai în spate şi aproape imediat i s-au umplut ochii de lacrimi. A lăsat capul în jos trăgându-şi nasul şi muşcându-şi buzele. Nu-i plăcea să plângă. Ştia că i se schimonoseşte faţa urât şi pe obrajii murdari îi rămâneau dâre curate, care ar fi spus apoi lumii întregi că a plâns…iar.

Babai i-a împins, cu degetul noduros, farfurioara mai aproape şi s-a uitat în altă parte. E cam singurul om mare cu care pot să plâng, pentru că se uită în altă parte şi nu întreabă nimic, s-a gândit, şi şi-a mai tras încă o dată, zgomotos nasul. A luat o baclava şi a început să muşte din ea printre suspine şi sughiţuri de plâns.

Ştia că Babai aşteaptă să spună ceva şi nu ştia cum să înceapă; de unde. Ar fi vrut să înţepenească cumva momentul ăla în timp, ca la insectar, să-l facă să rămână mereu în umbra răcoroasă a boltei de viţă, cu motanul torcând fierbinte în spate, cu baclavaua mâncată pe jumătate băltind în siropul auriu, cu Babai bându-şi liniştit cafeaua, dar cum să-i spună aşa ceva lu’ Babai? Chiar dacă ar fi înţeles până la urmă, nu ştia pur şi simplu cum să-i spună.

Ştia că Babai urma să moară curând, pentru că asta fac prietenii, îi spusese tacă-su, îşi pun palma-n cur şi dispar când ţi-e sufletu’ mai greu. Cum avea sufletul mai greu ca niciodată, nu avea niciun dubiu că Babai urma să moară. Poate ar fi trebuit să-i spună că plânge pentru că vrea să-l facă mic, mic de tot şi să-l pună în buzunarul pantalonilor hărtăniţi, nu prea ştia ce înseamnă hărtăniţi, da’ bunică-sa zicea mereu mi-e ruşine când văd că baţi maidanu’ cu trenţele alea hărtănite pe tine; o să zică lumea că nu avem bani să te îmbrăcăm, şi să-l ştie acolo mereu. Poate Babai ar fi ştiut cum trebuie făcut. Mereu ştia ce trebuie făcut de fiecare dată ca să fie toate cum nu se poate mai bine, dar în loc de asta, a tăcut. I-a zis doar că s-a lovit rău la picior iar şi că şi-a mai rupt încă un tricou, d-aia plânge cu sughiţuri. Babai i s-a uitat în ochi fără să creadă măcar o vorbă şi i-a ciufulit bretonul, cu gestul ăla de infinită blândeţe pe care nu a mai ştiut nimeni să-l facă de atunci. Şi-a mai tras încă o dată nasu’ şi s-a repezit să-l ia în braţe. L-a strâns abia cuprinzându-l, cât de tare a putut, cu ochii strânşi, cu nasu’ îngropat la pieptul lui, până nu a mai putut să respire, apoi şi-a luat motanul sub braţ şi a plecat spre nicăieri, pe strada încremenită sub arşiţa albă a verii.

Felul în care o lua Babai în braţe în vara aia chiar înainte să moară a rămas acolo, pe strada tăcută şi pustie, fără să ajungă vreodată în buzunarele pline de comori ale pantalonilor hărtăniţi, iar motanul a dispărut într-o zi fără urmă.

Acum, mai bagă când şi când mâna în buzunarele pantalonilor noi şi strânge pumnul în gol, cu ciudă, pentru că momentul ăla pe care a vrut atunci să-l oprească în loc îi scapă printre degete mereu şi mereu.

I-a zis cineva zilele trecute că are mâini de copil. Se uită la ele cu nedumerire, încercând să ghicească sub unghii urme aurii de sirop de baclava.

DEAL?

Mi l-ai stricat. De fapt, mi l-ai lăsat numai iubire pentru tine şi răni. Eu ce să fac acum? Cum să fac? Să-mi iau pansamentele şi să i le pun lui? Nu pot. Nu am cum, pentru că mi s-au lipit bandajele de răni şi dacă trag de ele văd carnea vie, roz de dedesubt; le aştept să cadă singure; e singura cale pe care o am. Numai că vezi, tu mi l-ai aruncat în faţă fix acum şi eu nu am cum să îl vindec. Nu am cum, pentru că rană pe rană nu înseamnă vindecare; înseamnă doar o rană mai mare. Înseamnă doar că o să ne îmbolnăvim amândoi mai tare.

O să îl iau şi o să îl pun resemnată în cămara mea, pe raft, etichetat frumos, „potenţială poveste de iubire moartă înainte de a începe”. Uneori, o să mai desfac capacul şi o să mai inspir aerul ăla, pe care îl bănuiesc, pe care îl ştiu din altă viaţă şi care nu poate prinde contur, nici trup, nici forţă. O să mă mai uit din când în când pe raft şi o să-mi lipesc buzele de borcanul ăla cu miros de vânt şi soare, o să-mi înghit cu greu nodul din gât şi o să-mi spun ca de fiecare dată: „Eh, nu a fost sa fie. Nici de data asta”.

Tu nu ştiu ce faci. Habar nu am cum arată cămara ta. Sper din toată inima că raftul tău cu „potenţiale” e mai gol decât al meu. Ar fi păcat să fie altfel. Eşti atât de frumoasă şi borcanele alea dor atât de tare, atârnă, zgurmă; mi-ar părea rău să-ţi întunece privirea. Parcă nu meriti. Nu merită nimeni să aibă atâtea borcane cu amar.

A fost un moment, acum câţiva ani, când mi-am promis că atunci când o să pot, dacă o să mai pot vreodată, o să intru în cămară şi o să mătur tot, o să fac ţăndări toate borcanele alea, şi o să pun în locul lor oglinzi, să mă văd cu adevărat, să nu mă mai uit pe mine, să mă reînvăţ por cu por. Când am ajuns acasă am uitat; mi-a pierit curajul, apoi nu am mai ştiut cum să fac. Şi le tot strâng…mă uit la ele şi-mi spun: „Oh, I’m such a keeper” şi insist, insist, dar nu vindec nimic. Nu ştiu cum să fac.

Mă uitam serile trecute la o fotografie de-a ta şi mă gândeam că poate reuşesc să ajung cumva până la tine să-ţi spun, să-ţi povestesc, să te învăţ tot ce ştiu, cum să nu faci niciodată, să râdem amândouă, să te ascult povestindu-mi cum e să te iubească cineva în felul ăla.

E doar o altă scriere patetică, sau e doar un gând care mi-a trecut acum prin minte, un gând pe care de fapt, nu-l vreau şi-l vomit pe hârtia asta docila.

Nu am glumit când am spus că aş vrea să te cunosc. Te ştiu de la prima mea iubire. Ne-am cunoscut de-o părere, te urmăresc pas cu pas de ani mulţi şi nu reuşesc să-ţi prind decât zâmbetul ăla minunat şi jucăuş pe care îl ai în colţul buzelor. Zâmbetul ăla care arde suflete.

Îmi placi măi fată. Îmi placi tare şi aş vrea să te rog, poate cine ştie, data viitoare îi laşi mai puţine răni. Poate data viitoare îmi va sta în puteri să-l repar.

CONTESTAŢIE

A cumpărat Manolo la un moment dat, nişte ceaiuri, că la noi în familie ea e băutoarea de ceai, eu rămân la otrava mea de cafea, musai în cana galbenă. Nimic special până aici, numa’ că ceaiurile astea, pe lângă faptul că-s foarte bune, sunt cu mesaj. Fiecare pliculeţ de ceai are atârnat de el un cartonaş cu mesaj.

De când au apărut în bucătărie, parcă e mai fun să beau ceai: ia să vedem ce vrea Universul să ne mai spună de data asta (tot de la Manolo ştiu şi jocul ăsta). Ei bine, în seara asta, Universul mi-a zis aşa : Recognise that you are the truth. Hmm are you fucking kidding me? Păi bine coaie, mulţumesc, ce să zic, numa’ că mi-ai stricat seara. Să fie primit, doar că vezi tu, nu prea am cum să recognise asta, pentru că am o problemă să understand asta. I made myself clear?

Cred că nu, deci să insist. Am o problemă majoră în a recunoaşte lucrurile pe care nu le înţeleg. Nu zic că nu m-aş înţelege pe mine, deşi mai sunt şi aici scăpări, am o problemă să recunosc adevărul pe care îl reprezint eu, pentru că nu îl înţeleg.

Am avut deunăzi nişte discuţii în legătură cu organicismul şi bucăţile absolute şi de sine stătătoare care compun Universul. În cazul ăsta adevărul meu este absolut şi ar trebui să-l iau ca atare, adevăr pe care să-l înţeleg şi să-l recunosc.

Însă, dacă o iau în direcţia cealaltă, pe care de asemenea o simpatizez într-o oarecare măsură şi care zice că în Univers nimic nu e absolut, totul este supus îmbunătăţirii, cunoaşterii şi evoluţiei, ce mă fac? Recunosc că nu-s sută la sută în nicio direcţie şi nici cunoştinţe prea aprofundate de filosofie nu am, deci cum fac?

Sunt adevărul pe care trebuie să-l recunosc, sau să mă îndoiesc de ceea ce reprezint? Câteodată îmi vine să mă transform aşa într-un minitiran şi să încerc să impun absolutul meu adevăr, cel recunoscut, in the mean time, numa’ că nu prea merge să fac asta.

În primul rând nu merge pentru că mi s-a spus că am grave probleme de comunicare şi n-a văzut nici dracu’ tiran fără gargară în dotare, şi-n al doileă rând, am un mare respect pentru celelalte componente ale Universului, deţinătoare şi ele de adevărurile lor absolute, iar eu fire pacifistă, nu ţin să impun nimic nimănui. Dilema porcului în Ajun, pe capul meu.

Spre exemplu, unul dintre adevărurile mele absolute este că timpul este elastic. Elasticitatea timpului meu, văd că se întinde, de obicei, dincolo de limitele de suportabilitate ale majorităţii oamenilor pe care îi cunosc. În ciuda adevărului meu, „lasă”, „mai încolo”, „când vrei, acum?”, „mai vedem noi”, par a fi nişte formule cu proprietăţi iritante pentru toţi ceilalţi oameni.

Nu zic, de multe ori elasticul ăsta al meu se rupe când mi-e lumea mai dragă şi mă pocneşte fix peste ochi. Ia şi înoadă dacă mai ai ce şi mai ales cum. Nu zic că-i bine, da’ e unul dintre adevărurile mele. Pare a nu fi absolut din moment ce deranjează aşa tare; atunci io cum fac să recognise that I’m the truth. Păi nu fac, că nu merge.

Depun o contestaţie la mesajul din seara asta şi văd, poate ne împăcăm până data viitoare.

SKIN ON SKIN X

Da’ de ce eu? Cum ţi-a venit ţie aşa? De unde până unde? E aberant. N-are cum! C’mon, fii serios, doar nu o să cred aşa ceva !?!

M-ai înnebunit. Jur că m-ai înnebunit cu un milion de întrebări la care nu am ce să-ţi răspund; nu ştiu să îţi zic mai mult decât până acum…şi tu iscodeşti. Nu citeşti Manuscrisele de la Marea Moartă, femeie, încerci doar să faci un bărbat să-ţi spună de ce te place. Îţi dau de fiecare dată acelaşi răspuns şi tu insişti şi revii şi mă întrebi din nou, de ce tu?

Uite, o să îţi povestesc din nou. Mă asculţi? Stai aici lângă mine, închide ochii în timp ce-ţi ţii mâinile încleştate pe cana galbenă cu cafea; de ce mai bei cafea la ora asta, între noi fie vorba, habar nu am; mai bine m-ai ţine pe mine de mână, dar nu contează, nu mai contează. Te simt cum te pierzi în linişte, cum te risipeşti ca aburul cafelei, în timp ce mă ţii de mână, pentru că nu crezi. Nu ştii să crezi.

Închide ochii, ascultă şi taci.

Te-am auzit râzând. Ăsta e primul lucru pe care mi-l amintesc despre tine. Înainte să mă dezmeticesc, să-mi dau seama exact cine e la masa aia, pentru că nu vă ştiam pe toţi, înainte de a te vedea, te-am auzit râzând.

Te auzeai de pe alee, de dincolo de gardul terasei şi m-am întrebat cine-o fi? Cine râde aşa, cu atâta poftă. M-am gândit că o să caut la toate mesele acea persoană, pentru că aş vrea să o cunosc. Apoi m-am apropiat de voi şi mi-am dat seama că nu va trebui să te caut nicăieri, că stai la masa corectă şi eu vin exact spre tine. M-am speriat. Parcă nu erai tu, parcă nu aveai ce să cauţi acolo. Aş fi vrut să nu te ştie niciun cunoscut, să te descopăr eu, continent nou, să te ţin pentru mine.

Nu mi-ai răspuns la salut; nici măcar nu m-ai auzit. M-ai întrebat peste câteva minute cum mă cheamă. A început toată lumea să râdă şi tu te uitai la mine cu ochii mijiţi de râs şi de prea multă noapte. Râdeau toţi şi o clipă am crezut că a înţeles toată lumea că sunt pe punctul de a mă ridica de pe scaun şi de a îmi înfige mâinile în părul tău să te sărut. Lung, apăsat, şi cu ură, să-ţi înăbuş hohotele de râs, să-îţi muşc buza de jos, să te doară, să văd un fir de sânge cum ţi se prelinge pe buze, să te gust, sânge amestecat cu lacrimi.

M-am ridicat de la masă şi în ultima clipă m-am dus la bar. Îţi mai aminteşti? Ai început din nou să chicoteşti, şi barmanul m-a întrebat de trei ori ce vreau. Nu te auzeam decât pe tine, încercam să disting ce spui. Îmi bubuiau urechile şi sângele în tâmple, îmi încleştam degetele pe pahar, ca să nu mă reped la tine.

Atât. Asta a fost tot. Te-ai ridicat şi ai plecat.

M-a ars câteva zile, senzaţia aia înăbuşită cu greu, de a îţi muşca buza de jos, şi dintr-o dată m-ai sunat. Pur şi simplu. M-ai sunat să mă întrebi o prostie. Nu mai ştiai cum mă cheamă, mi-ai spus că nici faţa mea nu ţi-o mai aminteai foarte bine, ţi-ai cerut scuze, dar a trebuit să mă suni. Nu mai râdeai de data asta. Aveai tonul grav, serios, al unui om care vorbeşte cu un străin, pentru că doar atât îţi eram. Un străin. Te-aş fi ţinut la nesfârşit la telefon, să-mi dau seama dacă ai înţeles, dacă ai văzut, dacă mi-ai simţit dinţii înfipţi în buza ta de jos, dacă ţi-ai simţit pe buzele uscate gustul de sânge.

M-am gândit la asta şi mai târziu, când m-ai luat prima dată de mână, după o grămadă de timp şi o grămadă de hohote. Ţi-am strâns degetele în palma mea, să mă răzbun pentru buza aia nemuşcată la timp. Te-am întrebat dacă îţi mai simţi pomeţii de la atâta râs şi te-ai uitat urât la mine.

Atunci m-ai întrebat prima dată de unde a venit, de unde a apărut. Ce aş fi ştiut eu să îţi răspund? Că a fost râsul tău în noapte, că au fost privirile înfipte în gol, o fracţiune de secundă cât să crezi că nu te vede nimeni, că dispari, cuta dintre sprîncenele tale, care apărea când şi când, şi eu nu ştiam de ce, că a fost felul în care te-ai ridicat de pe scaun în seara aia? Ce să îţi răspund? De ce? Poate pentru că nu am mai auzit pe nimeni râzând în felul ăla vreodată şi pentru că nu crezi nici acum nimic.

Cafeaua ţi s-a răcit între palme. Stai lipită de mine şi mă asculţi cum îţi povestesc râsul din noapte, cum îţi povestesc privirile goale, stai tăcută lângă mine şi cuta dintre sprincenele tale nu mă lasă să îţi povestesc firul de sânge care ţi se prelinge pe uscăciunea buzei de jos, şoapta ta întreruptă, în dreptul pieptului meu skin on skin baby…atât vreau.

Atât. Ascultă şi taci.

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire X

SKIN ON SKIN IX

Şi acum ce facem? Păi nu mai facem nimic. Nu mai e nimic de făcut, nu crezi ? Nu mai facem nimic. Ne uităm unul la celălalt cum ne vedem de treaba noastră. Nu mai încercăm marea cu degetul, pentru că eu nu ştiu să înot şi nu am încredere în tine să mă înveţi.

Aşa vrei tu? Aşa cred eu că e cel mai bine, aşa vreau eu, ai adăugat repede, simţind că-ţi pândesc orice ezitare. Aşa vreau eu, ai repetat mai apăsat, încercând parcă să mă convingi că asta crezi cu adevărat. Ţi-am închis repede, să nu mai apuci să spui altceva, cu sentimentul ăla de definitiv, de lucru încheiat.

Cum am ajuns noi aici? Pe ce drum? Pe cărarea inexistentă dintre dimineţile tale cu căni galbene cu cafea şi dimineţile mele leneşe cu alte ore de trezire decât ale tale, pe cărarea dintre muzeele tale şi statul meu la cort, pe drumul ăla ciudat dintre băi femeie m-am îndrăgostit de tine şi „te-ai îndrăgostit pe dracu’ ” al tău, printre orele pe care ţi le cerşeam şi goana ta inepuizabilă după orice altceva.

Am râs de tine atunci când ai zis că noi doi semănăm ca un chihuahua cu un buldog bătrân, dar aveai dreptate, să dea naiba.

Îmi amintesc cum ai venit la mine în clubul ăla îmbâcsit de fum, cum te-ai aşezat în faţa mea şi ai început să zâmbeşti, cum ţi-ai pus braţele în jurul gâtului meu, te-ai ridicat pe vârfuri şi m-ai sărutat.

Păi ce, am putut să mă mai dezlipesc de tine? Te-am căutat a doua zi, şi te-am cărat după mine, să ne plimbăm. Am făcut turul Herăstrăului; Doamne cât de sadic am fost. M-am purtat de parcă îmi era ciudă pe tine. Îmi amintesc că erai cocoţată pe nişte sandale cu talpă înaltă şi purtai pantaloni albaştri, vaporoşi, ca să fiu complet stupid o să spun că semănau cu cerul din ziua aia.

Te simţeam cum mă înjuri în gând, dar nu mi-ai zis nimic, nici că te dor picioarele, nici că ai prefera să stai să zaci la o terasă. Mergeai în acelaşi ritm cu mine şi te prefăceai interesată de ce îţi povesteam. Mi-ai spus mai târziu, că nu mai ţii minte niciun cuvânt din ce ţi-am zis atunci.

Te întrebai ce dracu’ cauţi tu, să faci turul Herăstrăului, cu un tip agăţat în club, că te-a pus dracu’ să te vezi cu mine din nou, când putea rămâne totul acolo, în clubul întunecat şi plin de fum.

Când te-am întrebat de ce ai acceptat totuşi să ne vedem din nou, mi-ai zis „păi dacă săruţi bine, ce să fac?”. Ai râs la mine şi m-ai luat de mână, că aşa făceai tu mereu gesturi tandre când se aştepta omul mai puţin. M-ai tras după tine, să ne aşezăm pe iarbă să-ţi aprinzi o ţigară. „Mi-e sete rău” ai zis „şi te cam urăsc că nu am stat şi noi ca oamenii la o apă plată, pe căldura asta”. Ai râs iar şi te-ai uitat printre frunze la cer.

Te-am învăţat nemişcarea, strâns lipită de mine, să te simt din vârful degetelor de la picioare până la şuviţele pe care ţi le înodam între degete, skin on skin baby; te-am învăţat bucuria ochilor deschişi în întuneric ţinându-ne de mână şi râzând, m-ai învăţat să ascult din nou ceea ce doar auzeam, m-ai învăţat râsul molipsitor şi nepăsarea, m-ai învăţat „iubirile sunt cuşti pe care ni le construim, pentru că nu ştim să trăim singuri şi liberi”, m-ai învăţat din nou florile de păpădie şi te-am învăţat din nou stelele, m-ai învăţat din nou mi-e frig şi te-am învăţat din nou mi-e cald.

Ce dracu ştiu eu să mă fac acum fără tine? Cine o să îmi mai facă cafeaua dimineaţa şi mai ales, cine-o să te mai înveţe acum toate lucrurile pe care le aveam în minte? Cine-o să te mai înveţe acum să înoţi, baby (cred că ai fi în stare să mă îneci tu dacă ai auzi că-ţi spun baby)? Cine-o să te mai înveţe degete încâlcite în părul tău şi adormi la mine în braţe? Cine o să mă mai înveţe mi-e atât de frică de atât de multe încât am învăţat să nu-mi mai fie frică de nimic?

O să învăţ cumva cafeaua din altă cană şi alte şuviţe între degetele mâinii stângi, o să mă obişnuiesc cu gândul că până la urmă te va învăţa altcineva să înoţi, dar măcar atât promite-mi: că nu o să îţi mai fie niciodată frică baby. Măcar încearcă marea cu degetul. E prea albastră să-ţi fie frică.

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire IX

SKIN ON SKIN VIII

Când l-am văzut, am îngheţat. Ştiam că e mâna ta acolo şi am zâmbit pe înfundate, încercând să-mi văd de ale mele, să nu mi se taie respiraţia din cauza emoţiiilor şi să-l ignor pe ţigănuşu’ mucios, care stătea în faţa recepţiei ţinând în braţe un snop de trandafiri mai înalţi decât el.

Îl auzeam cum se chinuie să-mi silabisească numele mâzgălit pe un petic de hârtie şi fix în clipa aia m-am apucat să dau un telefon unui client, să „am treabă”, să mă bucur un pic de spectacol, fără să mă agit prea tare că tot şoul ăla e pentru mine. Avea dreptate când mi-a zis cine mi-a zis: băi, da’ tu chiar nu ştii să te mai bucuri de nimic aşa cum trebuie? O clipă mi-a trecut prin minte, că poate, în loc să sun clientul, ar fi trebuit să mă reped la copilul ăla, să-i iau florile din braţe şi să ţopăi înapoi de bucurie, să râd cu gura până la urechi, să fac fix tot ceea ce nu făceam în clipa aia.

Mă gândeam că uitasem să-ţi spun că nu-mi plac trandafirii şi uite aşa te-ai gândit tu să faci gesturi d-astea pompoase, cu ţigănuşi trimişi la mine la birou cu braţele încărcate cu flori. Mai bine că ai folosit recuzita asta; dacă te-aş fi văzut pe tine apărând cu florile alea în braţe, zău că aş fi izbucnit în râs şi s-ar fi dus dracu’ tot romantismu’ momentului. Nu că aş fi eu insensibilă, sau aş avea o problemă cu gesturile astea socialmente acceptate ca fiind frumoase, dar parcă pur şi simplu nu ţi se potrivesc; combinaţia dintre tine şi lucrurile de genul ăsta e cumva nefirească, forţată, nu eşti tu acolo şi când faci gesturi forţate, mai bine mă lipsesc de ele. Te porţi ca un puştan cu genunchii juliţi, pus la colţ de mamă-sa. Bine, am şi făcut mişto de tine de câteva ori, iar asta nu cred că a ajutat prea tare. În fine, kids will always be kids, so be it.

M-am dus să-mi preiau, într-un final, comoara, străduindu-mă din răsputeri să merg dreaptă şi să nu mă împiedic în mochetă. M-am proţăpit cu cea mai fioroasă mutră de care am fost capabilă, în faţa ţigănuşului: de la cine-s astea? „De la un nene”. Bine, bine, de la un nene, normal, da’ cine e nenea? „Nu ştiu bre tanti (bre tanti, se asortează perfect cu trandafirii ăştia uriaşi, ce să zic?), a plătit bine, că-s mulţi, vezi şi mata, şi mi-a arătat unde să-i aduc. Nu am putut să ţiu minte cum îţi zice şi am scris. Mai multe nu ştiu, că nu l-am întrebat”. Cum arată? „Un nene bre…aşa…cum să zic io”…şi şi-a mai tras încă o dată mucii. Bine, dă-i încoa şi du-te. A rupt-o la fugă în secunda următoare.

Vrei să ştii la ce mă gândeam eu cu tot mormanu’ ăla de flori în braţe? Ei bine…nu pot să sufăr trandafirii, chiar nu pot şi cum naiba mă car eu acasă cu ei prin tramvai, că o să se uite lumea la mine ca la urs. La asta m-am gândit şi nu, nu-i nevoie să-mi explici tu cât sunt de idioată. Mă descurc singură, mulţumesc. Niciun „vai ce drăguţ, ce romantic”, niciun oftat d-ăla blegos din rărunchi, nimic.

Ţi-am dat un sms scurt mulţumesc şi aia a fost.

Bineînţeles că erai în faţa clădirii când am terminat programul. „De unde ai ştiut că-s de la mine?” Pai să vedem…dintre cei douăzeci şi opt de fani înfocaţi pe care îi am în momentul ăsta, tu eşti singurul cu gusturi atât de proaste, deci nu a fost greu să mă prind. Mi-ai dat un ghiont în coaste „hai, treci în maşină, că mi-e foame”. Încap cu grădina asta botanică după mine? Nu ai mai zis nimic. Îmi plăcea că îţi plăcea să mă ţii de mână când conduceai. Degetele tale şi tăcere. Perfect. Tot ce-mi trebuia.

Mi-e un pic dor de tine.

Un pic, doar un pic, acum când stai cu paharul cu vin roşu şi aspru în faţă şi te gândeşti aiurea, în clipa asta mi-e dor de tine, pentru că nu eşti aici de fapt; şi nu o să îţi spun. O să ştii singur, dacă vei vrea să ştii; eu nu o să-ţi spun. Nu o să îţi spun nici că mi-au dat lacrimile astăzi când l-am văzut pe ăla mic căznindu-se cu atâtea flori. Mulţumesc pentru că uneori ştii să taci, dar să ştii că mi-e dor de tine.

Nu mai tare acum, decât atunci când mă lipesc toată de tine, începând de la vârfurile degetelor de la picioare şi mă strecor sub braţul tău în timp ce-ţi şoptesc cu voce pe jumătate adormită: Skin on skin baby?

Fragment dintr-o poveste inventată de iubire VIII

SKIN ON SKIN VII

Scrii atât de frumos, încât mă îndrăgostesc de tine de fiecare dată când citesc ce scrii. Dar e o dragoste d’aia imposibilă, sfâşietoare, greu de trăit.

Şi, de fiecare dată după ce citesc ceva, îmi spun că gata, ăla a fost ultimu’, nu mai pot continua, dar apare altul şi tot aşa. E nociv. Eşti nocivă.

Mă uitam spre tine peste cana mea cu cafea, peste paharul tău cu bere (nu cred că apucasem să-ţi spun că nu pot să sufăr berea şi mirosul pe care îl lasă pe tine), mă uitam peste creştetul capului tău, peste orizontul ciuntit de streşinele obosite ale caselor mirosind a mucegai, din cartierul ăla trist şi cât se poate de istoric, peste tăcerea dintre noi şi peste zăpuşeala amiezii.

Te ascultam cu gândurile departe, te ascultam şi mă gândeam ce joc ciudat al sorţii mi te-a scos în cale, ştii, ca-n cântecele alea stupide de dragoste care se aud acum la radio. Dintre toţi oamenii din lumea asta, m-am pricopsit cu tine, să nu ştiu, pur şi simplu, ce să fac cu tine, să nu vreau nici să te arunc, nici să mi te apropii, să vreau de la tine totul, ştiind că nu ai să-mi dai nimic, că nici măcar nu vrei să inventezi pentru mine ceva ce ai putea să-mi dai.

Nu mi-ai fi părut genul care stă să perie bloguri de fete şi nici genul care să mintă cu atâta neruşinare, ţi-am zis. Nu ţi-e şi ţie un pic jenă? „Păi tu ce faci? Nu arunci cu vorbe? La tine e artă şi la mine nu?” Este şi la tine o artă, evident, numai că diferenţa e că la mine e, cum să-ţi explic, amorul artei, la tine e un fel de arta amorului. Cam aşa stau lucrurile.

Ai râs scurt dezvelindu-ţi dinţii „nu mă iei tu pe mine cu arta amorului”. Păi nu! Eu încerc să te iau cu amorul artei, da’ văd că nu prea îmi iese.

Nu am auzit ce ai spus mai departe. Ar fi fost irelevant; nu mă interesa să te aud, nu mă interesa să mă auzi. Îmi este de ajuns că mă citeşti; poate, până la urmă, o să înţelegi de acolo câte ceva. Mă interesează senzaţia de arsură din palmă; dorul de a merge măcar o dată ţinându-te de mână pe stradă, dorul de a te vedea măcar o dată cum te uiţi la mine zâmbind. Îmi este dor de tine cu tot trupul. Te ştiam; pur şi simplu te ştiam dintotdeauna, iar acum simţind că te găsisem, nu mai ştiam ce să fac cu tine. Nu pot să fug, nu pot să plec, pur şi simplu nu pot să nu te fi întâlnit niciodată, pentru că te-am căutat, ăsta e adevărul şi am senzaţia că deja ştii.

Nu am avut niciodată curaj să-ţi zic, dar prima dată când te-am întâlnit, aş fi vrut, de fapt, să fug. Mi-am strâns o clipă geaca la piept şi am vrut să fac stânga împrejur şi să fug. Acum îmi vine să zâmbesc la gândul ăsta, dar chiar am vrut să fug. Nu mai ştiu de ce, de timiditate, de frică, de iubirea aia pe care o simţeam venind. Habar nu am. Nu mai contează acum, când dacă nu mai pot să fug te ocolesc timid, poate te enervez şi mă uiţi, poate te şterg, îţi dau cumva erase şi îmi rămâi doar în poveşti.

Te ascult acum povestindu-mi despre arta amorului. Ironia sorţii, nu?

Ce ştii tu despre arta amorului? Povesteşte-mi despre arta sexului, că la asta te pricepi. Despre amor şi arta lui habar nu ai. Ai schimbat subiectul şi mirosul ofilit de bere din răsuflarea ta a ajuns vag până la mine. Ai avut o sclipire de ciudă în ochi „Mergem?” ai întrebat. Unde vrei să mergem? „Nu ştiu. Oriunde… ne plimbăm, apoi mergem la mine”. Arta amorului nu a fost niciodată punctul tău forte, după cum îţi spuneam adineauri în gând, dar de fiecare dată te-am lăsat să crezi ce vrei. Nu aveam răbdare pentru plimbări şi conversaţii sterpe, de penibilul aşteptării şi al jocului steril de-a cucerirea. Hai la tine direct, nu am chef de plimbări. Am chef de tine!!! ţi-aş fi urlat în ureche, dar tu nu eşti. Pur şi simplu nu exişti când eşti pe stradă, te dizolvi. Te materializezi doar între pereţii sterili ai apartamentului tău. Hai la tine, am şoptit cu ochii aţintiţi la pânza de paianjen din dreapta urechii tale. Ţi-am atins în treacăt piciorul cu genunchiul. Nu din greşeală, ci ca să mă conving că eşti acolo, real, că exişti mai departe de închipuirea mea şi că undeva în Bucureştiul ăsta prăfuit şi apatic te vei materializa lângă mine. „Skin on skin?”

Skin on skin…

Fragment dintr-o poveste (ne)inventată de iubire VII